Harper Lee

Pentru mine, întâlnirea cu Harper Lee a reprezentat descoperirea unor noi orizonturi în materie literară, îndeosebi în ceea ce priveşte sfera socială a acesteia. Harper Lee mi-a deschis apetitul spre a scrie, spre a mă perfecţiona în ceea ce priveşte arta de a fi un bun scriitor, şi nu doar la nivel ficţional, ci din toate punctele de vedere.

32-Harper-Lee-Split-v2Sursă foto

“Să ucizi o pasăre cântătoare” a fost una dintre acele lecturi care mi-a schimbat viaţa şi m-a determinat să vreau să învăţ cât mai multe despre condiţia umană. Sau, cel puţin, să învăţ cum pot face asta. 

anigif_enhanced-14176-1416803600-9            Sursă foto

În ceea ce o priveşte pe autoare, am admirat întru totul cuvântul ei. De la umorul prezent în cele mai dramatice situaţii şi capacitatea de a empatiza cu propriile sale personaje, din perspectiva lui Scout, până la lecţiile de viaţă pe care le-a adus în vederea cititorilor săi prin cugetările lui Atticus, dar şi prin întâmplările la care persoanejele sale au luat parte.

În această perioadă, anul trecut, eram entuziasmată de apariţia unui nou volum al aceleiaşi autoare, o continuare a primului şi singurului roman (de până atunci) lansat de Harper Lee. “Du-te şi pune un străjer” prezintă viaţa lui Scout la 26 de ani, o viaţă plină de dragoste, libertate şi, de asemenea, aceaşi curiozitate caracteristică fetiţei din “Să ucizi o pasăre cântătoare”. Acţiunea romanului se petrece în contextul aceluiaşi subiect, acela al prejudecăţilor şi discriminării, Scout fiind măcinată de acelaşi spirit justiţiar caracteristic perioadei copilăriei. “Du-te şi pune un străjer” a fost o lectură plăcută, rapidă şi, de altfel, foarte prolifică la nivel literar şi, de aceea, o recomand.  Desigur, primul volum este şi va rămâne mereu pe primul loc. 

475Sursă foto

Harper Lee a încetat astăzi din viaţa, la o vârsta deloc de neglijat, aceea de 89 de ani. Am scris aceste rânduri din considerente personale, pentru că am admirat, după cum am spus, opera sa, ideile pe care le-a transmis, dar, mai ales, modul prin care le-a transmis. Zâmbet, înţelepciune, viaţă, artă-la asta mă duc cu gândul atunci când mă gândesc la lectura celor două romane ale sale, primul fiind, cu siguranţă, în topul preferinţelor mele în materie literară. 

Mai mult de atât ar fi de prisos. Odihnească-se în pace! Cu siguranţă nu va fi uitată. 

479      Sursă foto

Advertisements

Cum l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt

În mod normal, obişnuiesc să-mi planific lista de lecturi pentru o anumită perioadă. Fie citesc doar o anumită categorie (beletristică, filosofie, istorie,-mai nou-drept), fie le îmbin. Vacanţa de Crăciun a reprezentat, pentru mine, nu doar cel mai frumos Crăciun, pentru că l-am petrecut în compania celor mai dragi oameni, cât, mai ales, a adus prilejul renovării camerei mele şi, implicit, achiziţionarea unei noi biblioteci, pe măsura cuvântului greu care sălăşluieşte printre miile, dacă nu sutele de mii de pagini pe care le adună, cumulativ, cărţile pe care mi le-am cumpărat pe parcursul timpului (şi pe care, desigur, le-am şi citit, atât cât am reuşit până în momentul de faţă). Eh, şi ca să nu mai lungesc atât, cu prilejul renovării şi achiţionării, evident, a venit şi momentul decorării şi, respectiv, aranjării cărţilor în bibliotecă, prilej cu care am descoperit diversitatea autorilor care-mi fac cu mâna de pe raft. Printre aceştia, se numără şi Eric-Emmanuel Schmitt, care-mi face cu ochiul de prin 2014, dar care mi-a atras în mod special atenţia acum, când am analizat mai cu atenţia coperta unicei cărţi pe care o am dintre toate cele pe care le-a semnat (dar aceasta este o chestiune de moment, desigur). 

Pe un fundal de cer albastru cu nuanţe de turcoaz, pe un norişor, stă un copil care scrie. Îmbrăcat în roz, desculţ, cu picioarele încrucişate şi întreaga atenţie concentrată asupra cuvintelor pe care le transpune pe foi, băieţelul (iar asta aveam să aflu abia după ce am aprofundat lectura cărţii) îşi trăieşte, sub spectrul unei crunte boli, ultimele zile din viaţă, scriindu-i lui Dumnezeu. Aceasta este coperta: 

oscar-si-tanti-roz_1_fullsize

Sursă foto

Diagnosticat cu leucemie, Oscar, un băieţel de 10 zece ani, îşi trăieşte ultimele zile în spital, ajutat de către Tanti Roz, o infirmieră în vârsta de “o sută de ani”, care îl învaţă să trăiască fiecare zi nu doar ca şi cum ar fi ultima, dar, mai ales, să o trăiască de parcă ar însemna 10 ani din viaţa lui. Astfel, în ultima zi a vieţii sale el va avea 100 de ani şi va fi sigur că a trăit din plin. Pe parcursul acestei etape, Tanti Roz îi sugerează băieţelului să învingă singurătatea şi teama de necunoscut prin a-i scrie lui Dumnezeu. Cu toate că nu cunoaşte adresa destinatarului, Oscar îi trimite zilnic scrisori în care îi povesteşte ce face şi îi pune întrebări cu privire la părinţii lui care, aparent, par să nu îl înţeleagă şi se feresc de el. 

Ultimele zile din viaţa lui Oscar îi aduc acestuia prilejul să parcurgă emoţii noi, cum ar fi prima dragoste, starea de gelozie şi chiar decepţia primei despărţiri care avea să fie, de altfel, ultima. Cu toate astea, nu este speriat de moarte. Până la urmă, de ce ar fi? Cum poţi să te temi de ceea ce nu cunoşti? O spune chiar el: De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mi-e frică să pierd ceea ce cunosc. Presat de timp şi de slăbiciunea cauzată de boală, Oscar învaţă, în doar câteva zile, ceea ce mulţi dintre noi fie învăţăm prea târziu, fie niciodată: arta de a trăi. Entuziasmat de sentimentul pe care i-l oferă dragostea, Oscar decide să iubească. Marcat de neputinţa părinţilor de a putea face faţă dispariţiei mult prea timpurie a propriului copil, el decide să le dovedească faptul că, deşi moartea va învinge în final, atât cât durează, nimic nu se compară cu a fi în viaţă. Oscar iubeşte, urăşte, râde, este curios, se înfurie, iartă. Trăieşte. 

În acest fel, Oscar găseşte răspuns la întrebarea care îl macină cel mai tare: dacă el îi scrie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu citeşte scrisorile sale şi ştie că este bolnav, de ce nu îl ajută? De ce trebuie ca viaţa lui să fie atât de scurtă şi care e soluţia pentru a o îmbunătăţi? În aflarea răspunsului, spre finalul romanului, băieţelul îşi dă singur răspunsul, într-o conversaţie cu Tanti Roz: 

-Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un “poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive. 

-Vrei să spui că pentru problema “Viaţă” nu există soluţie?

-Vreau să spun că pentru problema “Viaţă” există mai multe soluţii, deci nici una. 

-După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă e să trăieşti. 

Prinşi sub greutatea apăsărilor cotidiene, marcaţi de griji care ne acaparează întru totul spiritul, uităm să mai trăim. Alegem varianta cea mai uşoară, aceea de a fi. Cu ce scop? Ce fel de viaţă este aceea trăită doar prin fiinţă şi prea puţin în armonie cu sufletul?

O carte cu o copertă colorată, multe întrebări, povestea unui băieţel care îşi trăieşte ultimele ore din viaţă, cu toate că mai are atâtea de dat şi de făcut-Oscar şi Tanti Roz-transmite în doar 108 pagini un mesaj puternic, aparent banal, dar pe care, cei mai mulţi dintre noi alegem să îl tratăm cu superficialitate: carpe diem.

În timp ce îi scria printre ultimele dăţi lui Dumnezeu, contemplând în jurul său, Oscar ajunge la o concluzie care rezumă întreaga existenţă trăită în armonie cu arta de a fi şi de a trăi: 

 M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai secretul tău: priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. 

 Şi-atunci, ţi-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi umple nările şi mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simţeam că trăiesc. Şi mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.

Minunat. Într-adevăr, minunat. Oare cât timp a trecut de când ne-am gândit fiecare cât de minunat este faptul că putem să fim în viaţă şi că avem privilegiul de a putea trăi? Gândiţi-vă puţin la asta. O clipă măcar. 

În ultima scrisoare, băieţelul îşi încheie scurta viaţă prin a fi recunoscător pentru privilegiul de a putea fi în viaţă şi de a putea trăi până la venerabila vârsta de “o sută de ani”, în cele 10 zile pe parcursul cărora i-a scris lui Dumnezeu: 

Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine. 

Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm să o merităm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre ce vorbesc.

Să fie viaţa, oare, un împrumut? Nu am privit-o niciodată din această perspectivă. Am fost mereu recunoscătoare că sunt în viaţă şi am considerat mereu viaţa ca fiind ceva mai mult decât un privilegiu. Oricum ar fi, Oscar, în cele câteva zile în care a trăit până la 100 de ani, s-a simţit cel mai fericit din lume. A trăit şi, mai presus de orice, a simţit. Indiferent că a trecut prin stări bune sau stări mai puţin bune, el a ştiu să extragă din fiecare experienţă cel mai important lucru: cunoaşterea. În ultimele sale zile, Oscar a învăţat să cunoască şi să privească dincolo de ceea nu ştie. Cu toate că s-a temut, a luptat până la capăt şi, chiar dacă a fost acaparat de boală, în cazul său, viaţa a învins. Pentru că Oscar a ştiu să trăiască. 


Prima mea întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt s-a bucurat de un succes fenomenal. Sunt foarte încântată de descoperirea pe care am făcut-o cu prilejul redecorării. Dacă acesta e rezultatul, ei bine, păi, să tot decorez. Oricum, a fost o lectură edificatoare şi mă bucur că de data asta m-am luat şi după copertă, nu doar după nume. Recomand. Nu e o lectură “frumoasă” sau “bună”, aşa cum se obişnuieşte a fi numită o lectură ca aceasta. Este o lectură care, dacă nu va schimba gândiri, fie va trezi contradicţii, fie va sedimenta idei sau noi perspective. 

Şi, acestea fiind spuse, cred că voi mai “ieşi” la o întâlnire cu domnul Schmitt, că mi-a plăcut tare mult cum a decurs prima. 

 

 

 

 

 

Pictând cu Dostoievski

tumblr_lvyjht4xoC1qjqgkko1_500

Când privim un tablou ce înfăţişează un peisaj, îl asociem fie cu un anotimp, fie cu o anumită stare sau poate chiar cu noi înşine. Apreciem acel tablou în funcţie de ceea ce simţim, în funcţie de ceea ce gândim sau după modul în care ne transpune în universul creatorului său. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele devin culori ce dansează necontenit în mintea mea, transpunând nu doar peisaje, ci şi sentimente, dar, mai ales, oameni. Frazele devin nuanţe ce colorează timpul, iar întreg tabloul capătă viaţă. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele se transformă fie în picături de ploaie, fie în căldură toridă sau frunze veştejite. Totul se desfăşoară într-un anotimp, într-o gamă de culori, pe o anumită vreme. 

Aşa se face că venirea toamnei o asociez cu Dostoievski, cu toate că l-am descoperit în toiul primăverii. Aşa se face că atunci când îl citesc pe Dostoievski, totul se desfăşoară în nuanţe de gri şi negru, cu personaje morbide îmbrăcate în haine ponosite şi purtând pantofi stricaţi, găuriţi de ploaia ce cade la nesfârşit pe parcursul lecturii, secătuiţi de viaţă şi de aspiraţii mult prea mari pentru nişte oameni care nu pot fi altfel decât mici. Aşa se face că în universul lui Dostoievski, totul pare negru, iar lumina de la capătul tunelului este doar o iluzie pe care doar cei slabi o pot avea.

 În universul lui Dostoievski, bunătatea este slăbiciune, iar dorinţa de a face bine este echivalentul sinuciderii. “Idiotul” este acela care are un suflet mult prea mare într-o societate dezumanizată de aspiraţiile materiale, “idiotul” este acela care suferă pentru alţii, nu pentru el, “idiotul” este acela care iubeşte necondiţionat şi neinteresat de om, cât de suflet. “Idiotul” este omul care încă are suflet. 

Pentru Dostoievski, orice om care încă mai crede în umanitate merită pedepsit. Tocmai de aceea, totul trebuie pedepsit. Chiar şi intenţiile bune. Dacă intenţiile bune se referă la săvârşirea unei crime, omul acela trebuie cu atât mai mult pedepsit. El trebuie torturat până în străfundurile minţii şi supus celor mai dureroase cazne. El trebuie anihilat lent, dar sigur, pentru a simţi durerea, pentru a simţi ce înseamnă să fii om. El trebuie dezumanizat şi adus în cea mai deplorabilă stare cu putinţă. El trebuie pedepsit pentru dorinţa de a avea suflet într-o lume în care omul nu mai are idealuri, ci doar interese. 

Dostoievski este creatorul omului izolat, legat de familie doar prin nume şi sânge, iar acesta din urmă este discutabil atunci când vine vorba de îndeplinirea anumitor scopuri. Omul dostoievskian cunoaşte ce sunt acelea valori familiale, dar nu cunoaşte ce este aceea morală. Nu cunoaşte iubirea faţă de familie, cunoaşte doar faptul că face parte dintr-o familie în care s-a născut fără dreptul de a alege. De aceea, dacă familia este un impediment în calea propriei sale fericiri, atunci ea trebuie să dispară. De aceea, “Fraţii Karamazov” nu cunosc iubirea fraternă, ci doar obstacolul fratern.

Universul dostoievskian este marcat de freamătul morţii ce se regăseşte în fiecare personaj şi în fiecare gând şi cuvânt. Este un univers bolnav, în care fiecare suferă şi fizic din cauza amalgamului de gânduri negre ce-i domină întregul. Depresia, schizofrenia, epilepsia- sunt doar câteva dintre bolile omului dostoievskian, omul care nu cunoaşte ce este acela suflet, omul care trăieşte cu societatea, dar nu şi în ea. Este omul care nu crede în nimic, dar îl invocă pe Dumnezeu la fiecare pas. Este omul care nu îşi poate închipui o altă existenţă decât cea proprie, dar care, cu toate acestea, se roagă lui Dumnezeu. Este omul ipocrit, omul care nu serveşte cu nimic pozitiv societăţii, dar care totuşi există.

Oricât de întunecate ar fi tablourile pe care Dostoievski le-a pictat prin scrierile sale, el a înfăţişat cititorilor săi nu doar propria sa realitate, ci realitatea luată în mod serios. Cuvintele lui sunt dureroase pentru că însăşi viaţa este dureroasă. El a tratat viaţa în mod serios, el a suferit mai mult decât alţii, aşa că a înfăţişat viaţa prin ochii unui om suferind. Suferinţa ne deschide ochii, mintea sufletul. Suferinţa ne face să privim dincolo de ceea ce ştim şi să aprofundăm cu adevărat ceea ce înseamnă cunoaşterea.

“Suferinţa? Dar este singura cauză a conştiinţei”– astfel a considerat el, cel care a fost Feodor Mihailovici Dostoievski, cel care a pictat lumea în nuanţe de gri şi negru, pe fundal de ploaie torenţială, în seri răcoroase de toamnă; cel care a creat nu doar tipuri de oameni, ci a dat lumii oameni; cel care, prin cuvinte, a deschis ochi şi a cristalizat suflete. Căci, după cum a spus tot el, “Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu.”

“Ecce Homo” sau despre cum să devii ceea ce eşti

Nietzsche-munch

“Eu nu sunt om, sunt dinamită”– astfel se descrie cel care a fost Nietzsche, marele filosof german, în lucrarea sa, considerată autobiografică, “Ecce Homo”. Şi pe bună dreptate se autodescrie astfel. 

Să devenim ceea ce suntem. Hmm. Dar cum putem fi altfel decât ceea ce suntem? Nietzsche ne spune că pentru a deveni ceea ce suntem presupune să nu bănuim nici pe departe ceea ce suntem. 

Observaţi de câte ori am repetat verbul a fi într-un singur paragraf? Poate pentru că tocmai aceasta este mesajul central al scrierii lui Nietzsche: să fim, căci este cea mai prolifică activitate pe care o putem întreprinde. 

Prin această lucrare, filosoful german transpune în capitole intitulate, să spunem, într-un mod ironic (“De ce sunt atât de înţelept”, “De ce sunt atât de deştept”, “De ce scriu cărţi atât de bune”, “De ce sunt un destin”) întreaga sa existenţă, marcată de conştiinţa imortalităţii şi, totodată, voinţa de a fi. Nietzsche şi-a dorit mai mult decât alţii să fie nu doar un om, ci să fie măreţ. Însă el nu a dorit glorificare, a dorit înţelegere. El a condamnat gloatele îndoctrinate de aşa-zisele valori, a condamnat religia, însă nu şi credinţa, a condamnat tot ce dăunează raţiunii sau, cel puţin, unei viziuni clare. A condamnat omul pentru superficialitatea cu care îşi tratează existenţa şi a condamnat resemnarea. De aceea, el a încercat să fie opusul a tot ce desconsidera şi a devenit tot ceea ce a fost. Cum a reuşit? Prin scris. 

“Ecce Homo” este o carte despre cărţi. “Ecce Homo” este o carte despre un om care a scris despre oameni, însă nu pentru toţi oamenii, ci doar pentru aceia care pot înţelege, pentru aceia care sunt, citez, “asemenea mie- cu un picior dincolo de viaţă…”. 

 Pentru Nietzsche, verbul “a fi” a fost conjugat într-un singur fel: la persoana I, prezent. Pentru el, cea mai mare greşeală era aceea de a fi idealist. A dispreţuit tot ce însemna idealism. A dispreţuit gloatele însetate de speranţa dată de religie şi pe cei buni. I-a admirat pe cei răi, căci ei sunt singurii care pot exista cu adevărat; ei nu pot fi răniţi de realitate, pe când cei buni nu doar că dăunează existenţei, dar ei însuşi sunt bolnavi. Ei au speranţă şi au vise. Ei nu ştiu cât de cruntă e realitatea şi cât de multe trebuie să înduri ca să o percepi cu adevărat. Ei nu există cu adevărat. Ei doar pretind că sunt în ceea ce filosoful a numit “lumea aparentă”. El îi condamnă pe toţi cei buni, pentru că nu au voinţă, însă vor, “căci omul vrea mai degrabă neantul decât să nu vrea”. Ei doar vor. Dar ce vor? 

În realitatea lui Nietzsche, să vrei înseamnă să faci, căci asta înseamnă a exista. Prin “Ecce Homo”, el prezintă modul în care a devenit ceea ce a fost şi va fi mereu: cel mai mare filosof al secolului al XIX-lea. Prin “Ecce Homo”, el parcurge, pe scurt, întregul lanţ de idei care i-au marcat existenţa şi pe care ulterior, l-a transpus în scris. 

“Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…”– astfel se întreabă filosoful, în finalul lucrării. Oamenii nu pot înţelege ceea ce nu au trăit. Ei nu pot înţelege păreri ce contravin propriei lor perspective decât dacă reuşesc să se sustragă credinţei lor şi să empatizeze cu celălalt. Empatia nu este o trăsătură comună tuturor, ci doar celor care sunt cu adevărat. A fi cu adevărat înseamnă să trăieşti în deplină armonie cu tine, dar să fii conştient că eşti singur doar cu tine, nu şi cu ceilalţi. Cu ceilalţi trebuie să trăieşti, cu tine trebuie să fii. Astfel a fost şi Nietzsche: el a trăit cu oamenii, dar a fost pentru el. Ecce Homo- iată omul! 

În final, un paragraf care mi-a plăcut îndeosebi:

“După cum m-am obişnuit- o limpezime extremă faţă de mine însumi este condiţia mea de existenţă. Într-o atmosferă impură, existenţa mea încetează. Eu înot, mă îmbăiez şi mă bălăcesc întotdeauna în apă sau în alt element perfect transparent şi strălucitor.[…] Dar îmi este necesară singurătatea, întoarcerea spre mine, respirarea unui aer liber, jucăuş…”

Sufletul de copil şi lectura

Eram clasa a V-a şi ţin minte cât de fericită am fost în ziua în care mama mea s-a întors de la muncă şi mi-a adus o pungă plină de cărţi pe care o colegă i le dăruise pentru mine, cunoscându-mi pasiunea pentru citit. Cred că acea pungă era, de fapt, un sac, pentru că primisem întreaga colecţie de cărţi de Jules Verne, în jur de 12 volume, datând de pe undeva de prin anii de glorie ai naţional-comunismului. Cât m-am mai plimbat prin cărţile respective, “De la Pămând la lună”, iar apoi undeva pe la “20000 de leghe sub mări”. Mai erau prin sacul respectiv şi “Cuore-inimă de copil” a lui Edmondo de Amicis, nemuritoarele “Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, “La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu, “Laleaua Neagră” a lui Dumas-tatăl, şi câte şi mai câte cărţi ale copilăriei, cărţi care mi-au dezvoltat pasiunea pentru lectură şi pe care “le-am devorat” până la ultima filă. 

În clasa a VI-a l-am descoperit pe Victor Hugo, odată cu deubutul colecţiei de la Adevărul, iar vacanţa de iarnă din acel an a fost marcată de plimbarea prin Parisul lui Quasimodo (Notre-Dame de Paris). Mi-a luat 2 săptămâni să citesc acea carte, însă au fost 2 săptămâni de neuitat. După 7 ani, în intervalul de timp în care am citit povestea Cocoşatului, am ajuns să citesc în jur de 5 cărţi, iar iubirea faţă de lectură continuă să crească. kids-reading-in-library

Şi acum, după o astfel de introducere, să trec şi la subiectul principal. Am dat acum câteva zile peste o lista de lecturi suplimentare pentru clasele V-VIII pe pagina de Facebook a unui cadru didactic.

Vreau să vă spun că lista respectivă pur şi simplu m-a întristat enorm şi m-a făcut să realizez de unde s-a născut această atitudine superficială a elevilor vis-a-vis lectură. Sunt de acord cu recomandarea cărţilor, însă, ca şi cadru didactic, ai obligaţia de a te conforma specificului vârstei copiilor, nu să le recomanzi ce ţi-a plăcut ţie să citeşti la 40 de ani. Voi începe direct cu ce era mai rău pe lista respectivă: PAULO COELHO. S-a ajuns ca în şcoli să se recomande Paulo Coelho, un autor pe care eu îl încadrez categoriei comerciale şi lipsite de orice beneficiu cultural pentru mine, un cititor înrăit. Cărţile lui Paulo Coelho recomandate erau “Alchimistul” şi încă una al cărui nume nu mi-l amintesc, pentru că eu nu citesc aşa ceva. Pe “Alchimist” l-am citit când începuse să fie la modă Coelho, undeva pe când aveam vreo 14 ani. Nu mi-a plăcut atunci, probabil pentru că după ce îl citisem pe Eliade, era ca şi cum aş fi făcut trecerea de la ciocolată Heidi sau Milka la ciocolată “Laura”, lăsându-mi în gură un gust neplăcut.  În viitor, având în vedere ce a ajuns să se recomande în listele de cărţi suplimentare, vom ajunge să recomandăm şi “Suge-o Ramona” (nu, nu am citit-o, nu o voi face) sau “Fluturii” lui Irina Binder. De ce să nu devină obligatorii, până la urmă? Şi că tot recomandăm astfel de truisme, să facem din pagina lui Tony Poptămaş noua Wikipedia, dacă tot ne plac platitudinile.

Următoarea recomandare pe care o consider cu totul nepotrivită pentru gimnaziu a fost cartea lui Hermann Hesse, “Jocul cu mărgele de sticlă”, pe care eu o încadrez în aceeaşi categorie cu lecturarea “Romanului adolescentului miop” (menţionată, de asemenea, în respectiva listă) a lui Eliade, cărţi care deşi au ca principal subiect viaţa de elev,  consider că necesită o bază a lecturii extraordinar de bine fundamentată înainte de a le aprofunda. Nu oricine poate empatiza cu gândurile personajelor din aceste cărţi şi nu oricine poate înţelege ceea ce implică acţiunea prezentată în cele două. Dacă mie cartea lui Eliade mi-a schimbat modul de a privi lucrurile şi m-a ajutat să mă cunosc mai bine şi să înţeleg mai multe, elevilor din ziua de azi a căror bază literară principală e alcătuită din statusurile de pe Facebook, cu siguranţă că li se va părea o carte plictisitoare şi lipsită de orice sens, şi Eliade, din geniu va ajunge să fie numit “drogat” sau “nebun” (părerea unei colege după ce a citit “La Ţigănci”). Deci, dacă tot recomandăm cărţi, să o facem astfel încât toată lumea să priceapă ceea ce se întâmplă în ele, pentru că, oricât ne-am amăgi, în colectivele de elevi nu există egalitate intelectuală, dacă o pot numi aşa, orişice s-ar spune. Unii pot pricepe mai multe, alţii mai puţin, iar Eliade şi Hermann Hesse chiar nu pot fi înţeleşi de toată lumea, mai ales atunci când vârsta ta nu depăşeşte 14 ani şi nu ai citit altceva decât ce impune programa şcolară.

Alte cărţi de pe respectiva listă mai erau “Să ucizi o pasăre cântătoare” (despre care v-am vorbit şi eu aici), “Bună dimineaţa băieţi” şi “Cişmigiu & Comp.” de Grigore Băjenaru, “Maitreyi” a lui Mircea Eliade (după părerea mea, cea mai accesibilă dintre toate cărţile lui Eliade), “Elevul Dima dintr-a şaptea” de Mihail Drumeş şi, tot de acelaşi autor, “Invitaţia la vals”. Şi acum vine iar hopul pentru că, cea din urmă, deşi este o carte frumoasă, având o poveste totuşi tristă, nu este o carte pentru gimnaziu prin acţiunea pe care o are. Da, pare simplă, el se îndrăgosteşte de ea, se iubesc, se căsătoresc, ea îl înşeală, el nu ştie, ea moare, şi totul se sfârşeşte. Dar, tocmai, această simplitate nu-mi inspiră nimic edificator pentru culturalizarea şi formarea copilului. Din punctul meu de vedere, “Invitaţia la vals” este o carte pe care aş recomanda-o cuiva care chiar nu are altceva mai bun de citit. Însă la vârsta la care imaginaţia nu are limite, cu siguranţă nu aş recomanda această carte.

Ce m-a durut cel mai tare a fost să văd lipsa de pe respectiva listă a unor cărţi precum “Cireşarii” lui Constantin Chiriţă, după părerea mea, cea mai minunată carte pentru tineri din literatura română, “Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran, la fel, o carte care ar trebui să fie nelipsită din portofoliul de lectură al unui cititor tânăr, “La Medeni” a lui Ionel Teodoreanu lipsea, de asemenea, deşi tind să cred că se află pe lista de lecturi OBLIGATORII (scris cu majusucule pentru a fi citit la fel de impunător precum sună), alături de veşnicele “Amintiri…” ale lui Creangă, probabil printre singurele cărţi din literatura noastră citite de majoritatea copiilor. Tot pe lista cărţilor pe care aş fi vrut să le văd pe respectiva listă mai sunt şi cele despre care v-am vorbit în introducere, cele ale lui Jules Verne, Victor Hugo, Edmondo De Amicis şi mulţi alţii, care, prin cărţile pe care le-au scris, au dat viaţă veşnică farmecului copilăriei.

HP0040

Lectura nu se impune, lectura se oferă, iar cum în mintea unui adolescent, viaţa capătă nuanţe atât de schimbătoare de la o zi la alta, de ce să nu îi oferim nuanţe apropiate sufletului său încă de copil, şi nu pe acelea fade şi lipsite de culoare ale unor autori truişti precum Coelho? De ce să nu-l plimbăm mai întâi prin “Castelul fetei în alb”, iar apoi în jurul lumii cu Jules Verne? De ce alegem să-l plictisim atunci când trece prin cea mai frumoasă etapă a vieţii lui? Ca profesor, îndrumă-l spre nuanţele cele mai vii pentru că platitudinile lui Paulo Coelho sunt uitate după 1 minut, pe când o iubire ca cea dintre Lucia şi Ursu, “faimoşii cireşari”, rămâne veşnic vie în sufletul copilului cititor.

 Vouă ce lecturi din copilărie sau adolescenţă v-au insuflat plăcerea de a citi sau, din contră, v-au diminuat-o?

George Orwell şi al său “1984”

În contextul Legii “Big Brother” care a făcut mare tam-tam zilele trecute pe la noi, un copil citea o carte. Acea carte se numeşte “1984” şi este scrisă de George Orwell, iar acel copil sunt eu şi m-am gândit să trec puţin pe-aici ca să v-o recomand.

“1984” nu este o simplă carte, care prezintă evenimente ce ar fi putut avea loc în anul omonim cărţii, aşa cum aţi putea crede, pentru că, deşi acţiunea are loc în acel an, “1984” este povestea unei societăţi care, în urma unui război nuclear, renaşte sub conducerea “Fratelui cel Mare” (Big Brother). Personajul principal este un tânăr, pe numele său Winston Smith, care locuia în Oceania, una dintre cele trei ţări existente în lume în acel moment, pe lângă Eurasia si Eastasia. “Fratele cel Mare” era conducătorul suprem care “era cu ochii pe tine”, prin intermediul tele-ecranului (telescreen) în sensul că te proteja, dar îţi ştia şi fiecare mişcare, iar Partidul mobiliza masele. Cel mai mare duşman al sistemului era Emanuel Goldstein, tuturor fiindu-le inoculată ideea conform căreia el era motivul tuturor războaielor ce au loc şi motivul tuturor lucrurilor care nu funcţionează corespunzător. Pe parcursul acţiunii, se dovedeşte că acest personaj, de fapt, nu exista.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Strâmtorat de fatalitatea societăţii în care este nevoit să trăiască şi simţind că este altfel decât ceilalţi, Winston decide să se răzvrătească împotriva sistemului. Astfel că începe să scrie un jurnal, într-un colţ al camerei din care telescreen-ul nu îl poate surprinde, acesta fiind primul pas în încălcarea legii lui Big Brother, care suna în felul următor: “Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este putere.” Încercând să scrie, îşi dă seama că nu mai ştie, deoarece, pentru o mai bună mobilizare a maselor, limba engleză se modifică, devenind “nouvorba” (newspeak). Toate cuvintele erau abreviate, cuvinte ca “libertate” sau “cunoaştere” sunt eliminate din limba uzuală, iar scrisul era interzis, cu excepţia scrierilor care aveau ca subiect Partidul. Cititul era interzis, iar cărţile de dinaintea erei Fratelui cel Mare fuseseră distruse în întregime.

Winston lucra la Ministerul Adevărului, care era, de fapt, contrariul a ceea ce exprima, asemenea celorlalte ministere: Ministerul Iubirii, Ministerul Păcii, Ministerul Abundenţei. Sarcina sa era aceea de a modifica cuvintele din exemplarele cărţilor mai vechi, în cuvinte din nouvorbă. Într-o zi, după terminarea celor “Două Minute de Ură” care aveau loc zilnic la ora 11, timp în care toată lumea privea un telescreen imens şi îşi exterioriza sentimentele de ură faţă de Emanuel Goldstein a cărui figură apărea pe ecran, Winston o zăreşte pe Julia, al cărui nume îl va afla mai târziu, şi pe care o urăşte automat, gândindu-se că îl urmăreşte pentru faptul că scrie în jurnal.

Mai târziu, mai exact, în a doua parte a cărţii, ce doi vor sfida în întregime legea, îndrăgostindu-se unul de celălalt. În societatea distopică imaginată de Orwell, sentimentele de dragoste erau interzise, iar căsătoriile puteau avea loc doar dacă cei doi viitori soţi ar fi dovedit că nu simt nimic unul faţă de celălalt, ci doar vor să perpetueze specia. Cei care se dovedeau a fi îndrăgostiţi erau condamnaţi la moarte.

În pofida restricţiilor, Julia şi Winston îşi consumă iubirea atât cât pot şi, mai ales, cum pot, întâlnindu-se în pădure, unde credeau că nu există tele-ecrane. Atunci când consideră că locul de întâlnire devine primejdios, ei îşi închiriază o cameră în cartierul “prolilor”, care erau clasa cea mai joasă a societăţii, aceia care se răzvrăteau complet împotriva a tot ceea ce însemna sistemul. Casa anticarului în care închiriază camera părea un loc ferit de ochii lui Big Brother, astfel că încep să se întâlnească din ce în ce mai des acolo. Între timp, cei doi , fiind dornici să lupte împotriva nedreptăţii sistemului, intră în “Frăţie”, o societate secretă a cărui conducător se presupunea a fi Emanuel Goldstein. Cel care le face invitaţia în cadrul Frăţiei este O`Brian, un coleg de la Ministerul Adevărului. Odată cu intrarea lor în societatea secretă, ei îşi asumă toate riscurile şi li se spune că, dacă vor fi vreodată în primejdie, Frăţia nu va interveni pentru a-i ajuta.

big-brother-is-watching-you

Ceea ce se va şi întâmpla, de altfel, când, într-o seară, pregătindu-se să plece din camera închiriată,  trupele Poliţiei Gândirii năvălesc peste ei, arestându-i, dovedindu-se că tabloul din cameră era un tele-ecran, iar anticarul era, de fapt, informator secret. Ei sunt duşi într-un loc necunoscut, cel mai probabil, după cum se menţionează şi în carte, în subsolurile unuia dintre Ministere, unde sunt torturaţi chiar de O`Brian, cel care i-a iniţiat în rândul Frăţiei, spunându-le că de şapte ani îi avea sub observaţie şi că tot ceea ce ştiu despre Emanuel Goldstein este rezultatul muncii Partidului şi că atât puterea, cât şi exercitarea ei în sine, nu se puteau face decât prin violenţă, acesta fiind scopul principal al celor de la conducere.

1984-George-Orwell-0021Sfârşitul cărţii este unul imprevizibil şi de aceea nici nu vi-l spun. Spun doar atât: în final, Winston cel dornic de dreptate, după ani de suferinţă, îl iubeşte pe Fratele cel Mare.


Dacă în 1984, calamitatea regimului comunist încă nu atinsese un nivel atât de catastrofal ca cel redat de George Orwell în cartea publicată în 1949, ca o urmare a regimului stalinist şi al repercursiunilor sale asupra societăţii, putem spune că astăzi asistăm cu adevărat la ceea ce autorul a numit “Legea Big Brother”.

Big Brother-ul zilelor noastre este internet-ul şi poartă numele de Facebook, iar partidul lui Big Brother este mass-media. Facebook urmăreşte tot ceea ce facem, după cum chiar el însuşi ne-a spus în toamnă, iar mass-media preia din societate informaţii care îi convin, pentru a le transmite prin intermediul Facebook-ului. La fel şi noi, postăm pe Facebook doar ce ne convine, iar cei din jurul nostru sunt manipulaţi de ideea conform căreia toată lumea este fericită. De aceea, “libertatea este sclavie” se aplică mult mai mult în zilele noastre, decât în regimul comunist. Atunci măcar ştiai că nu eşti liber. Acum ai impresia că eşti, şi, de fapt, eşti mai constrâns de “tele-ecrane” mai mult ca niciodată.

Faptul că “războiul este pace” este şi mai adevărat acum. În perioada comunistă, România nu a fost implicată în niciun fel de război. Da, asistam la Războiul Rece, care s-a încheiat odată cu anul 1989, dar acesta nu a avut consecinţe grave asupra României. Pe când astăzi, suntem înconjuraţi din toate părţile de războaie, chiar la graniţa de nord bate unul la uşă, iar noi ne prefacem că nu se întâmplă nimic, pentru că “este pace”. Suntem orbiţi de aparenţe şi nu conştientizăm gravitatea lucrurilor din jur, pentru că Big Brother (Facebook)  şi Partidul (mass-media) spune să nu ne facem griji.

Că “ignoranţa este putere”, asta este cea mai adevărată afirmaţie cu referile la societatea noastră pe care ar putea-o face cineva. Dacă înainte de `89, accesul la informaţie se manifesta doar sub formă scrisă, sub forma cărţilor, astăzi, acestea au devenit relicve şi cei mai mulţi ne bazăm pe internet la capitolul acesta. Din păcate, după cum am mai spus, Big Brother inoculează în mintea noastră doar ceea ce vrea el, şi nu ceea ce trebuie, de unde rezultă că societatea este mai ignorantă ca niciodată, trăind sub aparenţa faptului că este de fapt erudită. Nu, a citi doar postări de pe Facebook nu înseamnă că ştii, înseamnă că ai o existenţă mediocră şi că nu vei fi niciodată capabil de a ieşi din linia dreaptă a “Partidului”. Eşti cum vor ei, nu cum vrei tu, iar acest lucru le dă lor putere.

10-George-Orwell-Quotes-that-Predicted-Life-in-2014-America

Acestea fiind spuse, “1984” e o carte care merită citită nu doar pentru ideile pe care le transmite, ci şi pentru că citind-o, conştientizezi că din 1949, de când a fost publicată cartea, şi până acum, nu s-a schimbat nimic în bine, ba din contră. “1984” nu este o simplă lectură, ci este o lectură care te pune pe gânduri şi trage un semnal de alarmă, ceea ce o face cu adevărat o carte, aşa cum ar spune mulţi, “bună”. Mă bucur că nu este predată în şcoli, altfel ar fi fost tratată cu aceeaşi superficialitate cu care giganţi ai literaturii româneşti precum Marin Preda, Eliade sau Călinescu sunt trataţi actualmente. Dar despre asta altădată! 🙂

Românii şi cărţile…furate!

Inspiraţia zilei vine de la un articol al celor de la adevarul.ro, al cărui titlu nu numai că m-a atras imediat, dar m-a şi uimit: “Ce cărţi au furat românii din librării în 2014?” (Aici: http://adevarul.ro/cultura/carti/ce-carti-furat-romanii-librarii-2014-1_549d8365448e03c0fd0ff109/index.html).

Având în vedere că suntem ultimii din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte media cărţilor citite într-un an, care la noi este de una, nu ai cum să nu te miri când vezi un asemenea titlu. Din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care ai putea să te superi pe astfel de hoţi este acela că nu au ales nişte titluri tocmai bune, dar acum depinde de gusturi. Totuşi, eu nu aş fura şi nici n-aş cumpăra “Fluturi” de Irina Binder. Mi se pare cea mai plictisitoare carte cu putinţă. Am citit un fragment din ea pe Facebook şi nu mi-a inspirat nimic plăcut. E o carte plină de platitudini despre dragoste destinate bocitoarelor. Dar, evident, gusturile nu se discută, plus că Balzac, Dostoievsky, Tolstoi şi alţi scriitori în adevăratul sens al cuvântului  nu sunt pentru toată lumea!

În articolul respectiv se mai vorbeşte şi de Andreea Esca, a cărei carte mărturisesc că nu am citit-o şi nici nu îmi doresc. De ce ai citi Andreea Esca atunci când există Marin Preda şi mulţi alţi autori români cu mesaje cu siguranţă mult mai bine consolidate şi edificatoare? Îmi place de doamna Esca, tot respectul pentru dânsa, dar nu, nu aş risca să fur o carte de-a ei.

Mai văd în articolul respectiv că se vorbeşte şi de Paulo Coelho şi “Adulter”, ultima sa apariţie. N-am citit decât “Alchimistul” de Paulo Coelho şi nu mi-a lăsat nicio impresie. Am citit-o în urmă cu 5 ani, nu mai ţin minte nimic, dar dacă vreau să-mi amintesc despre ce era vorba nu trebuie decât să intru pe profilul de Facebook al lui Tony Poptămaş sau pe al vreunei casnice plictisite de viaţă şi cu siguranţă găsesc acolo toate extrasele necesare pentru a-mi aminti despre ce a fost vorba. Tot o imensă platitudine, la fel ca şi “Fluturi”, doar că Paulo Coelho e o platitudine la nivel mondial, care nu zice nimic nou, dar care a avut norocul să trăiască în nişte vremuri în care există televizor şi internet.

Cei de la adevărul.ro ne mai spun că s-au furat şi atlase geografice, magneţi, cărţi poştale, semne de carte şi alte lucruri care se pot pune cu uşurinţă într-un buzunar. E ok, dar e 1 leu un semn de carte, dragi români.

Eu sunt un om care sprijină lectura, sub orice formă ar fi ea, carte, e-book, reviste, articole de pe blog-uri, manuale şcolare, căci toate au efect pozitiv asupra intelectului. Dar, nu sunt un om care sprijină lectura de proastă calitate, cum sunt cele care se situează în topul preferinţelor cărţilor furate de către români. Cărţile care se vând la scară mondială şi care sunt accesibile (din punct de vedere al conţinutului) tuturor, nu sunt lecturi edificatoare, sunt lecturi contra-plictiselii, ori efectul anti-plictiseală este doar unul dintre avantajele cititului. Totuşi, mă bucură că românii încă mai citesc. E un semn că încă nu ne-am pierdut de tot cultura, căci aspectul cultural nu se referă doar la tradiţii, ci şi la moştenirea intelectuală.

 quote-there-is-no-robber-worse-than-a-bad-book-proverbs-336403