Wake up call

Sunt unele momente când e nevoie doar de o privire pentru a vedea ceea ce este de văzut. Şi de a înţelege ceea ce este de înţeles. Deopotrivă, sunt şi acele momente când totul este doar o iluzie a ceea ce ar trebui să fie, însă, mereu, este doar ceea ce trebuie să fie. Nu înseamnă că asta este cea mai bună cale. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, e calea cea mai eronată şi cel mai puternic dăunătoare. Pentru că este o cale fără de întoarcere. Nu are alternativă. E un drum drept, anevoios, fatal. 

Din fericire, pe orice drum, indiferent de dificultatea pe care o impune celui care se hotărăşte să îl parcurgă, există scurtături, scurtături, care, în cele din urmă, nu sunt decât căi de ieşire. Când porneşti pe astfel de drumuri, cea mai bună alegere este aceea de a nu ajunge la destinaţia finală. Pentru că nu marchează doar finalul drumului. 

În drumul meu spre a atinge culmile artei de a fi om, am ales, adesea, îndeosebi în ultima vreme, nişte căi greşite, care nu au făcut altceva decât să mă tragă înapoi, undeva spre nişte amintiri de foarte mult timp închise în cufărul memoriei, dar care, de data aceasta, au renăscut prin materializarea lor în greşeli. Greşeli fatidice, ireparabile, însă, ca orice greşeli, în cele din urmă, constructive. 

Pe drumul spre devenire, un loc important, dacă nu chiar cel mai important, îl ocupă atingerea echilibrului dintre cele două lumi care se suprapun în ceea ce omul a numit trup, echilibrul dintre suflet şi gând. Din nefericire (deşi, pe moment, este unica fericire), sufletul prevalează adesea în faţa gândului şi îl absoarbe în abisurile sale. Îl roade până nu mai rămâne decât un chip fără gură, care ţipă fără a fi auzit, un ţipăt de disperare, de nimeni auzit. Vrei să ieşi la suprafaţă, însă sufletul cere să fie înecat, să se autodistrugă pentru ceea ce crede că este mai mult decât iluzie. În final, rămâne doar cu magia iluziei şi cu semne de întrebare al căror răspuns nu se află decât în străfundul raţiunii-cea mai bună prietenă a omului şi, totodată, cea mai puţin apreciată. Pentru că întotdeauna are dreptate, însă de prea puţine ori o ascultă cineva. Îţi spune să zici clar “nu”, tu… tu spui “da”. Pentru că e mai simplu să “da”, decât să “nu”, în situaţii în care, desigur, ar fi necesar exact opusul. Da, omul, fiinţă plină de contradicţii. Dar, de cele mai multe ori, este mai mult decât filosofie, pentru că viaţa este practică, nu teorie. 

În cazul meu, au existat situaţii în care practica nu s-a îmbinat nici măcar puţin cu teoria. Mi-am încălcat principii pe care le susţineam cu fervoare, mi-am călcat în picioare conştiinţa şi am făcut lucruri care trec peste orice gând pe care mi l-a dictat raţiunea. Însă, ceea ce mi se pare cel mai frapant este faptul că, în tot acest timp, am conştientizat ceea ce făceam. Eram lucidă. I-am zâmbit omului care îmi zâmbea, cu toate că ştiam că nu e decât o iluzie efemeră. L-am primit în braţele mele şi i-am oferit prietenie, iar, în schimb, m-am ales cu o inimă ofilită şi spini de trandafir ce mi-au străpuns întregul ţesut din jurul sufletului. Am oferit sinceritate, mi s-a oferit minciună mascată de aparenţa unor intenţii bune. Pe scurt, am oferit tot. Şi asta… asta a fost cea mai scumpă investiţie din viaţa mea. Pentru că am pierdut ce aveam mai de preţ: m-am pierdut pe mine. Dar nu definitiv. Pentru că ăsta este principalul avantaj atunci când porneşti la drum: întotdeauna există alternative. Am fost prinsă în vâltoarea râului iluziei, însă am ieşit la suprafaţă şi m-am agăţat de stânca raţiunii exact în momentul în care totul era pe cale de a se prăbuşi în cascada nimicniciei. M-am aventurat într-o junglă care părea fără de sfârşit, până când, în cele din urmă, după o noapte neagră, oarbă, răsăritul a ceea ce părea o nouă zi, un nou început, m-a surprins mai strălucitor ca niciodată. 

După o astfel de aventură, am pierdut sentimente şi energie, dorinţe şi vise, însă am câştigat, pe lângă faptul de a-mi regăsi, încă o dată, propriul eu, un plus de luciditate şi, evident, experienţă. O experienţă pe care, de altfel, nu îmi doresc să o retrăiesc. A fost grea, dureroasă şi m-a transformat radical. Transformarea are nevoie de timp. În cazul meu, a fost bruscă şi neaşteptată-neaşteptată de suflet, căci raţiunea… raţiunea ştia şi ţipa. Dar cine o asculta?

 

Eu cu mine

Cred că noi, oamenii, avem o foarte mare problemă cu ceea ce se numeşte a ne vedea de propriile noastre vieţi şi a înceta să ne mai băgăm în ale altora dacă nu suntem invitaţi. De asemenea, mai cred că tot noi, aceiaşi oameni, înzestraţi cu raţiune şi, implicit, capacitatea de a discerne, ar trebui să ne gândim nu doar o dată înainte să aruncăm cuvinte, ci de foarte multe ori, mai ales dacă situaţia impune acest lucru. Şi, de asemenea, atunci când aruncăm respectivele cuvinte, poate ar trebui să le aruncăm însoţite şi de fapte, căci altfel, valoarea lor nu se poate măsura decât în nervi şi deziluzii. 

E foarte uşor să critici, să arunci cuvinte şi să te porţi de parcă totul ţi s-ar cuveni. Pentru că, deh, ăştia suntem. Mici creaturi mărginite de egoism şi orgoliu. Dar, dincolo de asta, de ceea ce presupune a ne transforma în nişte creaturi viciate de propriul ego, cred că fiecare dintre noi poate să fie om. Cu toate că, a fi om, este mai greu decât orice. Eu v-am mai vorbit despre asta de multe ori, despre a fi om, ce presupune asta şi bla bla-uri de genul, pentru că, evident, asta este şi ideea blog-ului. Însă, dincolo de “Arta de a fi om”-blog-ul- există un adevărat om. Un om, ca orice alt om, însă care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni, conştientizează că are această calitate, de a fi om. Din păcate, calitatea mea de a fi om s-a dovedit a exista într-o cantitate, dacă pot spune aşa, mai mare decât a celor cu care am avut (sau nu) norocul să interacţionez de-a lungul drumului vieţii. 

Până nu de mult, obişnuiam să fiu foarte om. Ce înseamnă asta? Ei bine, mai presus de orice, eram eu însămi şi nu lăsam pe nimeni să intervină între mine şi… mine. Ceea ce se simţea foarte bine. Ah, de-ar fi toată lumea atât de împăcată cu propria persoană aşa cum obişnuiam eu să fiu! În ultima vreme, însă, nu ştiu cum s-a făcut dar echilibrul meu interior a fost oarecum perturbat de anumiţi factori externi, şi anume persoanele din jurul meu care, fie din cauza schimbărilor care au avut loc anul acesta în ceea ce priveşte viaţa mea (facultate, oraş nou, 500 de kilometri distanţă de casă, oameni noi), fie din dorinţa de a mă ajuta (?!), fie pentru că, nu ştiu, aşa le-o fi venit, au decis că e cazul să îşi dea cu părerea  şi să îmi influenţeze, profitând (în mod conştient sau nu) de slaba mea pregătire emoţională atunci când vine vorba de a face faţă cuvintelor grele, perspectiva asupra vieţii. Ceea ce este foarte grav. E teribil de grav când ajungi în punctul în care ceea ce spun alţii devine mai important decât ce simţi sau gândeşti tu. Ori ambele (că, mnah, sunt situaţii în care simţi ceva, gândeşti altceva, ori invers, ori gândeşti, simţi la fel-mă rog). De-aici, a luat naştere un adevărat amalgam de emoţii şi gânduri nu tocmai roz, mult pesimism şi confuzie, dar, mai ales, multă dezamăgire şi judecăţi necuvenite. Să nu mai spun de scăderea stimei de sine până la un nivel execrabil. Atât de execrabil, încât eram gata să dau cu piciorul şansei de a-mi trăi visul. Din fericire, m-am trezit la timp, cât să îmi dau seama care este problema. 

Problema este că sunt un om prea bun. Pe bune, chiar sunt un om prea bun. Am un suflet atât de mare, încât dacă aş putea să-l scot din mine, probabil ar lumina întreaga lume. Atât de bun şi luminos este. (Uite-o şi p-asta, se laudă singură…)  Şi, mă rog, asta ar fi doar o parte din problemă. Partea cea mai gravă este că nu toată lumea este asemenea mie. Pe cât de altruistă sunt eu şi plină de intenţii bune în absolut orice fac, pe-atât de egoistă şi limitată în gândire este lumea din jurul meu (evident, nu toată lumea, dar asta sper că este clar). Concluzia în urma a tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme (o adevărata telenovelă, plină de situaţii dramatice, lacrimi şi întrebări fără răspuns) este că, de-acum încolo, orice persoană care va încerca să îmi dea un sfat fără să fie rugat să facă acest lucru, adică, altfel spus, să îşi dea cu părerea neîntrebat, va primi un mare “taci că nu te-am întrebat nimic”. De ce? Pentru că nu mai vreau. M-am săturat. Nu am nevoie nici de sfaturi şi nici de păreri.

Mie îmi place de mine şi chiar mi-am dovedit de-a lungul timpului că sunt un om destul de înţelept şi care ştie ce vrea. Şi chiar ştiu ce vreau. Foarte bine chiar. Aşa că, acestea fiind spuse, taci că nu te-am întrebat nimic. Nici pe tine, nici pe tine şi nici pe tine. Dacă greşesc, e greşeala mea. Dar, vezi tu, eu nu prea fac greşeli şi, dacă se întâmplă să le fac, tot eu le repar. Nu tu. Sunt doar eu cu mine. Aşa am fost, sunt (din fericire, iar!) şi mereu voi fi. Iar dacă ai de gând să îmi ceri perfecţiune, singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că arta înseamnă orice, mai puţin perfecţiune. Iar eu, eu sunt “Arta de a fi om”, dom’le, în caz că nu ştiai. Aşa că mai lasă-mă cu datul cu părerea şi cu accese de pesimism duse până la extrem, că sunt sătulă de dramă. Dacă voiam dramă, făceam teatru. Dar eu sunt om şi nu trăiesc pe baza unui scenariu. Şi nici nu o voi face vreodată (sau nu o voi mai face). Pentru că, “frankly, my dear, I don’t give a damn”. Iar asta se simte foarte, dar foarte bine. 

 

Alive

Am cam rămas fără cuvinte în ultima vreme. A fost un decembrie confuz, ce-i drept, și nu doar meteorologic. Am trecut așa, de la o stare la alta, pentru ca, până la urmă, să ajung la o stare de lehamite totală. Îmbinată cu lipsa de chef de orice, nu a ieșit ceva prea bun. Câteva săptămâni, viața mea s-a desfășurat din inerție și cam atât. Nu am avut chef de nimic și a fost ciudat tare. Nu am fost tristă, din contră, am avut o stare de spirit chiar foarte bună, însă nu mi-a mai păsat de absolut nimic din jurul meu. Nu știu cum să descriu mai mult de atât, poate ați experimentat sau nu sentimentul, însă, dacă nu, să știți că nu vi-l recomand. Mai trist decât să fii trist este să nu îți pese. Dacă vedeți oameni fără expresie facială pe stradă, oameni care merg fără țintă, care se uită fără să privească și care vorbesc fără să spună nimic, ăia nu sunt niște oameni sunt triști, ci sunt oameni cărora nu le pasă și, vă spun, că-s demni de mila voastră. Omul trist măcar simte, omul căruia nu-i pasă… N-are nimic, n-are pe nimeni. El doar este și atât. 

Din fericire, m-am trezit din starea de lehamite, la timp cât să întâmpin noul an cu aceeași stare de bine cu care obișnuiesc mereu să o fac. Aș minți dacă aș spune că mi-am revenit complet, însă sunt pe drumul cel bun. Mă doare că am pierdut atâta timp în felul ăsta, când puteam să-mi gestionez altfel zilele în care n-am făcut nimic altceva decât să fiu, fără să trăiesc. Mi-am neglijat pasiunile (am o groază de cărți care abia mă așteaptă, dar încă mă uit la ele cu ochii goi), m-am refugiat în materiile pentru examen, ceea ce nu este neapărat rău, dar este trist, că am devenit cam anti-socială din cauza asta, însă, v-am spus, acum totul revine la normal, poate chiar mai bine ca înainte.

Vacanța asta de iarnă a fost de basm, m-am întors pe plai dobrogean și am realizat, pentru a mia oară, că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. După ce am fost și pe plai prahovean, am conchis cu certitudine că acasă e cel mai frumos loc din lume. Peste câteva zile, datoria de studentă mă cheamă înapoi pe plai moldovenesc și… Mnah, e greu. 

Ce să mai spun? Trag linie peste 2015 și nu privesc înapoi. A fost un an foarte bun, însă complicat. A adus foarte multe schimbări într-un timp relativ scurt. Ce-i drept, pot spune cu zâmbetul de satisfacție pe buze că a adus și foarte multe realizări, deopotrivă. Mai multe chiar decât îmi propusesem inițial. 

Nu îmi propun nicio țintă pentru 2016. Am câteva planuri, însă știu că va fi totul bine. În cei 20 de ani pe care îi voi împlini în august, dacă am ajuns la o concluzie, ei bine, aceea e că omul se petrece în limită și că a trăi sub spectrul fatalității e doar pierdere de timp. Luna asta, mi-a dovedit încă o dată că grijile sunt inutile. Important este să trăiești. Iar eu… eu obișnuiesc să fac asta din plin. Și nu mă voi mai opri niciodată. Nici măcar pentru o pauză. 

Vă doresc să aveți un an așa cum îl vreți voi. Bun, ușor, fericit… Nici nu mai contează. Important este să fim și să trăim. 2015 ne-a dovedit, mai ales în ultima parte, cât de fragilă e viața. Așa că, în anul ce va să vie, să fim și să trăim mai mult ca niciodată! La mulți ani! 

Dincolo de teorie

Ieri, pentru prima dată, am avut ocazia să asist la o judecată în apel şi la nişte recursuri. Nu ştiu de ce nu am făcut asta mai devreme. În cele 2 ore cât am stat în sălile de judecată, am învăţat nu doar că a fi student la Drept şi, respectiv, viitor justiţiar implică mai mult decât a şti să reproduci cărţi, cât, mai ales, înseamnă să fii om. Am ajuns acolo destul de reticentă cu privire la felul în care se va desfăşura totul. Îmi imaginam o atmosferă sobră, un limbaj poate neinteligibil pentru cineva care studiază Dreptul de aproximativ 3 luni, priviri reci şi alte semnalmente care să-l facă pe omul de rând, aşa, ca mine, să se simtă inferior, iar asta pentru că, la modul general, cam aşa ne este prezentată atmosfera din interiorul instanţelor de judecată. M-am înşelat amarnic. 

În prima sală de judecată în care am fost şi care aparţinea Curţii de Apel, dialogul dintre judecător şi avocaţi decurgea extrem de natural, evident, marcat de cordialitatea specifică, însă era un dialog între oameni, şi nu între profesii. Din păcate, tendinţa generală este de a situa judecătorii “într-un turn de fildeş”, asta ca să citez pe cineva care mi-a spus acest lucru recent, o tendinţă, de altfel, fundamentată pe nimic altceva decât pe baza prejudecăţilor. Un alt aspect care m-a impresionat îndeosebi a fost vârsta avocaţilor, mulţi dintre ei având încă feţe de copii. Ăsta-i un semn bun. Chiar foarte bun. 

Ca student la Drept, încercam să asimilez limbajul părţilor participante, atitudinea lor, însă, dincolo de aspectele ce ţin de profesie, era vorba de emoţiile celor care se prezentau în faţa completului de judecată. Un caz care m-a impresionat îndeosebi a fost cel al unei bătrâne din Vaslui. Cu baticul legat la gât, tipic bunicilor, şorţul pus deasupra unui pulover uzat, un chip marcat de trecerea vremii şi o voce care tremura nu doar din cauza frigului îndurat pe tren, cât, mai ales, din cauza neputinţei, doamna din Vaslui, mai exact, din Huşi, a dat primăria oraşului în judecată din cauză că i-au luat pe nedrept ceea ce era al ei: pământul. În ciuda vârstei, doamna şi-a apărat, aşa cum ştia, ceea ce considera a fi pe bună dreptate al ei, invocând pe ăl’ de Sus, chiar dacă în acel moment salvarea ei stătea, ce-i drept, puţin mai sus, însă în faţa ei. Un alt caz a fost acela al unei femei care, de asemenea, s-a reprezentat singură. Venită şi cu copilul, în vocea femeii se simţea disperarea şi neputinţa de a înţelege de ce are datorii la bancă de care nu avea habar şi de ce, din moment ce ştie că le-a plătit, ele încă mai există. A invocat, de asemenea, divinitatea, iar eu mă gândeam câtă forţă şi tărie de caracter sunt necesare atunci când te afli în situaţia de a hotărî destinele oamenilor în acest fel, ca judecător, şi că, dacă nici asta nu înseamnă să fii divin, atunci ar trebui să redefinim în mod clar sensul cuvântului.  

Experienţa de ieri m-a făcut să realizez încă o dată că, dincolo de orice imagine, este un om şi, implicit, dincolo de orice profesie, există omul care o exercită. De altfel,  credem că trăim ca să supravieţuim, însă, pentru cei aflaţi în situaţii disperate, supravieţuirea este singura modalitate prin care ei trăiesc. Eu îmi trăiesc visul şi, cred eu, asta-i calea cea mai bună spre a-mi asigura supravieţuirea.

---

A fi om chiar este o artă, poate cea mai complicată din câte sunt. Implică o gamă de culori şi sunete atât de largă, încât niciun tablou, nici măcar viaţa, nu o poate cuprinde. “Arta de a fi om”-blogul-împlineşte 1 an peste câteva ore. Arta de a fi om-ca mod de viaţă-, în schimb, există dintotdeauna şi persistă în sufletul fiecăruia. Tot ce trebuie să facem este să o lăsăm să picteze şi să cânte după bunul plac. Al nostru, evident. 

 

Doar un gând

Noiembrie presărat cu funingine şi speranţă-ai venit pe fundal de flori mortuare şi pleci lăsând în urmă clipe împlinite pe miros de ninsoare. 

Noiembrie… Cel mai bun noiembrie. M-ai învăţat că nu resemnarea e soluţia, ci voinţa. Mi-ai arătat că, dacă vreau, orice e posibil. Totul e posibil, iar totul este doar o parte din ce pot avea. 

Noiembrie. Laşi în urmă semne de întrebare, priviri confuze şi ochi secătuiţi de lacrimi. Laşi în urmă vieţi şi noi începuturi-unele deja sfârşite, altele marcate de puncte de suspensie. 

Decembrie-în care voi face exact ceea ce simt. Iar asta… asta deja se simte bine. 

---

 

Decembrie de poveste să avem! Iar din acest noiembrie, ei bine, să învăţăm. Şi, mai ales, să nu îl uităm. 

 

 

 

 

“Doar” o notă…?

 

Puncte, puncte. 

Aşa se desfăşoară viaţa mea de când am început facultatea.

Puncte, puncte şi iar puncte. 

Puncte de suspensie. 

Pentru prima dată în viaţa mea, mă simt incapabilă, cu toate că eu cred în mine. Dar nu ştiu dacă pot, iar asta… asta doare.

Sunt omul care mereu le ştie pe toate. Mă întrebi ceva, ei bine, ştiu să-ţi răspund. Corect sau nu, eu tot îţi răspund. Acum, stau şi mă întreb ce mi se întâmplă, şi rămân la nivel de întrebare, căci habar nu am ce să îmi răspund.

După mult timp, îmi este din nou frică. Şi nu mai vreau să îmi fie. Dar… Mă trezesc cu ea lângă mine în fiecare dimineaţă de când sunt departe de casă. Frica de eşec, frica de oameni, frica de a nu dezamăgi… Frica. Este în mine şi nu ştiu ce să-i fac. 

M-am obişnuit să cred le ştiu pe toate. Şi nu pot să spun că asta nu mi-a folosit, aş minţi dacă aş spune contrariul. Dar… Mi-ar plăcea să fi ştiut şi că viaţa nu este constantă şi că imediat se poate întoarce în sens opus, chiar dacă tu rămâi constant.

Mi-ar fi plăcut să ştiu că nu poţi excela în orice şi că există momente bune şi mai puţin bune. Din păcate (sau din fericire?!), eu am avut parte doar de momente bune, iar asta m-a făcut să pierd din vedere faptul că nu întotdeauna va fi aşa. Acum, spre exemplu, pentru o simplă notă care nu ştiu câtă importanţă va mai avea peste ani şi ani, mă consum şi-mi creez tot felul de scenarii. Mă văd ca pe un fail total. Mă consum, mai ales, pentru că nota aceea nu mă reprezintă. Nu reprezintă nici ceea ce ştiu, nu reprezintă nici nivelul meu de inteligenţă. Dar ea este acolo şi vreau doar să nu-mi mai pese de ea.

Când mă gândesc că am ajuns să scriu despre note… Tocmai eu, care întotdeauna am susţinut tare şi răspicat că ele nu contează. Însă, când spuneam asta, vorbeam din perspectiva elevei olimpice care (credea că) le ştia pe toate. Acum, vorbesc din perspectiva studentei în anul I la facultatea de Drept, care a luat nota 6 la un test pentru care s-a pregătit de la începutul facultăţii şi pentru care nu a dormit decât 3 ore pe noapte şi care nu înţelege ce poate să facă mai mult. Da, ni s-a spus de la începutul anului că facultatea e facultativă, că învăţăm pentru noi, că lor nu le pasă. Dar mie-mi pasă şi nu înţeleg ce pot face ca să înţeleg ce mi se cere. Nu înţeleg de ce nimănui nu-i pasă că mie îmi pasă; nu înţeleg de ce mă consum atâta. De fapt, înţeleg, dar aş vrea să nu o mai fac. Mă doare. Mă doare chiar şi fizic.

Ştiu, nu-i capăt de lume. O să spuneţi “ia uite-o şi p-asta, alţii n-au ce mânca şi pe ea o doare o notă”. Da, chiar mă doare, pentru că… Mă rog, nu contează. Ştiu eu de ce mă doare şi e de ajuns. 

Îmi doresc din suflet să râd când voi mai citi treaba asta, poate peste-o lună, poate peste 1 an, dar acum nu am deloc puterea să fac asta.

 

Doare.

Doare. Şi doare tare.

Să simţi totul,  de la cea mai mică împunsătură, până la cea mai puternică; să simţi cum te roade pe dinăuntru neputinţa de a vrea, dar a nu putea…

Doare. Mă doare.

Şi-mi vine să ţip, dar nu pot. Îmi vine să fug, dar nu am unde. Şi mă doare şi mai tare.

Doare să ai suflet. Îmi doresc să scap de el. Să-l abandonez undeva pe stradă şi să-l ia cine se simte în stare să aibă grijă de el. Pe mine mă doare prea tare.

Doare să simţi totul. Fiecare sentiment, fiecare cuvânt, fiecare privire. Te macină şi nu poţi face nimic ca să opreşti durerea. 

Admir omul căruia nu-i pasă, care trăieşte sub egida destinului şi care spune că ce-o fi, o fi. Admir omul care se poate detaşa de propriu-i suflet. E o artă să nu simţi… O artă pe care eu nu o posed. 

Mi-ar plăcea să nu mai doară, să nu-mi mai pese. Dar eu simt totul şi totul mă copleşeşte. Mă doare şi mă sfârşeşte. 

Nişte gânduri

Când am purces în incursiunea spre arta de a fi om, ştiam că mă va aştepta un drum lung, greu, anevoios. Tocmai de aceea, când am venit pe lume, timp de 10 secunde am ţinut un moment de reculegere pentru liniştea mea veşnic pierdută, şi abia mai apoi am plâns, nu pentru ceea ce s-a desprins de mine, ci pentru ceea ce avea să se lege, şi anume gândul.

Îmi amintesc când eram la grădiniţă şi ni se spunea, după învăţarea poeziei, în timp ce stăteam cu toţii în semicerc, să repetăm în gând poezia spusă de către doamna educatoare. Nu ştiam ce era acela gând. Pentru noi, copii find, gândul era echivalentul şoaptelor. Rosteam tot ceea ce simţeam. Nu aveam conştiinţă, pentru că nu aveam apăsări sufleteşti. Aveam doar sentimente, iar ele nu răneau, ci doar înfloreau.

Atunci când mi-am descoperit latura intrinsecă, nu făceam decât să mă mir cum pot spune lucruri pe care ceilalţi să nu le audă şi, deci, despre care să nu le pese, pentru că nu le cunoşteau. Tot atunci, copilul din mine a avut revelaţia unei existenţe pe cont propriu, a cărei responsabilitate se afla doar în mâinile sale mici, pline de zelul inocenţei copilăriei.

Mai târziu, gândurile s-au amplificat, înecând, treptat, vocea copilului din mine, făcând loc lumii “de la suprafaţă”. Prin mintea mea au început să se perinde feţe, voci, gesturi, care m-au făcut să realizez că, deşi existenţa mea are loc pe cont propriu, acest demers nu ar putea fi posibil fără a mă raporta şi la cele din jurul meu. În acel moment, în mine s-a născut zâmbetul. Am zâmbit pentru că iubeam, am zâmbit pentru că admiram, am zâmbit pentru că doream şi pentru că aveam cui să zâmbesc.

Mai târziu, aceleaşi gânduri mi-au luat totul, pedepsindu-mă pentru că nu le rosteam. Dar ele au uitat că, mai presus de cele ce ţin de suflet şi raţiune, este orgoliul, această armă letală pentru tot ce înseamnă fiinţa gândului.

Orgoliul ucide clipe şi ucide speranţa. El ucide tot ce are omul mai de preţ, şi anume cuvântul. Ori cum putem fi fericiţi dacă nu rostim cuvintele necesare în acest sens? Cum putem înfăptui ceea ce simţim dacă nu ne raportăm la ceea ce gândim? Suntem proprii noştri asasini, iar regretele sunt cei mai aspri judecători, căci ele ne aplică pedeapsa capitală, şi anume ireversbilitatea timpului, incapacitatea de a ne putea întoarce înapoi, spre a îndrepta lucrurile.

Suntem alcătuiţi din contradicţii, iar cea mai mare dintre acestea este cea dintre gând şi sentiment. Căci una simţim, alta facem, una gândim, alta spunem, şi tot aşa.

Trecem pe lângă oamenii pe care îi iubim, pe lângă ceea ce vrem să facem cu adevărat şi pe lângă clipa prezentului, ne abandonăm în profunzimea gândurilor până când renunţăm în faţa fricii de a fi respinşi, de a eşua, de a spune ceea ce simţim. Ne înecăm în lacrimi de regrete şi tot ceea ce putem face este să înotăm în neputinţa de a remedia lucrurile. Spunem adio şi trecem mai departe, îngreunându-ne sufletul cu povara gândului nerostit, iar viaţa ne batjocoreşte şi ne face cu mâna în timp ce trece pe lângă noi.

Gânduri cu aromă de portocală

Acel moment când mănânci o portocală şi prin minte îţi trec o mie de gânduri fără nicio legătură unele cu altele şi fără relevanţă în contextul procesului de deglutitie…

… Şi te gândeşti că ieri a fost frumos afară, iar azi, din contră, parcă erai undeva pe la sfârşitul lui noiembrie, nu spre sfârşitul lui martie. Totuşi, tu ţi-ai îmbrăcat noile haine de primăvară, că doar n-o să stai să te uiţi la ele până vine căldura. Evident, atunci o să-ţi pară rău pentru că, dacă acum eşti mândru de ele, atunci îţi vor părea vechi şi vei vrea altele noi.

…Te mai gândeşti şi că, tot din cauza vremii, vrei să alergi, că deh, de o lună tot faci asta şi, dacă până acum vremea a fost destul de OK seara, adică atunci când aveai timp şi pentru sport, ei bine, astăzi s-a decis să nu mai fie. Iar acum stai şi mănânci o portocală pentru a alunga ispita calorică, deşi gândul tău e la o Milka cu alune.

Îţi dai seama că ai chef să citeşti, însă ai, totodată, şi de învăţat, că peste 3 luni ai examenul de bacalaureat. Bine, tu, în sinea ta, ştii că eşti pregătită, dar cum eşti născută în zodia leului şi eşti mai perfecţionistă ca noţiunea propriu-zisă de perfect, îţi dai seama că mai bine faci câteva variante la geografie decât să te trezeşti la 5 dimineaţa, aşa cum obişnuieşti în ultima vreme, pentru că te simţi vinovată dacă nu înveţi. Aşa, mai bine faci acum câteva variante şi în felul acesta vei dormi cu o oră în plus! Vei citi după rezolvarea câtorva variante, că doar cele 2 cărţi pe care le citeşti simultan, ca să (cică) mai economiseşti timp, nu pleacă nicăieri.

Pfff! Stai… e deja 22:00 şi mâine e marţi, adică zi de şcoală. Eh, lasă, nu te duci nicăieri că oricum înveţi mai mult acasă decât la şcoală. Ce să faci acolo?! Să stai în gălăgie şi să te rogi să treacă timpul mai repede, un timp pe care, dacă stăteai acasă, l-ai fi folosit în scopuri mai utile?! Lasă, Mărie, stai acasă. Mâine te dedici Evului Mediu, că ştii că încă nu ţi-au intrat bine în cap autonomiile alea locale şi cu ocazia asta le mai repeţi, printre multe altele cărora te vei putea dedica dacă nu îţi vei irosi timpul la şcoală.

Te gândeşti cât de trist e paragraful anterior, prin ideea pe care o promovează, şi anume că faci mai multă şcoală acasă decât la… şcoală. Dar de ce să te minţi singură? Ăsta este adevărul şi chiar dacă doare, tu ştii că până la urmă sistemul ăsta şi-a bătut joc de tine oricum. Dă-i măcar la sfârşit peste nas şi arată-i că nu şcoala te-a ajutat să devii persoana care eşti în prezent, ci tu însăţi ai luptat pentru tine.

Ai ajuns la ultima felie de portocală, dar încă nu te atingi de ea ca să termini ce ai de spus, pentru că gândurile tot curg, o iau la vale şi se varsă aici, în marea reflectărilor tale. De când n-ai mai scris aici… Ţi-era dor! Te bucuri că ai blog. Şi cât de mult ţi-a luat să te decizi să îţi faci unul. Erai nesigură pe tine, ca întotdeauna. Bine, doar tu ştii că erai nesigură pe tine. Cei mai mulţi cred despre tine că eşti foarte sigură pe tine, prin atitudinea pe care o manifeşti. Pari nesuferită şi extrem de plină de tine. Dar această majoritate nu ştie cât de goală pe dinăuntru te simţi uneori şi cât de sleită de forţe şi lipsită de energie, prin empatia pe care o manifeşti faţă tot de tot ceea ce te înconjoară. Te implici atât de mult în tot ceea ce faci, iar acest lucru, de cele mai multe, te face să cedezi. Cândva, când încă nu ştiai, vorba aia, cu ce se mănâncă lumea, stăteai şi plângeai ca fraiera când aveai astfel de perioade. Acum, îţi bagi căştile în urechi şi dansezi până nu mai poţi. E cea mai utilă terapie pentru astfel de perioade. Nu că acum ai avea nevoie de aşa ceva. Doar te gândeşti la asta, în timp ce priveşti ultima felie din portocală.

Dintr-o dată, atenţia ţi se îndreaptă spre pat unde Biţi, pisica ta, îşi trăieşte viaţa de mâţă din plin, întinzându-şi oasele şi ascuţindu-şi ghearele în plapuma ta, după un somn de aproape 6 ore. Categoric, în altă viaţă vreau să fiu pisică! Dar, evident, vreau să fiu o pisică răsfăţată, aşa cum sunt ale mele. Oricine ar vrea o viaţă ca asta, lipsită de griji, în care somnul şi mâncatul sunt activităţile de bază. Dar momentan sunt om, iar asta îmi ocupă tot timpul. Am griji, griji, desigur, mai mici decât ale altora, dar tot griji sunt. Sunt grijile mele şi le tratez ca atare.

…Şi acum, după această revelaţie a ceea ce vrei să fii în viitoarea ta viaţă, cu siguranţă că nu mai poţi răbda în a lăsa singură acea felie de portocală pentru că soarta e mult prea imprevizibilă ca să nu te bucuri de cele lumeşti atâta timp cât poţi. Totuşi, ţi-ar plăcea să mănânci nişte cireşe, nu de alta, dar portocalele astea prea miros a Crăciun, iar tu vrei vară, cu tot cu bac, cu tot cu admitere, pentru că la vară începe noua ta viaţă, în care nu vei fi pisică, vei deveni un adult în toată regula, iar tu ţi-ai propus dacă nu să rămâi în istorie, măcar să scrii istorie. Cam acelaşi lucru, nu? Cuvinte mari şi un spaţiu prea mic pentru a le transpune…

Acum, să vedem ce spun variantele acelea la geografie.

Aparenţele înşală

A fost odată ca niciodată şi încă este.

A fost odată o fetiţă care îşi iubea viaţa atât de mult, încât dăruia din mica ei agonisire tuturor celor din jur: arunca de la balcon păpuşi fetiţelor de pe scară cărora părinţii nu le cumpărau atât de multe pe cât îi cumpărau ei şi asta nu pentru că nu aveau. Fetiţa ştia că ei aveau, poate chiar mai mult decât părinţii ei, dar ştiau că nu vroiau. Părinţii vecinelor de pe scară ştiau că fetiţa le ştia secretul. Şi o urau. Pentru că şi părinţii pot urî copii. Aşa că le-au interzis odraslelor să se mai joace cu fetiţa (pe care o vom numi M., pentru sonoritatea textului), dar asta nu înainte de a-i accepta jucăriile.

Ura părinţilor s-a transmis şi la copii, astfel că pe când avea 6 ani şi se juca singură în parcul din spatele blocului, una dintre vecinele căreia M. îi dăruise jucării, a împins-o de pe tobogan şi i-a provocat o entorsă. M. nu a plâns. O durea, dar s-a abţinut. Murdară de nisip, s-a dus acasă şi, abia după ce a văzut zâmbetul cald al mamei a avut curajul să plângă pentru că ştia că ea nu se va bucura, ba din contră, va plânge cu ea.

Câteva luni mai târziu, fetiţa începea clasa I. Era foarte entuziasmată de acest nou început pentru că ea ştia să scrie şi să citească de la vârsta de 4 ani. A învăţat singură, prin intermediul tăbliţelor magnetice. Abia aştepta să-şi cunoască noii colegi, însă nu mare i-a fost mirarea atunci când a recunoscut printre ei şi câţiva dintre cei care i-au fost alături la grădiniţă. În pofida unui început promiţător, M. se muta în următorul semestru la altă şcoală, pentru că învăţătoarea nu o băga în seamă pentru că,aşa cum i-a spus mamei, “doamnă, ea ştie deja”, iar colegii spuneau că e “nesuferită” din cauză că avea mereu mâna pe sus.

La noua şcoală, M. a avut parte de o învăţătoare pe care o va iubi mereu pentru influenţa pozitivă pe care a exercitat-o asupra ei, descoperindu-i afinitatea asupra matematicii. Atunci când se plictisea, M. făcea probleme la matematică şi, la fel ca şi la şcoala precedentă, ea ştia mai multe decât restul colegilor. Însă aici nu mai ridica mâna. Nu vroia să-i supere. Vroia să fie prietenă cu toţi. Însă nu a putut pentru că Don Juanul clasei “o plăcea” şi restul fetelor o izolau din acest motiv.

În clasa a II-a, M. s-a mutat într-o nouă locuinţă, la ţară, alături de părinţii ei. A fost cel mai bun lucru pe care l-au putut face. Fetiţa le va fi mereu recunoscătoare părinţilor pentru această alegere.

La începutul clasei a IV-a, fetiţa a suferit şocul de a fi umilită în public de colegele ei, care o numeau “tocilară” şi, un nou termen apărut pe atunci, “ratată”. A încercat să treacă peste, însă nu a reuşit. Plângea. Astfel că s-a mutat la o nouă şcoală, unde M. a cunoscut un colectiv mai primitor, însă golul lăsat de învăţătoarea ei  mult iubită nu a putut fi niciodată umplut. La fel ca şi la şcolile precedente, M. ştia mai multe decât restul colegilor. Însă aceştia nu o urau din acest motiv, ba din contră, o apreciau. M. era fericită.

Însă în a V-a, s-a produs inevitabilul. Colegii s-au schimbat, la fel şi cadrele didactice. Acum erau profesori şi, nu doar atât, erau bugetari cărora li s-a tăiat 25% din salariu. M. ştia toate acestea, de aceea a sperat că poate va fi mai bine. Însă nu a fost, iar ea vroia să înveţe, nu să piardă timp. De aceea, în clasa a 6-a, s-a mutat la o nouă şcoală, unde a şi rămas, de altfel, până la sfârşitul clasei a VIII-a.

Aici, M. a cunoscut ce înseamnă competiţia. Şi a cunoscut, totodată, ce înseamnă viaţa. A făcut cunoştiinţă cu partea cea mai tristă a vieţii, aceea în care oamenii fură, dar nu din punct de vedere material, ci emoţional. Fetiţei i s-a furat matematica de către propriul ei profesor care, dintr-o dorinţă mult prea mare de înavuţire, a considerat că doar cei ce îi trec pragul casei sunt copii “deştepţi” şi merită note de la 7 în sus. Pe M. a considerat-o ca fiind “nesimţită” pentru că nu a vrut să se compromită, şi “depravată” pentru că nu venea mereu la orele lui, fiind modalitatea ei de a riposta împotriva nedreptăţii care i se făcea. M. a eliminat complet matematica din viaţa ei. Acum, nu mai ştie să facă nici măcar ce ştia să facă în clasa a II-a, deşi a fost elevă olimpică la matematică.

Totodată, M. a cunoscut ce înseamnă răutatea şi bârfa. Astfel că a decis să se alăture şi ea mulţimii, pentru a evita speculaţiile. Şi rău a făcut. M. devenise victima vorbelor urâte, pentru simplul fapt că ea nu era ca restul. Însă atunci nu conştientiza acest aspect. Ea se pierduse în mulţime, era singură, dar nu putea face nimic pentru că nimeni nu o auzea, deşi era înconjurată de “prieteni”. Încerca să împartă bunătate tuturor celor din jurul ei şi vedea că e totul în zadar, însă se amăgea cu iluzia că măcar nu e singură. Şi a greşit enorm, pentru că atunci a fost mai singură ca oricând.

În această perioadă, fetiţa, care acum era aproape o domnişoară în toată regula, a avut parte şi de “prima iubire”, pe-atunci atât de intensă, acum, motiv de banc. Dar ea a suferit enorm din pricina acelei “iubiri” şi a decis ca niciodată să nu mai facă greşeli pe plan emoţional. Vă daţi seama că a mai făcut, şi încă ce greşeli, poate chiar mai mari decât cea menţionată, însă toate au contribuit la ceea ce a devenit M. în prezent.

După terminarea clasei a VIII-a cu brio, M. a început liceul, iar clasa a IX-a a fost cea mai edificatoare perioadă a vieţii ei de până atunci. De ce? A cunoscut persoane noi, a eliminat persoane vechi şi dăunătoare, a eliminat şi acele persoane noi pe care le cunoscuse în prima instanţă şi s-a regăsit pe sine. A făcut, ce-i drept, nişte greşeli colosale până a ajuns la această descoperire, însă totul a fost în favoarea ei. L-a găsit şi pe acel “el” alături de care va împlini, în curând, 3 ani, şi care a contribuit prin felul său unic de a fi, la regăsirea lui M.

Astfel că, în prezent, M. este o persoană echilibrată, care se iubeşte pe sine mai presus de orice ( şi deşi nu sună atât de bine, vă poate asigura chiar ea, personal, că este un lucru extraordinar), care iubeşte echilibrat, care ştie ce vrea şi are încredere mai mult ca niciodată în propriile forţe pentru că a învăţat din greşelile ei şi ale celor din jur. Totodată, M. este o persoană a cărei prezenţă preferată este chiar ea însăşi şi care face doar lucruri utile ei. Pentru că M. iubeşte viaţa mai mult ca niciodată. De ce? Pentru că o înţelege. Ea ştie că viaţa nu e roz, dar ştie că nu e nici neagră. Ea conştientizează că o viaţă bună este una echilibrată, şi tocmai de aceea zâmbeşte preponderent în interior, şi nu în exterior, pentru că lumea este rea şi un zâmbet sincer într-o lume atât de amară poate risca oricând să fie furat. Ea zâmbeşte sincer doar cui merită. În rest nu zâmbeşte, învaţă.

M. este tot ce şi-a dorit vreodată să fie, iar asta pentru că face ce vrea, şi iubeşte ceea ce face. Pentru că EA este ceea ce vrea să facă.

---

M. a fost aseară în club şi, încă o dată, a constatat cât de mult pot înşela aparenţele şi câtă falsitate pot genera câteva pahare de whisky. A fost întrebată de câteva ori dacă e supărată, pentru că dansa fără să zâmbească. Ea ştia de ce nu zâmbeşte, însă a răspuns doar că nu, nu e supărată. În sinea ei, însă, zâmbea şi abia aştepta să dezvolte acest subiect pe blogul ei.