A fost odată ca niciodată şi încă este.
A fost odată o fetiţă care îşi iubea viaţa atât de mult, încât dăruia din mica ei agonisire tuturor celor din jur: arunca de la balcon păpuşi fetiţelor de pe scară cărora părinţii nu le cumpărau atât de multe pe cât îi cumpărau ei şi asta nu pentru că nu aveau. Fetiţa ştia că ei aveau, poate chiar mai mult decât părinţii ei, dar ştiau că nu vroiau. Părinţii vecinelor de pe scară ştiau că fetiţa le ştia secretul. Şi o urau. Pentru că şi părinţii pot urî copii. Aşa că le-au interzis odraslelor să se mai joace cu fetiţa (pe care o vom numi M., pentru sonoritatea textului), dar asta nu înainte de a-i accepta jucăriile.
Ura părinţilor s-a transmis şi la copii, astfel că pe când avea 6 ani şi se juca singură în parcul din spatele blocului, una dintre vecinele căreia M. îi dăruise jucării, a împins-o de pe tobogan şi i-a provocat o entorsă. M. nu a plâns. O durea, dar s-a abţinut. Murdară de nisip, s-a dus acasă şi, abia după ce a văzut zâmbetul cald al mamei a avut curajul să plângă pentru că ştia că ea nu se va bucura, ba din contră, va plânge cu ea.
Câteva luni mai târziu, fetiţa începea clasa I. Era foarte entuziasmată de acest nou început pentru că ea ştia să scrie şi să citească de la vârsta de 4 ani. A învăţat singură, prin intermediul tăbliţelor magnetice. Abia aştepta să-şi cunoască noii colegi, însă nu mare i-a fost mirarea atunci când a recunoscut printre ei şi câţiva dintre cei care i-au fost alături la grădiniţă. În pofida unui început promiţător, M. se muta în următorul semestru la altă şcoală, pentru că învăţătoarea nu o băga în seamă pentru că,aşa cum i-a spus mamei, “doamnă, ea ştie deja”, iar colegii spuneau că e “nesuferită” din cauză că avea mereu mâna pe sus.
La noua şcoală, M. a avut parte de o învăţătoare pe care o va iubi mereu pentru influenţa pozitivă pe care a exercitat-o asupra ei, descoperindu-i afinitatea asupra matematicii. Atunci când se plictisea, M. făcea probleme la matematică şi, la fel ca şi la şcoala precedentă, ea ştia mai multe decât restul colegilor. Însă aici nu mai ridica mâna. Nu vroia să-i supere. Vroia să fie prietenă cu toţi. Însă nu a putut pentru că Don Juanul clasei “o plăcea” şi restul fetelor o izolau din acest motiv.
În clasa a II-a, M. s-a mutat într-o nouă locuinţă, la ţară, alături de părinţii ei. A fost cel mai bun lucru pe care l-au putut face. Fetiţa le va fi mereu recunoscătoare părinţilor pentru această alegere.
La începutul clasei a IV-a, fetiţa a suferit şocul de a fi umilită în public de colegele ei, care o numeau “tocilară” şi, un nou termen apărut pe atunci, “ratată”. A încercat să treacă peste, însă nu a reuşit. Plângea. Astfel că s-a mutat la o nouă şcoală, unde M. a cunoscut un colectiv mai primitor, însă golul lăsat de învăţătoarea ei mult iubită nu a putut fi niciodată umplut. La fel ca şi la şcolile precedente, M. ştia mai multe decât restul colegilor. Însă aceştia nu o urau din acest motiv, ba din contră, o apreciau. M. era fericită.
Însă în a V-a, s-a produs inevitabilul. Colegii s-au schimbat, la fel şi cadrele didactice. Acum erau profesori şi, nu doar atât, erau bugetari cărora li s-a tăiat 25% din salariu. M. ştia toate acestea, de aceea a sperat că poate va fi mai bine. Însă nu a fost, iar ea vroia să înveţe, nu să piardă timp. De aceea, în clasa a 6-a, s-a mutat la o nouă şcoală, unde a şi rămas, de altfel, până la sfârşitul clasei a VIII-a.
Aici, M. a cunoscut ce înseamnă competiţia. Şi a cunoscut, totodată, ce înseamnă viaţa. A făcut cunoştiinţă cu partea cea mai tristă a vieţii, aceea în care oamenii fură, dar nu din punct de vedere material, ci emoţional. Fetiţei i s-a furat matematica de către propriul ei profesor care, dintr-o dorinţă mult prea mare de înavuţire, a considerat că doar cei ce îi trec pragul casei sunt copii “deştepţi” şi merită note de la 7 în sus. Pe M. a considerat-o ca fiind “nesimţită” pentru că nu a vrut să se compromită, şi “depravată” pentru că nu venea mereu la orele lui, fiind modalitatea ei de a riposta împotriva nedreptăţii care i se făcea. M. a eliminat complet matematica din viaţa ei. Acum, nu mai ştie să facă nici măcar ce ştia să facă în clasa a II-a, deşi a fost elevă olimpică la matematică.
Totodată, M. a cunoscut ce înseamnă răutatea şi bârfa. Astfel că a decis să se alăture şi ea mulţimii, pentru a evita speculaţiile. Şi rău a făcut. M. devenise victima vorbelor urâte, pentru simplul fapt că ea nu era ca restul. Însă atunci nu conştientiza acest aspect. Ea se pierduse în mulţime, era singură, dar nu putea face nimic pentru că nimeni nu o auzea, deşi era înconjurată de “prieteni”. Încerca să împartă bunătate tuturor celor din jurul ei şi vedea că e totul în zadar, însă se amăgea cu iluzia că măcar nu e singură. Şi a greşit enorm, pentru că atunci a fost mai singură ca oricând.
În această perioadă, fetiţa, care acum era aproape o domnişoară în toată regula, a avut parte şi de “prima iubire”, pe-atunci atât de intensă, acum, motiv de banc. Dar ea a suferit enorm din pricina acelei “iubiri” şi a decis ca niciodată să nu mai facă greşeli pe plan emoţional. Vă daţi seama că a mai făcut, şi încă ce greşeli, poate chiar mai mari decât cea menţionată, însă toate au contribuit la ceea ce a devenit M. în prezent.
După terminarea clasei a VIII-a cu brio, M. a început liceul, iar clasa a IX-a a fost cea mai edificatoare perioadă a vieţii ei de până atunci. De ce? A cunoscut persoane noi, a eliminat persoane vechi şi dăunătoare, a eliminat şi acele persoane noi pe care le cunoscuse în prima instanţă şi s-a regăsit pe sine. A făcut, ce-i drept, nişte greşeli colosale până a ajuns la această descoperire, însă totul a fost în favoarea ei. L-a găsit şi pe acel “el” alături de care va împlini, în curând, 3 ani, şi care a contribuit prin felul său unic de a fi, la regăsirea lui M.
Astfel că, în prezent, M. este o persoană echilibrată, care se iubeşte pe sine mai presus de orice ( şi deşi nu sună atât de bine, vă poate asigura chiar ea, personal, că este un lucru extraordinar), care iubeşte echilibrat, care ştie ce vrea şi are încredere mai mult ca niciodată în propriile forţe pentru că a învăţat din greşelile ei şi ale celor din jur. Totodată, M. este o persoană a cărei prezenţă preferată este chiar ea însăşi şi care face doar lucruri utile ei. Pentru că M. iubeşte viaţa mai mult ca niciodată. De ce? Pentru că o înţelege. Ea ştie că viaţa nu e roz, dar ştie că nu e nici neagră. Ea conştientizează că o viaţă bună este una echilibrată, şi tocmai de aceea zâmbeşte preponderent în interior, şi nu în exterior, pentru că lumea este rea şi un zâmbet sincer într-o lume atât de amară poate risca oricând să fie furat. Ea zâmbeşte sincer doar cui merită. În rest nu zâmbeşte, învaţă.
M. este tot ce şi-a dorit vreodată să fie, iar asta pentru că face ce vrea, şi iubeşte ceea ce face. Pentru că EA este ceea ce vrea să facă.
M. a fost aseară în club şi, încă o dată, a constatat cât de mult pot înşela aparenţele şi câtă falsitate pot genera câteva pahare de whisky. A fost întrebată de câteva ori dacă e supărată, pentru că dansa fără să zâmbească. Ea ştia de ce nu zâmbeşte, însă a răspuns doar că nu, nu e supărată. În sinea ei, însă, zâmbea şi abia aştepta să dezvolte acest subiect pe blogul ei. 
Arta de a fi om 