În treacăt fie spus

Stau de vreo 30 de minute şi mă holbez la ecran în timp ce mă gândesc la ce aş putea să spun. Dar… nu prea mai am cuvinte. În ultima vreme, totul s-a rezumat la fapte, pe care, ce-i drept, le-aş putea transpune aici, însă nu o voi face din motive pe care le voi dezvălui atunci când voi simţi că este necesar.

Momentan, nu mă voi rezuma decât la a vă spune că motivul pentru care nu am mai scris nu ţine nici de lipsa mea de timp (care, într-adevăr a devenit o problemă), nici de lipsa mea de inspiraţie (care, deşi există din plin, nu vrea să se transpună în cuvinte). Motivul pentru care nu am mai scris ţine de faptul că arta de a fi om, în ceea ce mă priveşte, a trecut la un nou nivel, şi anume acela ce ţine de concret, şi nu de imaginar. 

Una dintre cele mai mari probleme cu care m-am confruntat de timpuriu a fost faptul că obişnuiam să trăiesc (deşi nu e tocmai cuvântul potrivit) mai mult prin prisma gândurilor, decât prin prisma faptelor. Obişnuiam să îmi creez probleme singură prin prisma imaginaţiei, care, deşi bogată, nu mi-a adus întotdeauna doar bucurii. De cele mai multe ori, a fost o corvoadă, o corovoadă care mă apăsa atât de tare, încât cedam şi nu mă mai puteam ridica decât cu foarte mare dificultate din acest blocaj al minţii. Mă concentram asupra unor probleme aparent importante şi, credeam eu, definitorii pentru viaţa mea. 

Nu vreau să intru în detalii. Ideea pe care vreau să o transmit este aceea că nu am mai scris pentru simplul fapt că mi-am îndreptat atenţia strict asupra mea şi… atât. Am eliminat orice gând negativ şi, în caz că mai îndrăzneşte să apară câte unul ocazional, nu face decât să se blocheze de avalanşa de optimism din mintea mea. Am realizat că viaţa este mai mult decât gând, viaţa este, în primul rând, faptă. Aşa că mi-am luat viaţa în mâini şi am început să o trăiesc după bunu-mi plac. Am eliminat orice dubiu, transformându-l în certitudine. Orice urmă de îndoială a fost risipită şi transformată în concret. Pentru că timpul trece mult, dar mult prea repede pentru a sta pe gânduri. Plus că nu există satisfacţie mai mare decât atunci când tot ce îţi propui devine realitate şi toate gândurile pline de dubii şi nuanţe negative se transpun în culori vesele şi amintiri de neuitat. 

Ca o concluzie… Mnah, am scris asta pentru că am intrat aici şi efectiv mi s-a făcut dor să scriu. Ah, şi pentru că mă simt atât de bine încât am simţit nevoia să împărtăşesc asta cu voi. Deci, nu scriu pentru că am păţit ceva, ci, din contră, nu scriu pentru că sunt bine şi (pentru moment) nu am nevoie de terapie. Pentru că atunci când faci ceea ce simţi şi, mai ales, ceea ce îţi place, nu ai cum să fii altfel decât fericit. Însă, promit (pe bune), că revin după sesiune. 

 

Wake up call

Sunt unele momente când e nevoie doar de o privire pentru a vedea ceea ce este de văzut. Şi de a înţelege ceea ce este de înţeles. Deopotrivă, sunt şi acele momente când totul este doar o iluzie a ceea ce ar trebui să fie, însă, mereu, este doar ceea ce trebuie să fie. Nu înseamnă că asta este cea mai bună cale. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, e calea cea mai eronată şi cel mai puternic dăunătoare. Pentru că este o cale fără de întoarcere. Nu are alternativă. E un drum drept, anevoios, fatal. 

Din fericire, pe orice drum, indiferent de dificultatea pe care o impune celui care se hotărăşte să îl parcurgă, există scurtături, scurtături, care, în cele din urmă, nu sunt decât căi de ieşire. Când porneşti pe astfel de drumuri, cea mai bună alegere este aceea de a nu ajunge la destinaţia finală. Pentru că nu marchează doar finalul drumului. 

În drumul meu spre a atinge culmile artei de a fi om, am ales, adesea, îndeosebi în ultima vreme, nişte căi greşite, care nu au făcut altceva decât să mă tragă înapoi, undeva spre nişte amintiri de foarte mult timp închise în cufărul memoriei, dar care, de data aceasta, au renăscut prin materializarea lor în greşeli. Greşeli fatidice, ireparabile, însă, ca orice greşeli, în cele din urmă, constructive. 

Pe drumul spre devenire, un loc important, dacă nu chiar cel mai important, îl ocupă atingerea echilibrului dintre cele două lumi care se suprapun în ceea ce omul a numit trup, echilibrul dintre suflet şi gând. Din nefericire (deşi, pe moment, este unica fericire), sufletul prevalează adesea în faţa gândului şi îl absoarbe în abisurile sale. Îl roade până nu mai rămâne decât un chip fără gură, care ţipă fără a fi auzit, un ţipăt de disperare, de nimeni auzit. Vrei să ieşi la suprafaţă, însă sufletul cere să fie înecat, să se autodistrugă pentru ceea ce crede că este mai mult decât iluzie. În final, rămâne doar cu magia iluziei şi cu semne de întrebare al căror răspuns nu se află decât în străfundul raţiunii-cea mai bună prietenă a omului şi, totodată, cea mai puţin apreciată. Pentru că întotdeauna are dreptate, însă de prea puţine ori o ascultă cineva. Îţi spune să zici clar “nu”, tu… tu spui “da”. Pentru că e mai simplu să “da”, decât să “nu”, în situaţii în care, desigur, ar fi necesar exact opusul. Da, omul, fiinţă plină de contradicţii. Dar, de cele mai multe ori, este mai mult decât filosofie, pentru că viaţa este practică, nu teorie. 

În cazul meu, au existat situaţii în care practica nu s-a îmbinat nici măcar puţin cu teoria. Mi-am încălcat principii pe care le susţineam cu fervoare, mi-am călcat în picioare conştiinţa şi am făcut lucruri care trec peste orice gând pe care mi l-a dictat raţiunea. Însă, ceea ce mi se pare cel mai frapant este faptul că, în tot acest timp, am conştientizat ceea ce făceam. Eram lucidă. I-am zâmbit omului care îmi zâmbea, cu toate că ştiam că nu e decât o iluzie efemeră. L-am primit în braţele mele şi i-am oferit prietenie, iar, în schimb, m-am ales cu o inimă ofilită şi spini de trandafir ce mi-au străpuns întregul ţesut din jurul sufletului. Am oferit sinceritate, mi s-a oferit minciună mascată de aparenţa unor intenţii bune. Pe scurt, am oferit tot. Şi asta… asta a fost cea mai scumpă investiţie din viaţa mea. Pentru că am pierdut ce aveam mai de preţ: m-am pierdut pe mine. Dar nu definitiv. Pentru că ăsta este principalul avantaj atunci când porneşti la drum: întotdeauna există alternative. Am fost prinsă în vâltoarea râului iluziei, însă am ieşit la suprafaţă şi m-am agăţat de stânca raţiunii exact în momentul în care totul era pe cale de a se prăbuşi în cascada nimicniciei. M-am aventurat într-o junglă care părea fără de sfârşit, până când, în cele din urmă, după o noapte neagră, oarbă, răsăritul a ceea ce părea o nouă zi, un nou început, m-a surprins mai strălucitor ca niciodată. 

După o astfel de aventură, am pierdut sentimente şi energie, dorinţe şi vise, însă am câştigat, pe lângă faptul de a-mi regăsi, încă o dată, propriul eu, un plus de luciditate şi, evident, experienţă. O experienţă pe care, de altfel, nu îmi doresc să o retrăiesc. A fost grea, dureroasă şi m-a transformat radical. Transformarea are nevoie de timp. În cazul meu, a fost bruscă şi neaşteptată-neaşteptată de suflet, căci raţiunea… raţiunea ştia şi ţipa. Dar cine o asculta?

 

Eu cu mine

Cred că noi, oamenii, avem o foarte mare problemă cu ceea ce se numeşte a ne vedea de propriile noastre vieţi şi a înceta să ne mai băgăm în ale altora dacă nu suntem invitaţi. De asemenea, mai cred că tot noi, aceiaşi oameni, înzestraţi cu raţiune şi, implicit, capacitatea de a discerne, ar trebui să ne gândim nu doar o dată înainte să aruncăm cuvinte, ci de foarte multe ori, mai ales dacă situaţia impune acest lucru. Şi, de asemenea, atunci când aruncăm respectivele cuvinte, poate ar trebui să le aruncăm însoţite şi de fapte, căci altfel, valoarea lor nu se poate măsura decât în nervi şi deziluzii. 

E foarte uşor să critici, să arunci cuvinte şi să te porţi de parcă totul ţi s-ar cuveni. Pentru că, deh, ăştia suntem. Mici creaturi mărginite de egoism şi orgoliu. Dar, dincolo de asta, de ceea ce presupune a ne transforma în nişte creaturi viciate de propriul ego, cred că fiecare dintre noi poate să fie om. Cu toate că, a fi om, este mai greu decât orice. Eu v-am mai vorbit despre asta de multe ori, despre a fi om, ce presupune asta şi bla bla-uri de genul, pentru că, evident, asta este şi ideea blog-ului. Însă, dincolo de “Arta de a fi om”-blog-ul- există un adevărat om. Un om, ca orice alt om, însă care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni, conştientizează că are această calitate, de a fi om. Din păcate, calitatea mea de a fi om s-a dovedit a exista într-o cantitate, dacă pot spune aşa, mai mare decât a celor cu care am avut (sau nu) norocul să interacţionez de-a lungul drumului vieţii. 

Până nu de mult, obişnuiam să fiu foarte om. Ce înseamnă asta? Ei bine, mai presus de orice, eram eu însămi şi nu lăsam pe nimeni să intervină între mine şi… mine. Ceea ce se simţea foarte bine. Ah, de-ar fi toată lumea atât de împăcată cu propria persoană aşa cum obişnuiam eu să fiu! În ultima vreme, însă, nu ştiu cum s-a făcut dar echilibrul meu interior a fost oarecum perturbat de anumiţi factori externi, şi anume persoanele din jurul meu care, fie din cauza schimbărilor care au avut loc anul acesta în ceea ce priveşte viaţa mea (facultate, oraş nou, 500 de kilometri distanţă de casă, oameni noi), fie din dorinţa de a mă ajuta (?!), fie pentru că, nu ştiu, aşa le-o fi venit, au decis că e cazul să îşi dea cu părerea  şi să îmi influenţeze, profitând (în mod conştient sau nu) de slaba mea pregătire emoţională atunci când vine vorba de a face faţă cuvintelor grele, perspectiva asupra vieţii. Ceea ce este foarte grav. E teribil de grav când ajungi în punctul în care ceea ce spun alţii devine mai important decât ce simţi sau gândeşti tu. Ori ambele (că, mnah, sunt situaţii în care simţi ceva, gândeşti altceva, ori invers, ori gândeşti, simţi la fel-mă rog). De-aici, a luat naştere un adevărat amalgam de emoţii şi gânduri nu tocmai roz, mult pesimism şi confuzie, dar, mai ales, multă dezamăgire şi judecăţi necuvenite. Să nu mai spun de scăderea stimei de sine până la un nivel execrabil. Atât de execrabil, încât eram gata să dau cu piciorul şansei de a-mi trăi visul. Din fericire, m-am trezit la timp, cât să îmi dau seama care este problema. 

Problema este că sunt un om prea bun. Pe bune, chiar sunt un om prea bun. Am un suflet atât de mare, încât dacă aş putea să-l scot din mine, probabil ar lumina întreaga lume. Atât de bun şi luminos este. (Uite-o şi p-asta, se laudă singură…)  Şi, mă rog, asta ar fi doar o parte din problemă. Partea cea mai gravă este că nu toată lumea este asemenea mie. Pe cât de altruistă sunt eu şi plină de intenţii bune în absolut orice fac, pe-atât de egoistă şi limitată în gândire este lumea din jurul meu (evident, nu toată lumea, dar asta sper că este clar). Concluzia în urma a tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme (o adevărata telenovelă, plină de situaţii dramatice, lacrimi şi întrebări fără răspuns) este că, de-acum încolo, orice persoană care va încerca să îmi dea un sfat fără să fie rugat să facă acest lucru, adică, altfel spus, să îşi dea cu părerea neîntrebat, va primi un mare “taci că nu te-am întrebat nimic”. De ce? Pentru că nu mai vreau. M-am săturat. Nu am nevoie nici de sfaturi şi nici de păreri.

Mie îmi place de mine şi chiar mi-am dovedit de-a lungul timpului că sunt un om destul de înţelept şi care ştie ce vrea. Şi chiar ştiu ce vreau. Foarte bine chiar. Aşa că, acestea fiind spuse, taci că nu te-am întrebat nimic. Nici pe tine, nici pe tine şi nici pe tine. Dacă greşesc, e greşeala mea. Dar, vezi tu, eu nu prea fac greşeli şi, dacă se întâmplă să le fac, tot eu le repar. Nu tu. Sunt doar eu cu mine. Aşa am fost, sunt (din fericire, iar!) şi mereu voi fi. Iar dacă ai de gând să îmi ceri perfecţiune, singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că arta înseamnă orice, mai puţin perfecţiune. Iar eu, eu sunt “Arta de a fi om”, dom’le, în caz că nu ştiai. Aşa că mai lasă-mă cu datul cu părerea şi cu accese de pesimism duse până la extrem, că sunt sătulă de dramă. Dacă voiam dramă, făceam teatru. Dar eu sunt om şi nu trăiesc pe baza unui scenariu. Şi nici nu o voi face vreodată (sau nu o voi mai face). Pentru că, “frankly, my dear, I don’t give a damn”. Iar asta se simte foarte, dar foarte bine. 

 

Dincolo de teorie

Ieri, pentru prima dată, am avut ocazia să asist la o judecată în apel şi la nişte recursuri. Nu ştiu de ce nu am făcut asta mai devreme. În cele 2 ore cât am stat în sălile de judecată, am învăţat nu doar că a fi student la Drept şi, respectiv, viitor justiţiar implică mai mult decât a şti să reproduci cărţi, cât, mai ales, înseamnă să fii om. Am ajuns acolo destul de reticentă cu privire la felul în care se va desfăşura totul. Îmi imaginam o atmosferă sobră, un limbaj poate neinteligibil pentru cineva care studiază Dreptul de aproximativ 3 luni, priviri reci şi alte semnalmente care să-l facă pe omul de rând, aşa, ca mine, să se simtă inferior, iar asta pentru că, la modul general, cam aşa ne este prezentată atmosfera din interiorul instanţelor de judecată. M-am înşelat amarnic. 

În prima sală de judecată în care am fost şi care aparţinea Curţii de Apel, dialogul dintre judecător şi avocaţi decurgea extrem de natural, evident, marcat de cordialitatea specifică, însă era un dialog între oameni, şi nu între profesii. Din păcate, tendinţa generală este de a situa judecătorii “într-un turn de fildeş”, asta ca să citez pe cineva care mi-a spus acest lucru recent, o tendinţă, de altfel, fundamentată pe nimic altceva decât pe baza prejudecăţilor. Un alt aspect care m-a impresionat îndeosebi a fost vârsta avocaţilor, mulţi dintre ei având încă feţe de copii. Ăsta-i un semn bun. Chiar foarte bun. 

Ca student la Drept, încercam să asimilez limbajul părţilor participante, atitudinea lor, însă, dincolo de aspectele ce ţin de profesie, era vorba de emoţiile celor care se prezentau în faţa completului de judecată. Un caz care m-a impresionat îndeosebi a fost cel al unei bătrâne din Vaslui. Cu baticul legat la gât, tipic bunicilor, şorţul pus deasupra unui pulover uzat, un chip marcat de trecerea vremii şi o voce care tremura nu doar din cauza frigului îndurat pe tren, cât, mai ales, din cauza neputinţei, doamna din Vaslui, mai exact, din Huşi, a dat primăria oraşului în judecată din cauză că i-au luat pe nedrept ceea ce era al ei: pământul. În ciuda vârstei, doamna şi-a apărat, aşa cum ştia, ceea ce considera a fi pe bună dreptate al ei, invocând pe ăl’ de Sus, chiar dacă în acel moment salvarea ei stătea, ce-i drept, puţin mai sus, însă în faţa ei. Un alt caz a fost acela al unei femei care, de asemenea, s-a reprezentat singură. Venită şi cu copilul, în vocea femeii se simţea disperarea şi neputinţa de a înţelege de ce are datorii la bancă de care nu avea habar şi de ce, din moment ce ştie că le-a plătit, ele încă mai există. A invocat, de asemenea, divinitatea, iar eu mă gândeam câtă forţă şi tărie de caracter sunt necesare atunci când te afli în situaţia de a hotărî destinele oamenilor în acest fel, ca judecător, şi că, dacă nici asta nu înseamnă să fii divin, atunci ar trebui să redefinim în mod clar sensul cuvântului.  

Experienţa de ieri m-a făcut să realizez încă o dată că, dincolo de orice imagine, este un om şi, implicit, dincolo de orice profesie, există omul care o exercită. De altfel,  credem că trăim ca să supravieţuim, însă, pentru cei aflaţi în situaţii disperate, supravieţuirea este singura modalitate prin care ei trăiesc. Eu îmi trăiesc visul şi, cred eu, asta-i calea cea mai bună spre a-mi asigura supravieţuirea.

---

A fi om chiar este o artă, poate cea mai complicată din câte sunt. Implică o gamă de culori şi sunete atât de largă, încât niciun tablou, nici măcar viaţa, nu o poate cuprinde. “Arta de a fi om”-blogul-împlineşte 1 an peste câteva ore. Arta de a fi om-ca mod de viaţă-, în schimb, există dintotdeauna şi persistă în sufletul fiecăruia. Tot ce trebuie să facem este să o lăsăm să picteze şi să cânte după bunul plac. Al nostru, evident. 

 

Doar un gând

Noiembrie presărat cu funingine şi speranţă-ai venit pe fundal de flori mortuare şi pleci lăsând în urmă clipe împlinite pe miros de ninsoare. 

Noiembrie… Cel mai bun noiembrie. M-ai învăţat că nu resemnarea e soluţia, ci voinţa. Mi-ai arătat că, dacă vreau, orice e posibil. Totul e posibil, iar totul este doar o parte din ce pot avea. 

Noiembrie. Laşi în urmă semne de întrebare, priviri confuze şi ochi secătuiţi de lacrimi. Laşi în urmă vieţi şi noi începuturi-unele deja sfârşite, altele marcate de puncte de suspensie. 

Decembrie-în care voi face exact ceea ce simt. Iar asta… asta deja se simte bine. 

---

 

Decembrie de poveste să avem! Iar din acest noiembrie, ei bine, să învăţăm. Şi, mai ales, să nu îl uităm. 

 

 

 

 

“Doar” o notă…?

 

Puncte, puncte. 

Aşa se desfăşoară viaţa mea de când am început facultatea.

Puncte, puncte şi iar puncte. 

Puncte de suspensie. 

Pentru prima dată în viaţa mea, mă simt incapabilă, cu toate că eu cred în mine. Dar nu ştiu dacă pot, iar asta… asta doare.

Sunt omul care mereu le ştie pe toate. Mă întrebi ceva, ei bine, ştiu să-ţi răspund. Corect sau nu, eu tot îţi răspund. Acum, stau şi mă întreb ce mi se întâmplă, şi rămân la nivel de întrebare, căci habar nu am ce să îmi răspund.

După mult timp, îmi este din nou frică. Şi nu mai vreau să îmi fie. Dar… Mă trezesc cu ea lângă mine în fiecare dimineaţă de când sunt departe de casă. Frica de eşec, frica de oameni, frica de a nu dezamăgi… Frica. Este în mine şi nu ştiu ce să-i fac. 

M-am obişnuit să cred le ştiu pe toate. Şi nu pot să spun că asta nu mi-a folosit, aş minţi dacă aş spune contrariul. Dar… Mi-ar plăcea să fi ştiut şi că viaţa nu este constantă şi că imediat se poate întoarce în sens opus, chiar dacă tu rămâi constant.

Mi-ar fi plăcut să ştiu că nu poţi excela în orice şi că există momente bune şi mai puţin bune. Din păcate (sau din fericire?!), eu am avut parte doar de momente bune, iar asta m-a făcut să pierd din vedere faptul că nu întotdeauna va fi aşa. Acum, spre exemplu, pentru o simplă notă care nu ştiu câtă importanţă va mai avea peste ani şi ani, mă consum şi-mi creez tot felul de scenarii. Mă văd ca pe un fail total. Mă consum, mai ales, pentru că nota aceea nu mă reprezintă. Nu reprezintă nici ceea ce ştiu, nu reprezintă nici nivelul meu de inteligenţă. Dar ea este acolo şi vreau doar să nu-mi mai pese de ea.

Când mă gândesc că am ajuns să scriu despre note… Tocmai eu, care întotdeauna am susţinut tare şi răspicat că ele nu contează. Însă, când spuneam asta, vorbeam din perspectiva elevei olimpice care (credea că) le ştia pe toate. Acum, vorbesc din perspectiva studentei în anul I la facultatea de Drept, care a luat nota 6 la un test pentru care s-a pregătit de la începutul facultăţii şi pentru care nu a dormit decât 3 ore pe noapte şi care nu înţelege ce poate să facă mai mult. Da, ni s-a spus de la începutul anului că facultatea e facultativă, că învăţăm pentru noi, că lor nu le pasă. Dar mie-mi pasă şi nu înţeleg ce pot face ca să înţeleg ce mi se cere. Nu înţeleg de ce nimănui nu-i pasă că mie îmi pasă; nu înţeleg de ce mă consum atâta. De fapt, înţeleg, dar aş vrea să nu o mai fac. Mă doare. Mă doare chiar şi fizic.

Ştiu, nu-i capăt de lume. O să spuneţi “ia uite-o şi p-asta, alţii n-au ce mânca şi pe ea o doare o notă”. Da, chiar mă doare, pentru că… Mă rog, nu contează. Ştiu eu de ce mă doare şi e de ajuns. 

Îmi doresc din suflet să râd când voi mai citi treaba asta, poate peste-o lună, poate peste 1 an, dar acum nu am deloc puterea să fac asta.

 

Doare.

Doare. Şi doare tare.

Să simţi totul,  de la cea mai mică împunsătură, până la cea mai puternică; să simţi cum te roade pe dinăuntru neputinţa de a vrea, dar a nu putea…

Doare. Mă doare.

Şi-mi vine să ţip, dar nu pot. Îmi vine să fug, dar nu am unde. Şi mă doare şi mai tare.

Doare să ai suflet. Îmi doresc să scap de el. Să-l abandonez undeva pe stradă şi să-l ia cine se simte în stare să aibă grijă de el. Pe mine mă doare prea tare.

Doare să simţi totul. Fiecare sentiment, fiecare cuvânt, fiecare privire. Te macină şi nu poţi face nimic ca să opreşti durerea. 

Admir omul căruia nu-i pasă, care trăieşte sub egida destinului şi care spune că ce-o fi, o fi. Admir omul care se poate detaşa de propriu-i suflet. E o artă să nu simţi… O artă pe care eu nu o posed. 

Mi-ar plăcea să nu mai doară, să nu-mi mai pese. Dar eu simt totul şi totul mă copleşeşte. Mă doare şi mă sfârşeşte. 

De ce nu voi mai merge la proteste

Zilele acestea, am luat parte la protestele care au avut loc în Iaşi. Este minunat câţi oameni s-au moblizat şi au ieşit în stradă. Dacă în prima seară am fost aproximativ o mie, aseară am fost cel puţin 3000. Am mărşăluit prin tot oraşul timp de două zile, scandând şi blamând, escortaţi de jandarmerie, aplaudând de fiecare când trecea o ambulanţă şi strigând în speranţa că suntem auziţi. 

Da, am fost auziţi. Oamenii ieşeau de la balcoane şi ne susţineau. Presa, de asemenea, ne-a înconjurat şi ne-a filmat de parcă erau la spectacol. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, chiar erau. 

Cu toate că a fost extraordinară mobilizarea oamenilor şi curajul lor de a ieşi (deşi a fost nevoie de o asemenea tragedie pentru a se întâmpla, într-un final, şi asta), realizez că s-a ieşit degeaba. De fapt, nu s-a ieşit degeaba, ci mulţi au ieşit degeaba. 

Mulţi dintre protestatari s-au alăturat doar ca să fie şi ei acolo. Unii nici măcar nu ştiau de ce este lumea revoltată. În prima seară, când toată lumea striga pentru demisie, aud din spatele meu vocea unui tânăr, întrebându-se pe sine ori pe cei din jur: “Demisia cui?”. M-am uitat la el urât şi m-am uitat degeaba, că el oricum râdea. Era amuzant, din perspectiva lui, să fie acolo. Mulţi dintre protestatari, de asemenea, râdeau. Eu nu am putut să râd. Prea puţin îmi venea să râd. Mă treceau fiorii şi îmi venea să plâng când mă gândeam că a fost nevoie ca atâtea suflete să moară pentru a se face în sfârşit ceva. Dar cu cine să faci? Oamenii nici măcar nu ştiu pentru ce au ieşit. M-a întrebat cineva de ce s-a ieşit abia acum, că doar mor oameni în fiecare zi şi, după părerea sa, nu a fost o aşa mare tragedie ce s-a întâmplat, că doar au murit şi mai mulţi oameni de atât. Nu am putut să-i răspund şi cred că a fost o decizie raţională faptul că m-am abţinut. Pentru că nu ai ce să îi spui unui tânăr care nu cunoaşte ce este aceea empatie. Chiar nu ai. El nu va înţelege, orişice i-ai spune, dacă nu simte ceea ce i-ai spus. 

Şi tocmai asta este. Mulţi dintre cei care au ieşit, nu au ieşit din empatie, nu au ieşit pentru că într-adevăr îi doare ceea ce s-a întâmplat. Mulţi au ieşit pentru că a ieşit Bucureştiul şi s-au gândit să fie solidari, de parcă aşa ceva nu se putea întâmpla oriunde. Dar asta nu e nimic, pe lângă faptul că s-a ieşit, în primul rând, pentru spectacol, iar asta, mai ales, în a doua seară. În prima seară, pot spune că am simţit într-adevăr spiritul unei revolte sincere, dornice de schimbare, pentru că în prima seară nu s-a organizat un eveniment în acest sens. Ne-am mobilizat aproximativ 30 sau 40 de studenţi şi am mers în Piaţa Unirii, de unde am plecat spre celelalte campusuri studenţeşti, unde ni s-au mai alăturat, după cum v-am spus, sute de alte persoane. 

A doua seară, în schimb, cu toate că protestul a luat o mai mare amploare, mulţi oameni erau doar de decor. Nu ştiau pentru ce sunt acolo. Aveau pe faţă celebrele măşti Anonymus, vuvuzele, fluiere, steaguri şi pancarte. Ceea ce este cel mai trist e faptul că, dacă în prima seară se cerea demisia, care, până la urmă, s-a şi înfăptuit, în seara asta oamenii chiar nu mai ştiau de ce sunt acolo. Mulţi dintre tineri vorbeau între ei că “bă, da’ noi pentru ce mai ieşim, că ăla şi-a dat demisia, primaru’ la fel, aşa că care mai e rostu’?”. Vedeţi voi, ei în toată revolta au văzut demisii şi partide corupte. Aşa că nu înţelegeau care mai e scopul. 

De altfel, probabil aţi văzut la TV sau pe feisbuc că se încearcă o manipulare a protestanţilor. Vă spun că este adevărat. A existat un grup de oameni (în prima seară nu era) care a îndrumat întregul protest. Traseul a fost acelaşi ca în seara precedentă, doar că lozincile, de data asta, s-au îndreptat împotriva bisericii. Cred că ştiţi deja că Iaşiul e plin de aşa ceva. La una dintre bisericile din campusul studenţesc, unii dintre protestari au încercat să oprească lumea pentru a huidui biserica. Din fericire, oamenii şi-au văzut de drum şi au mers mai departe. Cu toate astea, lozincile îndreptate împotriva bisericii nu conteneau să se mai oprească: “Vrem catedrale, nu spitale” (şi da, chiar vrem, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i hulim pe cei care mai au credinţă), “Jos Patriarhul” (ceea ce este cam imposibil), “BOR impozitat” (de acord şi aici). Ar fi fost bine dacă oamenii şi-ar fi canalizat ura faţă de BOR doar în mod verbal. Ar fi fost bine. Dar, mânaţi de cei din faţă, protestatarii au mers în faţa mitropoliei (unde se adună lumea la Sfânta Parascheva) şi la una dintre bisericile din oraş, o construcţie superbă care datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi care acum este monument istoric, unde au început să huiduie, să fluiere şi să înjure. Din fericire, eu am plecat în momentul în care situaţia a degenerat în ceva urât. Eu nu pentru asta eram acolo.

Oamenii nu au o ţintă anume. Ca de obicei, ei sunt mânaţi spre ceva impus de alţii, nu de propria lor voinţă. Am citit în această dimineaţă un articol cu privire la protestul din Iaşi şi în legătura cu cei care l-au dirijat aseară. Se pare că sunt fiii unor lideri din partidul domnului cu coloană doar oficială. Că o fi aşa sau nu, eu nu voi mai participa, căci eu vreau schimbare, nu dirijare în turmă. 

E frumos că ne-am mobilizat. E extraordinar. Dar atâta timp cât mulţi nu ştiu nici măcar de ce sunt acolo şi nu ştiu nici măcar cu ce se ocupă Guvernul sau Parlamentul şi de ce există această înverşunare împotriva lor, cred că se iese degeaba. Am văzut multe pancarte pe care scria “#Educaţie”. Unde a fost acea educaţie aseară, când lumea s-a lăsat mânată spre a huidui monumente istorice? Faptul că sistemul de educaţie este aşa cum este, adică la pământ, nu înseamnă că şi noi trebuie să ne comportăm în aceeaşi măsură. Tocmai asta se vrea, iar anarhia e ultimul lucru de care România are nevoie. 

Tinerii din Colectiv, poliţistul din coloana oficială, pasagerii elicopterului prăbuşit în Siutghiol, avionul prăbuşit în Apuseni, Ionuţ, copilul mâncat de maidanezi, violatorii, autostrăzile şi drumurile desprinse dintr-un scenariu de război, armata prea puţin instruită, sistemul de învăţământ care mai mult ia decât oferă, spitalele prea puţin dotate cu cele necesare, mentalitatea înapoiată a oamenilor, Mass-Media plină de aparenţe, politicienii cu averi nejustificate şi, mai ales, corupţia: PENTRU ASTA AM IEŞIT. Nu am ieşit pentru patriarh, nu am ieşit pentru că sunt prea multe biserici, că la fel de bine ar putea fi multe biserici şi la fel de multe spitale, dacă banii ăia ar ajunge unde trebuie. Dar nu, corupţia oamenilor din sistem e mult prea mare pentru ca asta să aibă loc şi de aceea avem nevoie de o schimbare. Am ieşit în stradă pentru o schimbare, nu pentru scandal şi, mai ales, nu pentru că nu aveam ce face în casă. 

Din păcate, nu voi mai ieşi până când majoritatea nu va şti ce vrea. Este inutil, atâta timp cât cei mai mulţi care ies se lasă mânaţi de cei din faţă, fără a avea un anume scop. Dar asta nu înseamnă că mă dau bătută. Din contră, lupta abia acum începe. 

“The day we give in is the day we die”-Goodbye to Gravity. 

Anii devenirii mele

Înainte de a mă muta în Iaşi, îmi era teamă de ceea ce avea să urmeze. Îmi era teamă, mai ales, de teama pe care aveam să o resimt la faţa locului. Sau pe care credeam că o voi resimţi. 

Dar nu a fost aşa. 

Într-un timp relativ scurt, în mine s-au produs schimbări uriaşe şi pot spune că am trecut cu brio testul fricii, căci am înfruntat-o detaşat. 

Una dintre fricile mele cele mai mari a fost, mult timp, aceea de oameni, din cauza unor serii de experienţe neplăcute care şi-au pus amprenta asupra mea. Mi-am restrâns cercul de prieteni la două persoane, iar pe ceilalţi nu îi priveam decât ca pe simplii indivizi, parte (aparent) insignifiantă a vieţii mele. 

Cu toate că îmi doream de mică să fac Dreptul, îmi imaginam cu totul altfel ceea ce urma să fac. Deşi justiţia este despre oameni, eu raportam totul la mine pentru că, aşa cum am spus, m-am detaşat de oameni în ultimii ani. M-am închis oarecum în mine şi am evitat să socializez cu persoane noi. 

Inevitabilul s-a produs şi, mutându-mă într-un oraş nou, singură, departe de cei dragi, am fost nevoită să îmi înving şi această teamă de oameni şi mă pot lăuda că am atins o performanţă exraordinară în doar 3 săptămâni de când sunt aici. 

Uimită de mine însămi, mi-am pus întrebarea cum am reuşit, având în vedere circumstanţele din trecut şi îndârjirea cu care refuzam să mă adaptez anumitor situaţii. Cred că răspunsul este unul simplu: totul este să fii sincer cu tine şi să ai voinţă. Mi-am dat seama că aici nimeni nu mă cunoaşte, deci, implicit, nimănui nu-i pasă de nevoile mele pe care acasă mi le-ar fi satisfăcut cei apropiaţi. De unde şi necesitatea de a mă adapta cu rapiditate. Totodată, mi-am dat seama că mediul în care mă aflu este mediul în care îmi doresc să fiu de la vârsta de 14 ani, când, venind în Iaşi pentru prima dată, am spus că eu vreau să fac aici facultatea. Acum că sunt acolo unde mi-am dorit, am realizat că nu voi da cu piciorul oportunităţii care mi se oferă şi voi face din aceşti 4 ani să merite. Despre anii liceului pot spune că au fost anii regăsirii mele. Ei bine, despre anii facultăţii pot spune că sunt anii devenirii mele. 

În doar 3 săptămâni, am învăţat că a fi sincer este modalitatea cea mai uşoară de a fi fericit. Iar când spun asta, nu mă refer la sinceritatea verbală, ci la cea spirituală. A fi sincer cu tine însuţi este ceea ce contează cel mai mult pentru că astfel îţi eliberezi gândurile de toate restriştile care se opun în calea materializării lor în fapte. Am eliminat orice teamă de acest fel şi am decis să fiu eu însămi şi să nu îmi mai pese decât de ceea ce gândesc eu (în raport cu mine). Şi este bine. Este foarte bine. 

Sunt mai fericită ca niciodată, sunt împăcată cu mine însămi că fac ceea ce trebuie, dar mai ales, că fac ceea ce îmi place. Sunt împăcată cu gândul că mi-am ales drumul cel Drept şi am certitudinea că asta îmi este menirea. De ce? Pentru că mă trezesc cu drag dimineaţa şi zâmbesc când ştiu că mă aşteaptă o zi plină de noi experienţe intelectuale şi sociale, parte a procesului devenirii mele, care, într-o zi, se va materializa într-un altfel de proces, acela unde vor fi implicaţi oameni şi ale lor destine. Dar, pentru a ajunge acolo, trebuie mai întâi să trec prin sala de judecată a propriului suflet şi gând. 

Trăiesc anii devenirii mele, începutul este promiţător, gândurile şi sentimentele sunt în echilibru, iar mintea este mai antrenată ca niciodată. Sufletul îmi este liber şi zâmbesc. 

Jurnal de tortură

Zilele acestea, din pricina incompetenţei unor doamne care se consideră abuzate dacă îşi fac treaba la timp, am fost nevoită să îmi petrec trei nopţi pe tren, adică 27 de ore.
Totul ar fi decurs minunat dacă în tren, în loc de duhoare, ar fi fost aer, şi dacă în loc să stau pe pietre, aş fi stat pe scaun. Totodată, cu siguranţă totul ar fi fost mai bine dacă oamenii ar învăţa să folosească săpunul şi să îşi facă nevoile fiziologice în toaletă, nu pe lângă.
În fiecare dintre cele trei nopţi am nimerit în acelaşi vagon, un vagon fără compartimente, un vagon pentru navetişti, deşi drumul Iaşi-Constanţa are durata de 9 ore şi jumătate. Când am plecat din Iaşi, încă era destul de gol, abia câteva scaune ocupate, dar mirosul îngrozitor exista oricum. Calvarul a început de la Vaslui. Vagonul s-a umplut cu fel şi fel de oameni, iar, odată cu ei, miasmele s-au diversificat. În faţa mea s-a aşezat un nene care mirosea a spirt, ceapă, usturoi şi otravă de furnici. Poate omiteam acest detaliu dacă nenea se dovedea a fi şi măcar puţin manierat, având în vedere că era totuşi cu familia. Nu doar că bolborosea într-o limbă pe care doar el o înţelegea, dar se şi comporta de parcă întreg spaţiul dintre mine şi el era doar al lui, fapt pentru care am fost nevoită să stau toata noaptea încolăcită ca un melc, din cauza faptului că se întinsese până sub scaunul meu. În tot acest timp, două dudui cam de vârsta mea râdeau de parcă erau la ele acasă, iar asta n-ar fi fost nimic, dar făceau asta pe acordurile lui Salam. Noaptea a decurs îngrozitor, am reuşit să dorm doar când nenea din faţa mea era la ţigare.
Dimineaţa, când am ajuns acasă, la Mangalia, m-am dus direct la liceu să mă ocup de ceea ce aveam de făcut. Acolo, una dintre cucoanele responsabile de calvarul prin care am trecut, nu a avut altceva de spus referitor la drumul meu decât faptul că “eh, e mai aproape Bucureştiu’.” Ei na, să mori tu?!
Al doilea drum, spre Iaşi, a decurs mai bine, pentru că am nimerit din greşeală (sau din fericire) la clasa I, unde nu era nimeni şi am putut să dorm cam până pe la ora 4 dimineaţa. Din păcate, am fost nevoită să mă mut la locul meu, în vagonul terorii, din cauză că un nene care controlează biletele, măcinat de sentimentul dreptăţii, a spus că nu pot sta acolo. Desigur, dacă doresc să plătesc o diferenţă, nu-i nicio problemă. Faza e că eu deja plătisem o diferenţă, primului controlor, dar nu mai avea nicio valoare acum, astfel că tot nu am scăpat de vagonul terorii. Ajunsă acolo, am căutat nişte scaune libere care să aibă mai puţine pete maro decât celelalte. Din păcate, aici somnul era cu adevărat imposibil, nu neapărat din cauza condiţiilor, cât, mai ales, din cauza concertului unui nene care nu avea niciun stres că se afla în compartiment cu alte 30 de persoane. Sforăia atât de tare că nu ştiam dacă vibrez din cauza mersului trenului sau din cauza corzilor lui vocale. Între timp, o tanti pe la vreo 60 de ani se tot plimba prin compartiment, împrăştiind un miros în care se refugiaseră toate nevoile fiziologice posibile, de la alea mici, până la alea mari şi care ies prin piele. Totodată, un nene şi fi-su care veneau de la Costineşti, unde probabil le-a murit şi ultimul neuron, se manifestau ca la circ şi păreau retardaţi. Desigur, erau doar needucaţi. Aş spune proşti, dar nesimţirea e o alegere, pe când cu prostia te naşti.
Ajunsă înapoi în Iaşi, totul a decurs perfect, am terminat şi ultimele formalităţi, după care m-am dus la o pensiune unde m-am odihnit şi mi-am încărcat bateriile pentru a treia seară.
Am stat în acelaşi vagon, vagonul 7. Am avut norocul că lângă mine s-a aşezat o doamnă drăguţă şi cu umor, care a mai destins atmosfera lugubră de pe parcursul nopţii. Ca în prima seară, totul a decurs bine până la Vaslui, unde parcă s-au urcat, iertată fie-mi exprimarea, animale, nu oameni. Mirosul deja închis din vagon a căpătat iz de grajd şi de hazna, iar singurul lucru pe care l-am putut face în această privinţă a fost să-mi ţin părul pe nas. M-am gândit să citesc, numai că “Discursul asupra metodei” a lui Descartes a fost întrerupt de plânsul unui bebeluş a cărui mamă nu făcea decât să-i spună să tacă, de parcă ar fi înţeles-o copilul ăla. După vreo 30 de minute de plâns, s-a gândit să-i dea să mănânce şi (WOW!) a tăcut. Pe la vreo 3 dimineaţa, după vreo 2 litri de Nestea, m-am gândit să mă duc la toaletă. Nu, nu mă aşteptam la lux, însă nu mă aşteptam să văd nevoi fiziologice chiar şi lângă uşă. Aşa că nu m-am mai dus. Dacă riscam, probabil luam şi vreun virus nedescoperit, la ce miasme se învârteau pe-acolo. Întoarsă în vagon, m-am lovit direct de valul de miros de alcool şi ceapă, specific celor care urcă din Vaslui. M-am resemnat. Chiar nu mai aveam ce să fac. Nu puteam face altceva decât să aştept. Am început să mă simt mai bine abia când a răsărit Soarele şi am trecut pe lângă podul de la Cernavodă. Atunci am simţit că sunt cu adevărat acasă.
Concluzia este aceea că în viaţa mea nu mai merg la clasa a II-a pentru că, dacă înainte era chiar ok, acum totul a devenit o mare bătaie de joc la adresa tuturor pasagerilor, iar CFR pare mai degrabă să vină de la ce “ce fraieri” decât de la denumirea sa propriu-zisă. Totodată, oamenii sunt extrem de needucaţi şi chiar nu putem avea pretenţii de emancipare de la o societate care încă nu a învăţat să folosească apa şi săpunul.
Cam ăsta a fost mini-jurnalul de călătorie. Urmează cel de vacanţă, departe de miasme, însă aproape de briza mării şi de sunetul valurilor la răsărit.