Radu Tudoran şi “Oraşul cu fete sărace”

Una dintre cele mai mari bătălii pe care omul a dus-o dintotdeauna este cea împotriva sărăciei, cauza celor mai mari dezastre pe care le-a săvârşit de-a lungul timpului: de la cele mai mici furturi, până la adevărate jafuri, de la crime, până la războaie şi, nu în ultimul rând, până la distrugerea propriei vieţi.

orasul-cu-fete-sarace_1_fullsize

În volumul de nuvele „Oraşul cu fete sărace”, Radu Tudoran abordează întocmai această temă, transpunând-o în mai multe regiuni româneşti interbelice, făcând îndeosebi referinţe la Basarabia.

Aflaţi la ananghie, oamenii sunt în stare să facă orice pentru a se salva. Ei sunt capabili să depăşeaşcă orice prejudecăţi şi să-şi încalce principiile, dacă asta înseamnă să iasă la suprafaţă. Sau, cel puţin, să pară că asta fac. Omul nu ştie că odată ce te abaţi din drumul drept, este prea puţin probabil să revii. Te afunzi din ce în ce mai mult în necunoscut pentru ca, în final, să te înghită cu totul. Sufletul îţi este murdar, iar stima de sine călcată în picioare.

Nuvelele lui Radu Tudoran scot în evidenţă toate cele menţionate mai sus. Ele conturează un peisaj sobru, marcat de siluetele îmbrăcate ponosit ale oamenilor din provincie, însetaţi de dorinţa de a se salva, dar care nu fac altceva decât să se autodistrugă.

„Oraşul cu fete sărace”, nuvela care dă titlul volumului, prezintă povestea Murei, o fată care crede că salvarea ei sunt bărbaţii care îi fac tot felul de cadouri, în schimbul propriei sale demnităţi. Mura devine o marfă, însă, în naivitatea ei, crede că cineva o va salva. Acel cineva va fi Marinică, de care ea doar s-a folosit, fără a-i da niciodată nimic la schimb. Răzbunarea bărbatului  va fi simplă, dar îşi va atinge scopul, căci fata nu va mai pleca niciodată de lângă el.

„Bombardamentul”, o altă nuvelă din acest volum, prezintă războiul din perspectiva celor neputincioşi de a se apăra în faţa atacurilor inamicilor şi pe care, de altfel, nu îi apără nimeni. Aceia sunt săracii, plasaţi în Basarabia Primului Război Mondial, care nu fac altceva decât să privească moartea propriilor copii, incapabili de a se împotrivi destinului.

În „Crăciunul în satul cazacilor”, sărăcia este prezentată sub altă formă, şi anume sufletească. Personajele acestei povestiri sunt înstărite, dar, emoţional,  nu sunt nimic. Sunt doar umbre ce se perindă dintr-un pat în altul, în căutarea a ceva care să-i scoată din monotonia unei vieţi mult prea bogate pentru nişte spirite atât de goale.

Nuvela care m-a marcat cel mai mult din întreg volumul este „Hingherul”, care, aşa cum sugerează şi titlul, prezintă povestea unui hingher care, paradoxal, devine cel mai bun prieten al unui câine. Din nefericire, lucrurile iau o altă întorsătura, iar finalul îl prezintă pe hingher înnebunit de durerea ultimei fiinţe care l-ar fi putut suporta, dar care a ales, asemenea multor altora, să fugă de lângă el.

De cele mai multe ori când ne gândim la sărăcie, o asociem cu lipsurile materiale. Dar nu, ea este mai mult de atât şi poate căpăta forme mai grave decât cele palpabile.  Sărăcia spiritului distruge suflete, iar superficialitatea este primul simptom al acestei boli fără niciun remediu.

În acest volum, Radu Tudoran a surprins o lume aflată în decădere, raportată la realitatea cotidiană a României interbelice, şi a conturat vieţi în care nu există demnitate, doar nevoi. Viaţa este privită ca un chin, iar oamenii sunt nevoiţi să se adapteze aşa cum pot:

„Dacă stai să iei seama la câte necazuri li se întâmplă semenilor şi dacă pe deasupra eşti şi milos la suflet, viaţa aproape că nu-ţi mai tihneşte. Păi cum altfel, odată ce prilejuieşte oamenilor mai multe neplăceri decât desfătări?” (Radu Tudoran în nuvela „Gâsca lui Ivan Colesniuc”, din volumul „Oraşul cu fete sărace)

Advertisements

Pictând cu Dostoievski

tumblr_lvyjht4xoC1qjqgkko1_500

Când privim un tablou ce înfăţişează un peisaj, îl asociem fie cu un anotimp, fie cu o anumită stare sau poate chiar cu noi înşine. Apreciem acel tablou în funcţie de ceea ce simţim, în funcţie de ceea ce gândim sau după modul în care ne transpune în universul creatorului său. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele devin culori ce dansează necontenit în mintea mea, transpunând nu doar peisaje, ci şi sentimente, dar, mai ales, oameni. Frazele devin nuanţe ce colorează timpul, iar întreg tabloul capătă viaţă. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele se transformă fie în picături de ploaie, fie în căldură toridă sau frunze veştejite. Totul se desfăşoară într-un anotimp, într-o gamă de culori, pe o anumită vreme. 

Aşa se face că venirea toamnei o asociez cu Dostoievski, cu toate că l-am descoperit în toiul primăverii. Aşa se face că atunci când îl citesc pe Dostoievski, totul se desfăşoară în nuanţe de gri şi negru, cu personaje morbide îmbrăcate în haine ponosite şi purtând pantofi stricaţi, găuriţi de ploaia ce cade la nesfârşit pe parcursul lecturii, secătuiţi de viaţă şi de aspiraţii mult prea mari pentru nişte oameni care nu pot fi altfel decât mici. Aşa se face că în universul lui Dostoievski, totul pare negru, iar lumina de la capătul tunelului este doar o iluzie pe care doar cei slabi o pot avea.

 În universul lui Dostoievski, bunătatea este slăbiciune, iar dorinţa de a face bine este echivalentul sinuciderii. “Idiotul” este acela care are un suflet mult prea mare într-o societate dezumanizată de aspiraţiile materiale, “idiotul” este acela care suferă pentru alţii, nu pentru el, “idiotul” este acela care iubeşte necondiţionat şi neinteresat de om, cât de suflet. “Idiotul” este omul care încă are suflet. 

Pentru Dostoievski, orice om care încă mai crede în umanitate merită pedepsit. Tocmai de aceea, totul trebuie pedepsit. Chiar şi intenţiile bune. Dacă intenţiile bune se referă la săvârşirea unei crime, omul acela trebuie cu atât mai mult pedepsit. El trebuie torturat până în străfundurile minţii şi supus celor mai dureroase cazne. El trebuie anihilat lent, dar sigur, pentru a simţi durerea, pentru a simţi ce înseamnă să fii om. El trebuie dezumanizat şi adus în cea mai deplorabilă stare cu putinţă. El trebuie pedepsit pentru dorinţa de a avea suflet într-o lume în care omul nu mai are idealuri, ci doar interese. 

Dostoievski este creatorul omului izolat, legat de familie doar prin nume şi sânge, iar acesta din urmă este discutabil atunci când vine vorba de îndeplinirea anumitor scopuri. Omul dostoievskian cunoaşte ce sunt acelea valori familiale, dar nu cunoaşte ce este aceea morală. Nu cunoaşte iubirea faţă de familie, cunoaşte doar faptul că face parte dintr-o familie în care s-a născut fără dreptul de a alege. De aceea, dacă familia este un impediment în calea propriei sale fericiri, atunci ea trebuie să dispară. De aceea, “Fraţii Karamazov” nu cunosc iubirea fraternă, ci doar obstacolul fratern.

Universul dostoievskian este marcat de freamătul morţii ce se regăseşte în fiecare personaj şi în fiecare gând şi cuvânt. Este un univers bolnav, în care fiecare suferă şi fizic din cauza amalgamului de gânduri negre ce-i domină întregul. Depresia, schizofrenia, epilepsia- sunt doar câteva dintre bolile omului dostoievskian, omul care nu cunoaşte ce este acela suflet, omul care trăieşte cu societatea, dar nu şi în ea. Este omul care nu crede în nimic, dar îl invocă pe Dumnezeu la fiecare pas. Este omul care nu îşi poate închipui o altă existenţă decât cea proprie, dar care, cu toate acestea, se roagă lui Dumnezeu. Este omul ipocrit, omul care nu serveşte cu nimic pozitiv societăţii, dar care totuşi există.

Oricât de întunecate ar fi tablourile pe care Dostoievski le-a pictat prin scrierile sale, el a înfăţişat cititorilor săi nu doar propria sa realitate, ci realitatea luată în mod serios. Cuvintele lui sunt dureroase pentru că însăşi viaţa este dureroasă. El a tratat viaţa în mod serios, el a suferit mai mult decât alţii, aşa că a înfăţişat viaţa prin ochii unui om suferind. Suferinţa ne deschide ochii, mintea sufletul. Suferinţa ne face să privim dincolo de ceea ce ştim şi să aprofundăm cu adevărat ceea ce înseamnă cunoaşterea.

“Suferinţa? Dar este singura cauză a conştiinţei”– astfel a considerat el, cel care a fost Feodor Mihailovici Dostoievski, cel care a pictat lumea în nuanţe de gri şi negru, pe fundal de ploaie torenţială, în seri răcoroase de toamnă; cel care a creat nu doar tipuri de oameni, ci a dat lumii oameni; cel care, prin cuvinte, a deschis ochi şi a cristalizat suflete. Căci, după cum a spus tot el, “Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu.”

Îmi place coliva

Paradoxal, îmi place coliva de mor. N-am înțeles niciodată cum un desert atât de bun și vesel poate fi asociat cu cea mai inutilă dintre toate cele ce sunt date să fie inutile, și anume moartea. 

Am citit undeva că cică mâncăm colivă doar în asociere cu moarte pentru ca sufletul celor vii să se mai îndulcească din cauza amărăciunii, iar sufletul celor morți să se înalțe datorită dulceții colivei. Zău?! Păi, în primul rând, dacă s-ar întâmpla să fiu nevoită să mă îndulcesc, nu aș mânca doar colivă, aș mânca tot ce găsesc dulce în jurul meu, mai puțin compot, că nu-mi place. Mai degrabă aș asocia compotul cu moartea: fructele sunt roadele unui pom care, practic, este în viață, iar noi, oamenii, îi rupem copiii ca să-i mâncăm. Adică îi omorâm. Și pentru ce?! Că nu tuturor ne place compotul. Mie, una, chiar nu îmi place. 

Cât despre morți, eu sunt mai egoistă și aș spune că poate nu vreau să se înalțe. Aș vrea să stea lângă mine mereu, să fie fantome. Și, dacă stau bine să mă gândesc, nu-s deloc egoistă, ba chiar mă gândesc la ei și la sănătatea lor. Păi, dacă există viața de dincolo, aia despre care Biblia ne tot spune, ar fi o viață extrem de plictisitoare. Ce poți face într-o lume în care totul este perfect? Nici nu știi ce fel de peisaje vei vedea sau ce fel de condiții vei avea. Dar, dacă într-adevăr există, apăi să facă bine să fie pe placul tuturor. Spre exemplu, mie mi-ar plăcea ca după o viață îndelungată, lumea de dincolo să mă întâmpine cu muzică bună, o bibliotecă unde să fie toate cărțile pe care nu am apucat să le citesc în timpul vieții, un laptop cu o conexiune la net cât mai bună, nisip, mare, hai și-un munte, un pat mare și frumos și… ce mai crede Dumnezeu că merit.

Însă, cum nimeni nu știe cum e dincolo sau dacă într-adevăr e ceva, zic să nu mai mâncăm colivă atunci când moare cineva. E bună. Tuturor ne place și cu siguranță am comanda și atunci când mergem la restaurant. dacă nu ar avea eticheta morții lipită de ea. Când moare cineva, propun să mâncăm doar mâncăruri nașpa. Cum sunt larvele de furnici sau picioarele de broască. Nimeni nu și-ar dori să mai trăiască într-o lume în care se mănâncă așa ceva. Bine că nu mâncăm pizza sau cartofi prăjiți în asociere cu moartea. Sau, mai rău, ciocolată! Oricum, e de-ajuns că mâncăm colivă, care are toate ingredientele unui desert perfect: nuci, bomboane de ciocolată, cacao… Mmmm! Deja am gura apă.

Bine că mă așteaptă jos ditamai coliva. Nu, n-a murit nimeni, nici nu facem pomana lui Vadim, e doar o formalitate, un parastas mai exact. Să-i amintim mortului ce a pierdut când a plecat: mâncare bună și oameni care îl vorbesc, aparent, doar de bine măcar acum, că nu mai e și, deci, nu mai încurcă pe nimeni. 

“Ecce Homo” sau despre cum să devii ceea ce eşti

Nietzsche-munch

“Eu nu sunt om, sunt dinamită”– astfel se descrie cel care a fost Nietzsche, marele filosof german, în lucrarea sa, considerată autobiografică, “Ecce Homo”. Şi pe bună dreptate se autodescrie astfel. 

Să devenim ceea ce suntem. Hmm. Dar cum putem fi altfel decât ceea ce suntem? Nietzsche ne spune că pentru a deveni ceea ce suntem presupune să nu bănuim nici pe departe ceea ce suntem. 

Observaţi de câte ori am repetat verbul a fi într-un singur paragraf? Poate pentru că tocmai aceasta este mesajul central al scrierii lui Nietzsche: să fim, căci este cea mai prolifică activitate pe care o putem întreprinde. 

Prin această lucrare, filosoful german transpune în capitole intitulate, să spunem, într-un mod ironic (“De ce sunt atât de înţelept”, “De ce sunt atât de deştept”, “De ce scriu cărţi atât de bune”, “De ce sunt un destin”) întreaga sa existenţă, marcată de conştiinţa imortalităţii şi, totodată, voinţa de a fi. Nietzsche şi-a dorit mai mult decât alţii să fie nu doar un om, ci să fie măreţ. Însă el nu a dorit glorificare, a dorit înţelegere. El a condamnat gloatele îndoctrinate de aşa-zisele valori, a condamnat religia, însă nu şi credinţa, a condamnat tot ce dăunează raţiunii sau, cel puţin, unei viziuni clare. A condamnat omul pentru superficialitatea cu care îşi tratează existenţa şi a condamnat resemnarea. De aceea, el a încercat să fie opusul a tot ce desconsidera şi a devenit tot ceea ce a fost. Cum a reuşit? Prin scris. 

“Ecce Homo” este o carte despre cărţi. “Ecce Homo” este o carte despre un om care a scris despre oameni, însă nu pentru toţi oamenii, ci doar pentru aceia care pot înţelege, pentru aceia care sunt, citez, “asemenea mie- cu un picior dincolo de viaţă…”. 

 Pentru Nietzsche, verbul “a fi” a fost conjugat într-un singur fel: la persoana I, prezent. Pentru el, cea mai mare greşeală era aceea de a fi idealist. A dispreţuit tot ce însemna idealism. A dispreţuit gloatele însetate de speranţa dată de religie şi pe cei buni. I-a admirat pe cei răi, căci ei sunt singurii care pot exista cu adevărat; ei nu pot fi răniţi de realitate, pe când cei buni nu doar că dăunează existenţei, dar ei însuşi sunt bolnavi. Ei au speranţă şi au vise. Ei nu ştiu cât de cruntă e realitatea şi cât de multe trebuie să înduri ca să o percepi cu adevărat. Ei nu există cu adevărat. Ei doar pretind că sunt în ceea ce filosoful a numit “lumea aparentă”. El îi condamnă pe toţi cei buni, pentru că nu au voinţă, însă vor, “căci omul vrea mai degrabă neantul decât să nu vrea”. Ei doar vor. Dar ce vor? 

În realitatea lui Nietzsche, să vrei înseamnă să faci, căci asta înseamnă a exista. Prin “Ecce Homo”, el prezintă modul în care a devenit ceea ce a fost şi va fi mereu: cel mai mare filosof al secolului al XIX-lea. Prin “Ecce Homo”, el parcurge, pe scurt, întregul lanţ de idei care i-au marcat existenţa şi pe care ulterior, l-a transpus în scris. 

“Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…”– astfel se întreabă filosoful, în finalul lucrării. Oamenii nu pot înţelege ceea ce nu au trăit. Ei nu pot înţelege păreri ce contravin propriei lor perspective decât dacă reuşesc să se sustragă credinţei lor şi să empatizeze cu celălalt. Empatia nu este o trăsătură comună tuturor, ci doar celor care sunt cu adevărat. A fi cu adevărat înseamnă să trăieşti în deplină armonie cu tine, dar să fii conştient că eşti singur doar cu tine, nu şi cu ceilalţi. Cu ceilalţi trebuie să trăieşti, cu tine trebuie să fii. Astfel a fost şi Nietzsche: el a trăit cu oamenii, dar a fost pentru el. Ecce Homo- iată omul! 

În final, un paragraf care mi-a plăcut îndeosebi:

“După cum m-am obişnuit- o limpezime extremă faţă de mine însumi este condiţia mea de existenţă. Într-o atmosferă impură, existenţa mea încetează. Eu înot, mă îmbăiez şi mă bălăcesc întotdeauna în apă sau în alt element perfect transparent şi strălucitor.[…] Dar îmi este necesară singurătatea, întoarcerea spre mine, respirarea unui aer liber, jucăuş…”

De ce nu mi-a plăcut să merg la şcoală

Pentru mine, şcoala a reprezentat, în cea mai mare parte a sa, o pierdere de timp. Dar, a nu se confunda neplăcerea de a merge la şcoală cu neplăcerea de a învăţa. Ba din contră, tocmai acesta a fost motivul pentru care am ajuns să dispreţuiesc şcoala: nu mă învăţa nimic, deci nu-i vedeam rostul. 

Aş minţi dacă aş spune că întotdeauna am văzut şcoala ca pe ceva nefolositor (când spun şcoală, vorbesc despre liceu, iar când vorbesc despre liceu, vorbesc strict din punctul meu de vedere, nu generalizez). Pot spune că am făcut şcoală cu adevărat în cei 8 ani de generală. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nici pe atunci nu era o plăcere să merg la şcoală, având în vedere că mai tot ce învăţam erau doar lucruri pe care trebuia să le memorez, iar mai apoi să le reproduc pentru note. Cum am o memorie bună, notele au fost întotdeauna pe măsură. Însă nu pot spune că mi-au folosit vreodată la ceva. Poate doar ca să intru la liceul la care am vrut, şi anume cel mai bun din oraş. Superlativul utilizat e doar teoretic, la fel ca şi liceul, căci practic, nu poate fi încadrat nici pe departe în această categorie. 

Îmi amintesc începutul clasei a IX-a. Eram aşa de fericită că în sfârşit sunt la liceu. Cât de entuziasmată eram de tot ce credeam că avea să urmeze. Cu toate că auzisem de la cei mai mari că îmi fac speranţe degeaba, pentru că, citez, “nu se face nimic”. Credeam că spun asta doar cei delăsători, cei fără chef de învăţat. 

Mi-am dat seama că într-adevăr nu se face nimic după ce profesorul de română pe care îl aveam pe-atunci, un domn pe la vreo 65 de ani, după o lună de şcoală, continua să facă analogia numelor noastre şi să ne vorbească despre război şi Mihai Eminescu, timp în care noi nu scrisesem nicio pagină în caiet. De altfel, manualele erau de decor, însă eram notaţi dacă nu le aveam. Totodată, manelele răsunau în tot liceul. iar nimeni nu avea nimic de spus. Ah, da! Că tot mi-am amintit. Pe lângă manele, la aceleaşi ore de română la care nu făceam nimic, eram obligaţi să cântăm imnul ţării, pentru ca mai apoi să stăm degeaba timp de o oră în care nu doar că nu ne deşteptam, ba chiar adormeam, având în vedere tonalitatea pe care vorbea profesorul, sunând de parcă ar urma să se sfârşească. 

Un alt aspect pe care nu l-am înţeles şi nu îl voi înţelege niciodată a fost bomba cu ceas numită uniformă, pe care eram obligaţi să o purtăm (cămaşă albă + o cravată de culoarea hârtiei igienice) şi care ne ocupa mai mult de un sfert de oră cam din fiecare oră, în special din cea de istorie şi franceză, unde dacă nu aveam cămaşă, ci o bluză albă, eram notaţi fie cu minus, fapt ce ar fi dăunat notelor noastre, fie în catalog, unde dacă eram notaţi de cinci ori, ni se scădea nota la purtare cu un punct, fie stând în picioare. Cel puţin cincisprezece minute erau alocate moralei cu privire la uniformă, o uniformă care nu dovedea absolut nimic, fiind nu doar hidoasă, dar şi lipsită de personalitate. De altfel, ţin minte cum eram verificaţi la intrare dacă o purtam, iar dacă nu o purtam, eram obligaţi să ne întoarcem acasă, ori nu intram în incinta şcolii, ceea ce nu e doar ridicol, dar şi ilegal, pentru că încalcă un drept fundamental. Dar nimeni nu avea curajul să riposteze, oricum. De ce? Pentru că ar fi dăunat nu doar notelor, dar şi comportamentului profesorului vis-a-vis acel elev care a îndrăznit să îşi exprime nemulţumirea. 

O amintire neplăcută cu uniforma datează tot din clasa a IX-a. Totul s-a datorat faptului că în loc de cămaşă, aveam un tricou alb cu nişte flori, de altfel decent şi potrivit unei instituţii de învăţământ, dar şi faptului că afară erau peste 30 de grade. Profesoara de istorie  nu a contenit în a mă brusca, luându-mă de mână şi trăgând de tricoul meu, şi a mă jigni, întrebându-mă dacă sunt de pe centură, cu toate că nu aveam nimic indecent pe mine, în afară de nişte flori pe tricou. A fost trist, a fost umilitor şi a fost dezolant. Şi încă este. Nu voi uita niciodată acel episod, nu doar pentru că nu a fost primul de genul, venind tot din partea aceleiaşi persoane, dar a fost printre cele mai grave, pentru că a fost un gest care a lăsat să iasă la iveală multă răutate, iar acestă răutate nu a venit din partea unui copil, ci din partea unui om matur, din partea unui aşa-zis dascăl. 

Tot în clasa a IX-a, am făcut o prostie pe care o voi regreta toată viaţa, pentru că a dus la scăderea notei mele la purtare, însă nu din acest motiv o regret. O regret pentru că m-a tras în jos şi m-a demoralizat. Din fericire, mi-am revenit destul de repede, însă nu cu foarte mare uşurinţă. Dar, cu toate astea, a fost o experienţă din care am învăţat multe şi care m-a ambiţionat foarte mult. 

O ultimă amintire neplăcuta din aceeaşi clasă a IX-a o reprezintă teza la geografie din semestrul al II-lea. După primul semestru, am început să absentez de la şcoală mai mult decât era normal. Însă acest lucru nu a însemnat că m-am oprit din învăţat, ci pur şi simplu stăteam acasă pentru că era mai constructiv în acest fel, decât să merg la şcoală şi să cheltuiesc bani pe navetă pentru a sta în gălăgie şi a nu face nimic. Aşa că am început să stau acasă şi să învăţ. Întotdeauna mi-a plăcut geografia şi, tocmai de aceea, m-am pregătit intens pentru această teză. Am luat 9.50, ceea ce în mod normal se notează cu 10, fiind de altfel, cea mai mare notă din clasă. Însă nu. Doamna profesoară a decis că merit 9. De ce? Pentru că sunt “nesimţită” şi “chiuleşti, Itu, chiuleşti, şi cred că ai şi copiat”. Ştia că nu am copiat, însă orgoliul său jignit de faptul că am preferat să stau acasă decât să vin la şcoală să ascult debitările sale cu caracter comunist din fiecare oră au câştigat teren în faţa demnităţii sale de dascăl. Nu m-a durut că am luat 9, m-a durut faptul că eu m-am implicat în a învăţa pentru acea teză şi am fost răsplătită cu jigniri… şi cu moralul doborât la pământ. 

În clasa a X-a, am revenit cu forţe proaspete şi m-am gândit că poate se va schimba ceva. Şi nu s-a schimbat absolut nimic. Undeva pe la sfârşitul anului şcolar, într-o zi din luna mai, dacă nu mă înşel, eram la ora de geografie, când profesoara s-a decis să pună nota 1 unor colege care, deşi obişnuiau să mai vorbească în ore, de data asta chiar nu vorbeau. Vorbea, în schimb, alt coleg, dar el nu prea era taxat atunci când nu respecta anumite reguli. Nu prea se ştia de ce. Aşa că, în pauză, am intervenit în favoarea acelor colege la directoare. Mi s-a spus că sunt “pârâcioasă” şi “nesimţită”, iar mai apoi, pentru ca să mă jignească până la capăt, directoarea a venit în ora pe care o aveam atunci pentru a continua să mă numească “piţipoancă”, încă o dată apelativele de mai devreme, să-mi reprozeşe că îmi ţin geanta nu ştiu cum, că mă îmbrac nu ştiu cum şi că să-mi fie ruşine. De ce să-mi fie ruşine? Pentru că am semnalat o neregulă în cadrul unei instituţii de învăţământ singurei persoane care ar fi avut autoritatea să rezolve ceva. De-aia să-mi fie ruşine. Poate că eram îmbrăcata nu ştiu cum, dar nu îi spui unui fete de 16 ani că e piţipoancă, nesimţită şi altele în faţa unui colectiv de 30 de elevi, care nu ar face decât să se amuze de un asemenea circ, pentru că doar astfel ar şti să reacţioneze. Şi nu, nu eram piţipoancă, eram doar mai bine îmbrăcată decât a fost ea vreodată. Atât. 

Mă întorc înapoi în clasa a IX-a. Pentru că am sărit peste cea mai gravă umilinţă la care am fost vreodată supusă. Undeva înainte de minivacanţa de 1 Mai, mi-au fost furaţi banii din portofel, 120 de lei. Totul s-a întâmplat în pauză, când, fiind plecată la magazin, mi-am lăsat surprinzător, portofelul în clasă, dar pe bancă. Când m-am întors, banii dispăruseră şi, evident, m-am panicat şi am început să-i verific pe toţi, mai puţin câteva persoane, în care chiar aveam încredere (în cele din urmă, s-a dovedit că exact 3 din acele persoane erau responsabile). Până la sfârşitul anului, au urmat nişte săptămâni teribile, în care am fost numită mincinoasă, jegoasă şi câte şi mai câte, şi nu de colegi, ci de profesoara responsabilă cu derularea anchetei. De altfel, ne-a pus să jurăm pe Biblie pe mine, că nu mint, şi pe colegii suspecţi. A fost traumatizant pentru că la fiecare oră pe care o aveam cu dânsa nu se vorbea decât despre banii furaţi şi despre mine. A fost umilitor, a fost trist, iar vinovaţii au fost găsiţi abia în clasa a 10-a, datorită mie, pentru că am zis că mi s-au furat 300 de lei, şi nu suma reală. Ştiam că vor vorbi, că se vor lăuda, şi că doar cei care au furat banii ar fi putut să spună că eu mint cu privire la sumă. Desigur că au vorbit, şi aşa am aflat cine sunt. Banii mi-au fost restituiţi, însă scuze din partea acelei profesoare nu am auzit niciodată. Umilinţa este şi va fi mereu acolo. 

În clasa a XI-a, lucrurile au degenerat cu adevărat. Nu am mai făcut niciun fel de oră, niciun fel de pregătire la nicio materie, nici măcar la cele pentru BAC, în schimb, pe primul semestru, am avut media generală 10. Însă ştiţi la ce m-a ajutat asta? La nimic. Pentru că am avut “ghinionul” ca în semestrul al doilea, profesorul de matematică să ne predea iarăşi, şi veşnicul 6 la matematică să revină. (Din clasa a VI-a, am avut mereu 10 la toate materiile, mai puţin la matematică, unde am avut 5 sau 6, şi in clasa a IX-a, când lucrurile au luat-o puţin razna, după cum v-am spus). Atunci am decis să pun piciorul în prag şi am decis să nu mai tratez şcoala ca pe nimic altceva decât ca pe o perioadă pe care este necesar să o parcug pentru că îmi asigură intrarea la facultate. Atunci am realizat că toate articolele pline de ură îndreptate împotriva şcolii româneşti sunt pe bune, şi că nu este doar hatăreală, este adevăr. Atunci am înţeles că eu chiar sunt cel mai bun profesor al meu, iar şcoala este doar o formalitate. De aceea, am început să mă educ singură: am început să citesc şi mai mult, am început să mă pregătesc pentru BAC singură, am început să mă pregătesc singură pentru olimpiade şi să nu mai pierd timpul aşteptând îndrumarea profesorilor şi am început să fac totul singură. Am încetat să îmi mai dau cu părerea la şcoală pentru că am realizat că asta nu ar fi atras decât atitudini negative îndreptate împotriva mea şi am încetat să îmi mai pese de liceu, altfel decât la modul obiectiv. Am tratat totul ca pe o obligaţie, şi nu ca pe o necesitate. Am respectat regulile, am zâmbit frumos şi mi-am văzut de treabă. Am purtat uniformă şi chiar mi-am prins şi părul la anumite discipline, ştiind că mereu a atras atenţia anumitor profesoare asupra mea. Am stat şi mi-am pierdut timpul la orele la care nu făceam nimic, până într-o zi când m-am decis că pentru a nu mai auzi gălăgia din clasă există căşti, iar pentru a nu pierde timpul există cărţi. Da, se uitau la mine ciudat când mă vedeau că citesc, dar v-am spus, nu mi-a mai păsat. Pentru că nici lor nu le-a păsat. Nu le-a păsat că eu voiam să învăţ, nu le-a păsat de părerea mea şi nu le-a păsat, în general, mai de nimeni. Nu le-a păsat decât să vină să semneze condica şi apoi să plece acasă. Căci erau şi zile când profesorii erau văzuţi prin şcoală, dar nu apăreau la ore. 

Asta a fost şcoala pentru mine în ultimii ani. Desigur, ar mai fi multe de adăugat. Dacă au fost părţi bune? Da, momentele petrecute cu colegii şi cu anumiţi profesori care şi-au dat, uneori, interesul cât de cât faţă de noi. În rest, nu, nu au fost părţi bune. A fost mult timp pierdut, multă energie, mulţi bani irosiţi, dar, mai ales, multe planuri distruse şi multe visuri năruite. 

Am scris toate acestea doar din punctul meu de vedere. Dacă aş povesti păţaniile altor colegi de-ai mei, ar suna ca scenariu de articol la Times New Roman. Cum ar fi, de exemplu, cele câteva luni în care o colegă de-a mea a fost terorizată de o profesoară pe motiv că ar fi auzit despre ea că este însărcinată. Şi nu, nu era şi nu a fost. Şi chiar dacă ar fi fost, acest lucru nu i-ar fi dat dreptul respectivei profesoare să o umilească pe acea colegă aşa cum a făcut-o în decursul tuturor acelor luni. Cum ar fi, ca un alt exemplu, toate lunile în care aceeaşi profesoară nu a făcut altceva decât să abordeze discuţii cu caracter sexual exagerat şi deloc educativ în orele ei. 

Ar mai fi multe de spus. Mă opresc aici. Toate acestea au fost povestite doar din punctul meu de vedere. Sunt trăirile mele, sunt gândurile mele, nu sunt jigniri. Este doar timp ireversibil şi care ar fi putut fi marcat de amintiri mai plăcute.