Despre copilul interior și alți demoni

Astăzi m-am enervat rău. Dar rău de tot.

În mod normal, când cineva îmi calcă în picioare limita toleranței (o linie destul de lungă, dar care nu durează la nesfârșit) sunt un fel de Vadim Tudor în zilele de glorie, foarte greu de oprit, nu aud, nu văd, doar urlu. Și mă dezlănțui în așa hal, încât nimeni nu îndrăznește să mai depășească acea limită. Așa am fost dintotdeauna. Însă, atenție, nu reacționez așa decât atunci când consider că am dreptate, iar acea persoană nu înțelege în mod intenționat – adică mă calcă pe coadă în mod voit, cum s-ar spune, doar pentru că poate și pentru că vrea.

Ei bine, sunt momente în viață când nu e timpul, nici locul să te dezlănțui, pentru că, vezi, Doamne, rațiunea ar fi cea care ne deosebește de animale, și cică trebuie să ne calculăm unele mișcări și să fim raționali în acțiunile pe care le întreprindem.

Astăzi a fost unul dintre momentele când toți dictatorii din mine au dorit să iasă la suprafață și să se dezlănțuie. Ar fi fost cel puțin Al Treilea Război Mondial dacă făceam ce simțeam. Și pentru că m-am ,,specializat” în psihologie în ultimii doi, atât teoretic, cât și practic, din pricina unor experiențe mai mult sau mai puțin plăcute, doresc să vă informez că aceste apucături de impulsivitate ce (aparent) nu poate fi controlată, care ne cuprind uneori întreaga ființă și ne transformă în mici dictatori atunci când cineva ne supără poartă și o denumire: copilul interior.

Conform celor mai recente studii din domeniul psihologiei, comportamentele narcisiste, egocentriste, impulsive, tristețile fără motiv și fricile fără fundament, plus multe altele (cam tot ce înseamnă a fi om și a avea defecte), se justifică sub egida existenței copilului interior, această reminiscență din frageda copilărie, supusă traumelor și marcată de parcursul pe care l-a avut în sânul familiei, care iese la suprafață din când în când și ne vulnerabilizează.

Dacă îi spui unui psiholog că te simți trist și nu știi de ce, chiar dacă poate ai avut o decepție recentă pe care nu vrei să o recunoști sau ți-a murit pisica acum 2 luni și încă îi simți lipsa, nu mai contează nimic altceva: copilul interior este de vină și caută vindecare. El iese la suprafață când tu, adultul, te simți neajutorat, și se manifestă prin nesimțire și nepăsare, căci e doar un copil și nu știe să fie altfel.

Cam așa justifică mulți terapeuți, în prezent, comportamentele lipsite de orice bun-simț, lipsa de respect a multora dintre semenii noștri și faptul că ne-am pierdut și ultimele fărâme de omenie în relațiile interumane: purtăm în subconștientul nostru un copil care suferă. El trebuie îmbrățișat. Cum facem asta? Păi, ne întindem în pat, închidem ochii, numărăm până la patru, inspirăm, numărăm până la patru din nou, expirăm, timp de 10 minute, în timp ce ne imaginăm pe noi mici, ne spunem ,,gata, gata, e bine”, ne dăm o palmă în semn de prietenie pe spate, și gata, suntem vindecați.

Nu mai suntem nici lipsiți de respect, ne-am înveselit brusc, dansăm Lambada până dimineață și suntem cea mai bună variantă a noastră. Le spunem celorlalți pe care i-am desconsiderat sau i-am tratat cu inferioritate, deși ne sunt egali, sau acelora cu care nu avem nicio legătură dar pe care i-am tratat de parcă suntem Dumnezeu pe pământ că de vină a fost copilul nostru interior, nu noi, și că acum suntem vindecați de orice fel de răutate, pentru că noi de fapt eram bolnavi, nu era vorba de faptul că suntem needucați și frustrați.

Ce bine că s-a descoperit conceptul de copil interior! Ce mă bucur! Nu știu ce mă făceam dacă nu apărea. E bine că acum știu că atunci când Gigica de la nu știu ce departament are o zi mai proastă și jignește pe toată lumea fără motiv, e de fapt Gigica de la 6 ani, nu asta de la 50, și de vină e cea mică, nu ea, Gigica, care e isterică. Pentru că, aparent, isteria nu mai există, totul e rezumat la bietul copil, care stă și plânge înăuntrul nostru. Nu e vorba de Gigica, cea de acum, cea care la 50 de ani ar trebui să știe ce e ăla respect și să își trateze ca atare colegii și, în general, pe cei din jurul său. E copilul ăla din ea care plânge pentru că taică-su, când avea ea 2 ani si 5 luni, i-a cumpărat fratelui ei, Mitică, nu știu ce minge, și nu ei. Așa că atunci când vede oameni care au capul rotund, să zicem, asocierile timpurii din subconștientul ei o năpădesc și își reamintește de mingea lui Mitică și cât de frustrată a fost că nu a primit ea acea minge, lăsându-și copilul interior să iasă la suprafață și să fie nesimțit și grosolan. Nu e ea de vină, atenție, ci copilul.

Așadar, am decis să nu-mi mai las Vadimul interior să iasă la suprafață. Nu, nu. Vadimul meu interior nu se pune cu copiii interiori. Nu se coboară la nivelul lor. Pentru că, spre deosebire de ei, Vadimul meu interior e conștient că are o vârstă și nu se ascunde în spatele unor subterfugii psihologice create să justifice tot ce e mai rău în noi, ca oameni.

Probabil așa se justifică și comportamentul românilor în perioada pandemică: ne e frică de ace, de răceli, de pastile, așa că scoatem la suprafață copilul interior. El e de vină, nu noi, ca popor. Doamne ferește să ne asumăm noi ceva! Românii nu sunt ignoranți, copilul lor interior e de vină. Așa ne spune și psihologul, că noi suntem perfecți, toți ceilalți sunt de vină, așa că ne apărăm prin exteriorizarea vlăstarului nostru interior, această fantomă a trecutului care se arată în momente de restriște și ne bântuie până când facem cel puțin 20 ședințe de terapie și putem fi declarați în mod oficial vindecați.

Ar trebui să fie scrisă în organigrama fiecărei instituții cine are copil interior în el și cine nu, să știm cum să ne comportăm, pe cine păsuim și pe cine nu, că în ritmul ăsta, la cât de mult se înmulțesc și copiii adevărați și cei din interior, întreaga lume va deveni o grădiniță, dar fără educatori care să îi îndrume spre ceea ce este bine. Ne vom da în cap cu jucăriile sau, eventual, ne vom distruge reciproc până când psihologii vor inventa următorul concept care să ne justifice comportamentele lipsite de orice fel de omenie.

Sâmbăta la capitală

Stau în mașină, aștept.

În fața mea, două tanti vorbesc de zor despre ceva. Nu știu despre ce, că una are mască, cealaltă nu, dar asta nu le împiedică să fie fiecare în povestea ei și să vorbească doar pentru a face zgomot.

Vânzătorul de la chioșcul situat la parterul blocului a scos capul pe geam, fumează Iqos și salută zâmbind pe toată lumea care iese din bloc.

Tot în fața mea stau două persoane, un el și o ea, doar că el e fiul, iar ea e mama, însă nu știu ce fac. Aștept și eu cu ei.

Peste drum, vine ambulanța la sala de jocuri. Cei de pe ambulanță nu poartă combinezon, așa că nu-i virusu’, ci altceva. Urmează să vedem.

Doamnele încă vorbesc, dar sunt întrerupte la un moment dat de o fetiță cerșetoare care are un pui de pisică la piept. O ignoră și vorbesc mai departe.

Iată că așteptarea a luat sfârșit și am aflat de ce stau în fața mașinii mele mama și fiul. Fiul are vreo 20 de ani, dar mama are banii, așa că negociază un Iphone, probabil ultimul apărut (le-am pierdut șirul), cu un vânzător de pe OLX. Vânzătorul vorbește destul de tare, îl aud chiar dacă nu am niciun geam deschis. Semn de nesiguranță de sine. Deși fiul nu spune nimic, mama face niște comentarii cu privire la calitatea telefonului, iar vânzătorul îi spune că dacă nu-i convine, să se ducă să își ia prostie de-aia de Huawei.

Eu am Huawei, dar nu-i zic nimic, că nu sunt parte din discuție, iar telefonul chiar e bun.

Trecem peste drum, la ambulanță, unde o gașcă de băieți înconjoară un alt băiat, scos pe targă, de la pariuri. Nu pare prea interesant, așa că mă reîntorc la negociere.

Văd că deja au trecut la partea în care numără banii. Vânzătorul numără cu voce tare: 54. 5400 de lei un Iphone de pe OLX.

Nu mai zic nimic, e prea dezamăgitor, mă întorc la prostia mea de telefon Huawei și mă uit ce obiective de vizitat sunt în apropiere de mine, că doar ce m-am mutat la capitală și sunt în perioada de explorare.

Ajung în Parcul Tineretului. Toamnă, copaci de toate culorile, pustiu.

Văd un șobolan care se ascunde după o gheretă. Asta e. Nu m-am mutat la Brașov, doar nu era să vad veverițe.

Trece un nene cu undițe în mână. Ce-o pescui aici, doar el știe.

Ajung la lac, unde e plin de gâște și pescăruși. Parcă-s acasă, la 2 Mai.

Beau o cafea pe malul lacului, cu gâștele în surdină și muzică de cafenea. E bine. Chiar foarte bine.

Merg mai departe prin parc, ajung în partea mai plină, cu locuri destinate copiilor.

Două ciori se bat, una o culcă la pământ pe cealaltă, așa că cioara care pierde începe să țipe și, odată cu ea, începe să țipe și o fetiță către maică-sa: uite, mami, naște, la care maică-sa, și mai șocată decât fiica, îi spune cum să nască, mă, că e pasăre.

So far, so good.

Am avut parte de o zi de sâmbătă minunată, plină de lecții de viață. Unii îi zic ,,mindfulness”, eu îi zic ,,capra vecinului”.

Glumesc.

A fi atent la tot ce se petrece în jurul tău chiar poate fi o experiență edificatoare. Te ferește de gândurile inutile și stările subsidiare lor. Se numește ,,mindfulness” sau puterea prezentului. E la modă acum datorită faptului că oamenii au cam uitat să fie prezenți în viețile lor reale, pentru că tehnologia a acaparat totul. Și, după cum ne-a anunțat Mark Zuckerberg zilele trecute, probabil va acapara din ce în ce mai mult.

Treaba asta cu a trăi în prezent era, practic, viața înainte de tehnologie, înainte de smartphone-uri, Netflix și mai știu eu ce. Nu e vreo revelație sau descoperire științifică a nu știu cărui psiholog. Dar da, e un lucru bun că se vorbește iar despre asta.

Cam asta a fost fila mea de jurnal pentru ziua de sâmbătă.

To be continued.

Frig

Era 1 iunie și era frig de câteva zile. Frig în suflet și afară. Era frig în vise și pe stradă.

Dar până să fie 1 iunie și frig, era octombrie și cald. Era anul 2004. Priveam cu ochi de copil curios noul “acasă”. Nu știam ce va să fie. Eram fericită că puteam să am cățel dacă ne mutam la casă. Sau o pisică. I-am avut pe Șosețel și Pufi la bloc, dar nu îmi amintesc ce s-a întâmplat cu ei. Probabil eram prea mulți într-un spațiu atât de mic și nu i-am putut păstra.

În curtea noii case era Fetița, o maidaneză destul de fioroasă, dar pe care am ajuns să o îndrăgesc până la urmă, căci ni l-a dat pe Max pe 3 ianuarie 2005, care ne-a păzit curtea în cel mai strașnic mod până în toamna lui 2019, când nu a mai putut.

Țin minte și acum că îmi pusesem cele mai frumoase haine pentru vizita noii noastre case. Eram fericită și tristă în același timp, pentru că îmi plăcea camera mea de la bloc. Avea câte o culoare diferită pe fiecare perete.

Am găsit noua casă datorită lui tanti Zanfira (sau Zamfira?! – nu am știut niciodată), care ne-a găsit pierduți pe străzi și ne-a spus că știe ea o casă frumoasă de vânzare. Și așa a fost.

E casa în care locuim de 17 ani. E acasă. Cu tot cu pisici, căței, flori, păianjeni și alte vietăți.

D. a fost prima persoană pe care am cunoscut-o la momentul vizitării casei. A venit la mine și m-a întrebat ce fac. Eram mai sălbatică pe-atunci și nu mai știu ce am răspuns, dar probabil am zis “bine” și m-am uitat urât. Aveam 8 ani.

D. nu s-a lăsat descurajată și i-a chemat pe copiii de pe stradă să mă cunoască. M-am gândit mereu că i-a obligat să se joace cu mine, căci nu eram tocmai cel mai sociabil copil. Cum o fi fost, nu știu, dar cert este că acei copii încă sunt prietenii mei. Acum, nu mai suntem copii decât în suflet și în certificatul de naștere.

Înainte să plec la vechiul apartament după vizită, D. a venit și mi-a adus două mere și o pară. Mi-a fost rușine să îi spun că nu îmi plac perele, așa că am lăsat para pe gard, iar merele le-am luat acasă.

D. era roșcată cu ochii verzi. O țin minte purtând o vestă împletită. Avea 32 de ani atunci. Ne dădea mereu prăjituri mie și mamei și mereu a fost bună cu noi.

La sfârșitul lunii ar fi împlinit 49 de ani. A ales să plece dintre noi ieri, de Ziua Copilului.

Copilul din mine o va ține minte mereu așa cum a cunoscut-o, cu zâmbetul până la urechi și cu râsul colorat.

Rămâi cu bine, D.! Sper că ți-ai găsit liniștea.

În treacăt fie spus

Stau de vreo 30 de minute şi mă holbez la ecran în timp ce mă gândesc la ce aş putea să spun. Dar… nu prea mai am cuvinte. În ultima vreme, totul s-a rezumat la fapte, pe care, ce-i drept, le-aş putea transpune aici, însă nu o voi face din motive pe care le voi dezvălui atunci când voi simţi că este necesar.

Momentan, nu mă voi rezuma decât la a vă spune că motivul pentru care nu am mai scris nu ţine nici de lipsa mea de timp (care, într-adevăr a devenit o problemă), nici de lipsa mea de inspiraţie (care, deşi există din plin, nu vrea să se transpună în cuvinte). Motivul pentru care nu am mai scris ţine de faptul că arta de a fi om, în ceea ce mă priveşte, a trecut la un nou nivel, şi anume acela ce ţine de concret, şi nu de imaginar. 

Una dintre cele mai mari probleme cu care m-am confruntat de timpuriu a fost faptul că obişnuiam să trăiesc (deşi nu e tocmai cuvântul potrivit) mai mult prin prisma gândurilor, decât prin prisma faptelor. Obişnuiam să îmi creez probleme singură prin prisma imaginaţiei, care, deşi bogată, nu mi-a adus întotdeauna doar bucurii. De cele mai multe ori, a fost o corvoadă, o corovoadă care mă apăsa atât de tare, încât cedam şi nu mă mai puteam ridica decât cu foarte mare dificultate din acest blocaj al minţii. Mă concentram asupra unor probleme aparent importante şi, credeam eu, definitorii pentru viaţa mea. 

Nu vreau să intru în detalii. Ideea pe care vreau să o transmit este aceea că nu am mai scris pentru simplul fapt că mi-am îndreptat atenţia strict asupra mea şi… atât. Am eliminat orice gând negativ şi, în caz că mai îndrăzneşte să apară câte unul ocazional, nu face decât să se blocheze de avalanşa de optimism din mintea mea. Am realizat că viaţa este mai mult decât gând, viaţa este, în primul rând, faptă. Aşa că mi-am luat viaţa în mâini şi am început să o trăiesc după bunu-mi plac. Am eliminat orice dubiu, transformându-l în certitudine. Orice urmă de îndoială a fost risipită şi transformată în concret. Pentru că timpul trece mult, dar mult prea repede pentru a sta pe gânduri. Plus că nu există satisfacţie mai mare decât atunci când tot ce îţi propui devine realitate şi toate gândurile pline de dubii şi nuanţe negative se transpun în culori vesele şi amintiri de neuitat. 

Ca o concluzie… Mnah, am scris asta pentru că am intrat aici şi efectiv mi s-a făcut dor să scriu. Ah, şi pentru că mă simt atât de bine încât am simţit nevoia să împărtăşesc asta cu voi. Deci, nu scriu pentru că am păţit ceva, ci, din contră, nu scriu pentru că sunt bine şi (pentru moment) nu am nevoie de terapie. Pentru că atunci când faci ceea ce simţi şi, mai ales, ceea ce îţi place, nu ai cum să fii altfel decât fericit. Însă, promit (pe bune), că revin după sesiune. 

 

Defecţiune tehnică

Sunt persoana cea mai potrivită atunci când vine vorba de a da sfaturi (atunci când mi se cer, desigur). Însă, atunci când este cazul să aplic eu însămi ceea ce i-am sfătuit pe alţii să facă, sunt opusul a tot ce înseamnă raţional. Am momente când fac nişte alegeri atât de pripite şi lipsite de orice sens, încât ajung să mă întreb ce rost are toată experienţa mea de până acum, ce sens are să mai citesc şi să învăţ pentru a-mi dezvolta capacitatea intelectuală, din moment ce sunt praf (este expresia cea mai potrivită în acest context) din punct de vedere emoţional şi este lipsit de logică absolut tot ceea ce fac din perspectiva asta.
Gândesc şi totuşi greşesc. Şi e frustrant, pentru că nu mă pot abţine. Vreau să spun nu atunci când ştiu că trebuie în mod clar să răspund negativ, însă creierul meu pare să se afle într-un alt corp decât al meu în astfel de momente, pentru că răspunsul este da fără niciun fel de asentiment (pe moment).
Obişnuiam să cred că întodeauna trebuie să faci ceea ce te face fericit. După care, am realizat că, uneori, fericirea ta costă fericirea altcuiva, aşa că am decis că cel mai bun lucru pe care îl poţi face în momente de răscruce este să alegi ceea ce este corect sau, măcar, ceea ce crezi că este corect. Acum, definiţia fericirii este scrisă cu caractere mici, undeva pe la sfârşitul dicţionarului explicativ al emoţiilor mele, iar corectitudinea, din nefericire, este un teritoriu neguros şi plin de obstacole pe care mă simt incapabilă să le depăşesc.
Iluzia fericirii costă mai mult decât fericirea însăşi, pentru că nu costă doar timp, ci şi sentimente. Sentimente false. Costă principii şi costă energie. Îţi fură sufletul şi, în final, ţi-l vinde. Totul se pierde, inclusiv tu însuţi. Încă un om furat de oameni…

Încotro?

Stau la semafor. Mai sunt 10 secunde până se face verde. Oamenii deja încep să traverseze, maşinile claxonează, şoferii înjură, pietonii aleargă. Eu aştept să se facă, totuşi, verde. Şi, după alea 10 secunde, uite că se face. Aşa că trec, iar locaţia unde doresc să ajung este tot acolo. Totul este la locul său. Iar tipul îmbrăcat în palton kaki care a trecut strada mai devreme, ei bine, stă şi aşteaptă. Ceva sau pe cineva. Numai el ştie. Ca să vezi, mai avea timp. 

Sunt în autobuz. De fapt, nu, încă nu sunt în autobuz. Sunt în staţie. Aştept. Vine tramvaiul 1, cel care mă lasă direct unde trebuie să ajung. Opreşte în mijlocul străzii. E după-amiază, destul de gol. Cu toate astea, lumea se împinge de parcă ar fi concurs care urcă sau care coboară mai repede. Eu… eu rămân ultima şi, cu toate astea, iată-mă, am prins chiar şi loc. Şi mai sunt chiar foarte multe locuri libere. Dar, mnah. 

Urmează să cobor din autobuz. Lumea se ridică cu 2 staţii înainte de cea unde trebuie să coboare. Se înghesuie la uşă şi nici plătiţi nu s-ar da la o parte pentru cei care urmează să urce. Ajung în staţia-destinaţie. Start bătaie! O babă înjură generaţia tânâră în timp ce se împinge într-o tanti care voia să urce. Bine, că şi astalaltă din urmă trebuia să aştepte. Şi totuşi, dom’le, baba, furioasă tare, se împinge în toţi şi toate. Ce să faci, mamă, “ie” nişte nesimţiţi aştia tineri. Ehe… 

Merg pe stradă. Singură. Nu de nebună, vă daţi seama (sau mai ştiţi…?). Mă duc… poate spre facultate, poate în oraş. Ideea e că sunt pe stradă. Nu ştiu, ori am eu o probleme locomotorii, mă mişc prea încet, ori, din contră, e vreo modă să mergi în pas alergător, altfel nu îmi pot explica de ce merg cei din jur atât de repede. E vreun maraton, ceva? Spuneţi-mi, vă rog, nu de alta, dar am trecut pe lângă un grup de tineri care mergeau atât de repede, încât zici că fugeau de ceva. Pe lângă ei săreau şi chips-urile din punga pe care unul dintre ei o ţineau în mână. Săreau şi ei şi chips-urile şi praful de pe trotuar şi tot. 

Tot aşa, Vasilica, v-am mai zis eu despre ea, dom’le, pleacă la facultate cu o oră înainte să înceapă cursurile. Şi stăm la 3 minute de facultate, nu vă gândiţi că are vreun drum prea lung de parcurs.

“-Da’ de ce pleci, tu, de-acum?

 -Ca să prind loc.”

Aham… Păi, ştii, cursul începe la fix şi sala se eliberează la fără 5 şi… sunt vreo 200 de locuri şi 50 de cursanţi. Dar e ok, du-te şi prinde loc. Că doar asta-i mania cea mai mare a omului, să prindă loc. Oriunde s-ar duce, ei bine, trebuie să prindă loc. În autobuz vrea loc, pe stradă vrea loc, peste tot vrea loc. De parcă, în cele din urmă, nu am avea fiecare locul lui. Pe vecie chiar. Dar nu, noi ne grăbim de pe-acum să prindem loc. Nu care cumva să ni-l fure altcineva. 

 

Wake up call

Sunt unele momente când e nevoie doar de o privire pentru a vedea ceea ce este de văzut. Şi de a înţelege ceea ce este de înţeles. Deopotrivă, sunt şi acele momente când totul este doar o iluzie a ceea ce ar trebui să fie, însă, mereu, este doar ceea ce trebuie să fie. Nu înseamnă că asta este cea mai bună cale. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, e calea cea mai eronată şi cel mai puternic dăunătoare. Pentru că este o cale fără de întoarcere. Nu are alternativă. E un drum drept, anevoios, fatal. 

Din fericire, pe orice drum, indiferent de dificultatea pe care o impune celui care se hotărăşte să îl parcurgă, există scurtături, scurtături, care, în cele din urmă, nu sunt decât căi de ieşire. Când porneşti pe astfel de drumuri, cea mai bună alegere este aceea de a nu ajunge la destinaţia finală. Pentru că nu marchează doar finalul drumului. 

În drumul meu spre a atinge culmile artei de a fi om, am ales, adesea, îndeosebi în ultima vreme, nişte căi greşite, care nu au făcut altceva decât să mă tragă înapoi, undeva spre nişte amintiri de foarte mult timp închise în cufărul memoriei, dar care, de data aceasta, au renăscut prin materializarea lor în greşeli. Greşeli fatidice, ireparabile, însă, ca orice greşeli, în cele din urmă, constructive. 

Pe drumul spre devenire, un loc important, dacă nu chiar cel mai important, îl ocupă atingerea echilibrului dintre cele două lumi care se suprapun în ceea ce omul a numit trup, echilibrul dintre suflet şi gând. Din nefericire (deşi, pe moment, este unica fericire), sufletul prevalează adesea în faţa gândului şi îl absoarbe în abisurile sale. Îl roade până nu mai rămâne decât un chip fără gură, care ţipă fără a fi auzit, un ţipăt de disperare, de nimeni auzit. Vrei să ieşi la suprafaţă, însă sufletul cere să fie înecat, să se autodistrugă pentru ceea ce crede că este mai mult decât iluzie. În final, rămâne doar cu magia iluziei şi cu semne de întrebare al căror răspuns nu se află decât în străfundul raţiunii-cea mai bună prietenă a omului şi, totodată, cea mai puţin apreciată. Pentru că întotdeauna are dreptate, însă de prea puţine ori o ascultă cineva. Îţi spune să zici clar “nu”, tu… tu spui “da”. Pentru că e mai simplu să “da”, decât să “nu”, în situaţii în care, desigur, ar fi necesar exact opusul. Da, omul, fiinţă plină de contradicţii. Dar, de cele mai multe ori, este mai mult decât filosofie, pentru că viaţa este practică, nu teorie. 

În cazul meu, au existat situaţii în care practica nu s-a îmbinat nici măcar puţin cu teoria. Mi-am încălcat principii pe care le susţineam cu fervoare, mi-am călcat în picioare conştiinţa şi am făcut lucruri care trec peste orice gând pe care mi l-a dictat raţiunea. Însă, ceea ce mi se pare cel mai frapant este faptul că, în tot acest timp, am conştientizat ceea ce făceam. Eram lucidă. I-am zâmbit omului care îmi zâmbea, cu toate că ştiam că nu e decât o iluzie efemeră. L-am primit în braţele mele şi i-am oferit prietenie, iar, în schimb, m-am ales cu o inimă ofilită şi spini de trandafir ce mi-au străpuns întregul ţesut din jurul sufletului. Am oferit sinceritate, mi s-a oferit minciună mascată de aparenţa unor intenţii bune. Pe scurt, am oferit tot. Şi asta… asta a fost cea mai scumpă investiţie din viaţa mea. Pentru că am pierdut ce aveam mai de preţ: m-am pierdut pe mine. Dar nu definitiv. Pentru că ăsta este principalul avantaj atunci când porneşti la drum: întotdeauna există alternative. Am fost prinsă în vâltoarea râului iluziei, însă am ieşit la suprafaţă şi m-am agăţat de stânca raţiunii exact în momentul în care totul era pe cale de a se prăbuşi în cascada nimicniciei. M-am aventurat într-o junglă care părea fără de sfârşit, până când, în cele din urmă, după o noapte neagră, oarbă, răsăritul a ceea ce părea o nouă zi, un nou început, m-a surprins mai strălucitor ca niciodată. 

După o astfel de aventură, am pierdut sentimente şi energie, dorinţe şi vise, însă am câştigat, pe lângă faptul de a-mi regăsi, încă o dată, propriul eu, un plus de luciditate şi, evident, experienţă. O experienţă pe care, de altfel, nu îmi doresc să o retrăiesc. A fost grea, dureroasă şi m-a transformat radical. Transformarea are nevoie de timp. În cazul meu, a fost bruscă şi neaşteptată-neaşteptată de suflet, căci raţiunea… raţiunea ştia şi ţipa. Dar cine o asculta?

 

Harper Lee

Pentru mine, întâlnirea cu Harper Lee a reprezentat descoperirea unor noi orizonturi în materie literară, îndeosebi în ceea ce priveşte sfera socială a acesteia. Harper Lee mi-a deschis apetitul spre a scrie, spre a mă perfecţiona în ceea ce priveşte arta de a fi un bun scriitor, şi nu doar la nivel ficţional, ci din toate punctele de vedere.

Sursă foto

“Să ucizi o pasăre cântătoare” a fost una dintre acele lecturi care mi-a schimbat viaţa şi m-a determinat să vreau să învăţ cât mai multe despre condiţia umană. Sau, cel puţin, să învăţ cum pot face asta. 

            Sursă foto

În ceea ce o priveşte pe autoare, am admirat întru totul cuvântul ei. De la umorul prezent în cele mai dramatice situaţii şi capacitatea de a empatiza cu propriile sale personaje, din perspectiva lui Scout, până la lecţiile de viaţă pe care le-a adus în vederea cititorilor săi prin cugetările lui Atticus, dar şi prin întâmplările la care persoanejele sale au luat parte.

În această perioadă, anul trecut, eram entuziasmată de apariţia unui nou volum al aceleiaşi autoare, o continuare a primului şi singurului roman (de până atunci) lansat de Harper Lee. “Du-te şi pune un străjer” prezintă viaţa lui Scout la 26 de ani, o viaţă plină de dragoste, libertate şi, de asemenea, aceaşi curiozitate caracteristică fetiţei din “Să ucizi o pasăre cântătoare”. Acţiunea romanului se petrece în contextul aceluiaşi subiect, acela al prejudecăţilor şi discriminării, Scout fiind măcinată de acelaşi spirit justiţiar caracteristic perioadei copilăriei. “Du-te şi pune un străjer” a fost o lectură plăcută, rapidă şi, de altfel, foarte prolifică la nivel literar şi, de aceea, o recomand.  Desigur, primul volum este şi va rămâne mereu pe primul loc. 

Sursă foto

Harper Lee a încetat astăzi din viaţa, la o vârsta deloc de neglijat, aceea de 89 de ani. Am scris aceste rânduri din considerente personale, pentru că am admirat, după cum am spus, opera sa, ideile pe care le-a transmis, dar, mai ales, modul prin care le-a transmis. Zâmbet, înţelepciune, viaţă, artă-la asta mă duc cu gândul atunci când mă gândesc la lectura celor două romane ale sale, primul fiind, cu siguranţă, în topul preferinţelor mele în materie literară. 

Mai mult de atât ar fi de prisos. Odihnească-se în pace! Cu siguranţă nu va fi uitată. 

      Sursă foto

Cum l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt

În mod normal, obişnuiesc să-mi planific lista de lecturi pentru o anumită perioadă. Fie citesc doar o anumită categorie (beletristică, filosofie, istorie,-mai nou-drept), fie le îmbin. Vacanţa de Crăciun a reprezentat, pentru mine, nu doar cel mai frumos Crăciun, pentru că l-am petrecut în compania celor mai dragi oameni, cât, mai ales, a adus prilejul renovării camerei mele şi, implicit, achiziţionarea unei noi biblioteci, pe măsura cuvântului greu care sălăşluieşte printre miile, dacă nu sutele de mii de pagini pe care le adună, cumulativ, cărţile pe care mi le-am cumpărat pe parcursul timpului (şi pe care, desigur, le-am şi citit, atât cât am reuşit până în momentul de faţă). Eh, şi ca să nu mai lungesc atât, cu prilejul renovării şi achiţionării, evident, a venit şi momentul decorării şi, respectiv, aranjării cărţilor în bibliotecă, prilej cu care am descoperit diversitatea autorilor care-mi fac cu mâna de pe raft. Printre aceştia, se numără şi Eric-Emmanuel Schmitt, care-mi face cu ochiul de prin 2014, dar care mi-a atras în mod special atenţia acum, când am analizat mai cu atenţia coperta unicei cărţi pe care o am dintre toate cele pe care le-a semnat (dar aceasta este o chestiune de moment, desigur). 

Pe un fundal de cer albastru cu nuanţe de turcoaz, pe un norişor, stă un copil care scrie. Îmbrăcat în roz, desculţ, cu picioarele încrucişate şi întreaga atenţie concentrată asupra cuvintelor pe care le transpune pe foi, băieţelul (iar asta aveam să aflu abia după ce am aprofundat lectura cărţii) îşi trăieşte, sub spectrul unei crunte boli, ultimele zile din viaţă, scriindu-i lui Dumnezeu. Aceasta este coperta: 

Sursă foto

Diagnosticat cu leucemie, Oscar, un băieţel de 10 zece ani, îşi trăieşte ultimele zile în spital, ajutat de către Tanti Roz, o infirmieră în vârsta de “o sută de ani”, care îl învaţă să trăiască fiecare zi nu doar ca şi cum ar fi ultima, dar, mai ales, să o trăiască de parcă ar însemna 10 ani din viaţa lui. Astfel, în ultima zi a vieţii sale el va avea 100 de ani şi va fi sigur că a trăit din plin. Pe parcursul acestei etape, Tanti Roz îi sugerează băieţelului să învingă singurătatea şi teama de necunoscut prin a-i scrie lui Dumnezeu. Cu toate că nu cunoaşte adresa destinatarului, Oscar îi trimite zilnic scrisori în care îi povesteşte ce face şi îi pune întrebări cu privire la părinţii lui care, aparent, par să nu îl înţeleagă şi se feresc de el. 

Ultimele zile din viaţa lui Oscar îi aduc acestuia prilejul să parcurgă emoţii noi, cum ar fi prima dragoste, starea de gelozie şi chiar decepţia primei despărţiri care avea să fie, de altfel, ultima. Cu toate astea, nu este speriat de moarte. Până la urmă, de ce ar fi? Cum poţi să te temi de ceea ce nu cunoşti? O spune chiar el: De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mi-e frică să pierd ceea ce cunosc. Presat de timp şi de slăbiciunea cauzată de boală, Oscar învaţă, în doar câteva zile, ceea ce mulţi dintre noi fie învăţăm prea târziu, fie niciodată: arta de a trăi. Entuziasmat de sentimentul pe care i-l oferă dragostea, Oscar decide să iubească. Marcat de neputinţa părinţilor de a putea face faţă dispariţiei mult prea timpurie a propriului copil, el decide să le dovedească faptul că, deşi moartea va învinge în final, atât cât durează, nimic nu se compară cu a fi în viaţă. Oscar iubeşte, urăşte, râde, este curios, se înfurie, iartă. Trăieşte. 

În acest fel, Oscar găseşte răspuns la întrebarea care îl macină cel mai tare: dacă el îi scrie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu citeşte scrisorile sale şi ştie că este bolnav, de ce nu îl ajută? De ce trebuie ca viaţa lui să fie atât de scurtă şi care e soluţia pentru a o îmbunătăţi? În aflarea răspunsului, spre finalul romanului, băieţelul îşi dă singur răspunsul, într-o conversaţie cu Tanti Roz: 

-Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un “poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive. 

-Vrei să spui că pentru problema “Viaţă” nu există soluţie?

-Vreau să spun că pentru problema “Viaţă” există mai multe soluţii, deci nici una. 

-După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă e să trăieşti. 

Prinşi sub greutatea apăsărilor cotidiene, marcaţi de griji care ne acaparează întru totul spiritul, uităm să mai trăim. Alegem varianta cea mai uşoară, aceea de a fi. Cu ce scop? Ce fel de viaţă este aceea trăită doar prin fiinţă şi prea puţin în armonie cu sufletul?

O carte cu o copertă colorată, multe întrebări, povestea unui băieţel care îşi trăieşte ultimele ore din viaţă, cu toate că mai are atâtea de dat şi de făcut-Oscar şi Tanti Roz-transmite în doar 108 pagini un mesaj puternic, aparent banal, dar pe care, cei mai mulţi dintre noi alegem să îl tratăm cu superficialitate: carpe diem.

În timp ce îi scria printre ultimele dăţi lui Dumnezeu, contemplând în jurul său, Oscar ajunge la o concluzie care rezumă întreaga existenţă trăită în armonie cu arta de a fi şi de a trăi: 

 M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai secretul tău: priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. 

 Şi-atunci, ţi-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi umple nările şi mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simţeam că trăiesc. Şi mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.

Minunat. Într-adevăr, minunat. Oare cât timp a trecut de când ne-am gândit fiecare cât de minunat este faptul că putem să fim în viaţă şi că avem privilegiul de a putea trăi? Gândiţi-vă puţin la asta. O clipă măcar. 

În ultima scrisoare, băieţelul îşi încheie scurta viaţă prin a fi recunoscător pentru privilegiul de a putea fi în viaţă şi de a putea trăi până la venerabila vârsta de “o sută de ani”, în cele 10 zile pe parcursul cărora i-a scris lui Dumnezeu: 

Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine. 

Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm să o merităm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre ce vorbesc.

Să fie viaţa, oare, un împrumut? Nu am privit-o niciodată din această perspectivă. Am fost mereu recunoscătoare că sunt în viaţă şi am considerat mereu viaţa ca fiind ceva mai mult decât un privilegiu. Oricum ar fi, Oscar, în cele câteva zile în care a trăit până la 100 de ani, s-a simţit cel mai fericit din lume. A trăit şi, mai presus de orice, a simţit. Indiferent că a trecut prin stări bune sau stări mai puţin bune, el a ştiu să extragă din fiecare experienţă cel mai important lucru: cunoaşterea. În ultimele sale zile, Oscar a învăţat să cunoască şi să privească dincolo de ceea nu ştie. Cu toate că s-a temut, a luptat până la capăt şi, chiar dacă a fost acaparat de boală, în cazul său, viaţa a învins. Pentru că Oscar a ştiu să trăiască. 

---

Prima mea întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt s-a bucurat de un succes fenomenal. Sunt foarte încântată de descoperirea pe care am făcut-o cu prilejul redecorării. Dacă acesta e rezultatul, ei bine, păi, să tot decorez. Oricum, a fost o lectură edificatoare şi mă bucur că de data asta m-am luat şi după copertă, nu doar după nume. Recomand. Nu e o lectură “frumoasă” sau “bună”, aşa cum se obişnuieşte a fi numită o lectură ca aceasta. Este o lectură care, dacă nu va schimba gândiri, fie va trezi contradicţii, fie va sedimenta idei sau noi perspective. 

Şi, acestea fiind spuse, cred că voi mai “ieşi” la o întâlnire cu domnul Schmitt, că mi-a plăcut tare mult cum a decurs prima. 

 

 

 

 

 

Eu cu mine

Cred că noi, oamenii, avem o foarte mare problemă cu ceea ce se numeşte a ne vedea de propriile noastre vieţi şi a înceta să ne mai băgăm în ale altora dacă nu suntem invitaţi. De asemenea, mai cred că tot noi, aceiaşi oameni, înzestraţi cu raţiune şi, implicit, capacitatea de a discerne, ar trebui să ne gândim nu doar o dată înainte să aruncăm cuvinte, ci de foarte multe ori, mai ales dacă situaţia impune acest lucru. Şi, de asemenea, atunci când aruncăm respectivele cuvinte, poate ar trebui să le aruncăm însoţite şi de fapte, căci altfel, valoarea lor nu se poate măsura decât în nervi şi deziluzii. 

E foarte uşor să critici, să arunci cuvinte şi să te porţi de parcă totul ţi s-ar cuveni. Pentru că, deh, ăştia suntem. Mici creaturi mărginite de egoism şi orgoliu. Dar, dincolo de asta, de ceea ce presupune a ne transforma în nişte creaturi viciate de propriul ego, cred că fiecare dintre noi poate să fie om. Cu toate că, a fi om, este mai greu decât orice. Eu v-am mai vorbit despre asta de multe ori, despre a fi om, ce presupune asta şi bla bla-uri de genul, pentru că, evident, asta este şi ideea blog-ului. Însă, dincolo de “Arta de a fi om”-blog-ul- există un adevărat om. Un om, ca orice alt om, însă care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni, conştientizează că are această calitate, de a fi om. Din păcate, calitatea mea de a fi om s-a dovedit a exista într-o cantitate, dacă pot spune aşa, mai mare decât a celor cu care am avut (sau nu) norocul să interacţionez de-a lungul drumului vieţii. 

Până nu de mult, obişnuiam să fiu foarte om. Ce înseamnă asta? Ei bine, mai presus de orice, eram eu însămi şi nu lăsam pe nimeni să intervină între mine şi… mine. Ceea ce se simţea foarte bine. Ah, de-ar fi toată lumea atât de împăcată cu propria persoană aşa cum obişnuiam eu să fiu! În ultima vreme, însă, nu ştiu cum s-a făcut dar echilibrul meu interior a fost oarecum perturbat de anumiţi factori externi, şi anume persoanele din jurul meu care, fie din cauza schimbărilor care au avut loc anul acesta în ceea ce priveşte viaţa mea (facultate, oraş nou, 500 de kilometri distanţă de casă, oameni noi), fie din dorinţa de a mă ajuta (?!), fie pentru că, nu ştiu, aşa le-o fi venit, au decis că e cazul să îşi dea cu părerea  şi să îmi influenţeze, profitând (în mod conştient sau nu) de slaba mea pregătire emoţională atunci când vine vorba de a face faţă cuvintelor grele, perspectiva asupra vieţii. Ceea ce este foarte grav. E teribil de grav când ajungi în punctul în care ceea ce spun alţii devine mai important decât ce simţi sau gândeşti tu. Ori ambele (că, mnah, sunt situaţii în care simţi ceva, gândeşti altceva, ori invers, ori gândeşti, simţi la fel-mă rog). De-aici, a luat naştere un adevărat amalgam de emoţii şi gânduri nu tocmai roz, mult pesimism şi confuzie, dar, mai ales, multă dezamăgire şi judecăţi necuvenite. Să nu mai spun de scăderea stimei de sine până la un nivel execrabil. Atât de execrabil, încât eram gata să dau cu piciorul şansei de a-mi trăi visul. Din fericire, m-am trezit la timp, cât să îmi dau seama care este problema. 

Problema este că sunt un om prea bun. Pe bune, chiar sunt un om prea bun. Am un suflet atât de mare, încât dacă aş putea să-l scot din mine, probabil ar lumina întreaga lume. Atât de bun şi luminos este. (Uite-o şi p-asta, se laudă singură…)  Şi, mă rog, asta ar fi doar o parte din problemă. Partea cea mai gravă este că nu toată lumea este asemenea mie. Pe cât de altruistă sunt eu şi plină de intenţii bune în absolut orice fac, pe-atât de egoistă şi limitată în gândire este lumea din jurul meu (evident, nu toată lumea, dar asta sper că este clar). Concluzia în urma a tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme (o adevărata telenovelă, plină de situaţii dramatice, lacrimi şi întrebări fără răspuns) este că, de-acum încolo, orice persoană care va încerca să îmi dea un sfat fără să fie rugat să facă acest lucru, adică, altfel spus, să îşi dea cu părerea neîntrebat, va primi un mare “taci că nu te-am întrebat nimic”. De ce? Pentru că nu mai vreau. M-am săturat. Nu am nevoie nici de sfaturi şi nici de păreri.

Mie îmi place de mine şi chiar mi-am dovedit de-a lungul timpului că sunt un om destul de înţelept şi care ştie ce vrea. Şi chiar ştiu ce vreau. Foarte bine chiar. Aşa că, acestea fiind spuse, taci că nu te-am întrebat nimic. Nici pe tine, nici pe tine şi nici pe tine. Dacă greşesc, e greşeala mea. Dar, vezi tu, eu nu prea fac greşeli şi, dacă se întâmplă să le fac, tot eu le repar. Nu tu. Sunt doar eu cu mine. Aşa am fost, sunt (din fericire, iar!) şi mereu voi fi. Iar dacă ai de gând să îmi ceri perfecţiune, singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că arta înseamnă orice, mai puţin perfecţiune. Iar eu, eu sunt “Arta de a fi om”, dom’le, în caz că nu ştiai. Aşa că mai lasă-mă cu datul cu părerea şi cu accese de pesimism duse până la extrem, că sunt sătulă de dramă. Dacă voiam dramă, făceam teatru. Dar eu sunt om şi nu trăiesc pe baza unui scenariu. Şi nici nu o voi face vreodată (sau nu o voi mai face). Pentru că, “frankly, my dear, I don’t give a damn”. Iar asta se simte foarte, dar foarte bine.