Goana după aprecieri

Unul dintre defectele mele cele mai mari este faptul că nu pot fi răutăcioasă, nu pot avea replici tăioase, oricât de tare m-aş strădui, pentru simplul fapt că mă simt vinovată. În schimb, îmi place să spun adevărul, iar asta, de multe ori, mi-a provocat probleme şi, chiar şi acum, pot spune că mi se mai întâmplă să am probleme cu oamenii din cauza asta. 

Nu ştiu dacă ţine de societate sau de individ, dar ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că, aşa cum ar spune o profesoară de română tare dragă mie, îmi repugnă ceea ce văd în jurul meu, iar asta include atât mediul online, de care suntem atât de legaţi, cât şi realitatea, pe care mulţi o percep ca fiind cruntă odată ce le sunt deschişi ochii. 

Odată cu butoanele astea de like, odată cu rubrica de comentarii, dar, mai ales, odată cu statisticile astea referitoare la cât de populară este fie pagina noastră de Facebook, fie pagina de blog, am devenit scârboşi la modul cel mai trist. Observ cu mare părere de rău cât ne putem compromite pentru o simplă apreciere sau aprobare din partea celorlaţi. Oare atât de nesiguri să fim pe noi încât să avem nevoia aceasta constantă de a primi confirmarea celorlalţi că ceea ce facem este bine? 

Când mi-am făcut cont pe Facebook, eram şi eu pe aceeaşi baricadă. Dacă nu primeam suta de like-uri la o poză mă simţeam urâtă. Problema este că eu aveam 14 ani atunci când mi-am făcut contul pe Facebook, iar tot ce ştiam despre mine se raporta doar la partea fizică, pe care mă concentram cel mai mult. Între timp, am învăţat că nu cum mă văd ceilalţi este important, ci, mai ales, cum mă văd eu. 

Din păcate, problema despre care v-am vorbit nu se întâlneşte la adolescenţi aflaţi în căutarea propriei identităţi, ci la adulţi în toată firea, care nu mai contenesc în a se pupa în locuri greşite toată ziua, prin cuvinte atât de greţoase, încât îmi este lehamite să le reproduc. Toate astea, pentru a li se răspunde înapoi în aceeaşi manieră pupincuristă, care nu conţine pic de urmă de adevăr, ci doar de linguşeală, pentru a crea falsa impresie că totul este perfect, inclusiv persoana lor. 

De asemenea, mi s-a întâmplat (asta în viaţa de zi cu zi, nu în virtual) să fiu întrebată ce opinie am despre cutare lucru, iar dacă opinia mea a contrazis persoana din faţa mea, ei bine, asta nu a sfârşit chiar bine. Şi să nu vă treacă prin cap că am răspuns răutăcios; doar am spus ceea ce cred. Însă, pentru mulţi, a fi contrazişi este acelaşi lucru cu a fi jigniţi, pentru că nesiguranţa de sine este dureroasă.

De altfel, căpătând curaj prin linguşeli, foarte multe persoane care nu fac absolut nimic concret ies în evidenţă în detrimentul celor mai puţin pupaţi dorsal. Există mii de exemple în acest sens, de la vedetele autohtone care nu ies în evidenţă decât printr-un fizic nici măcar plăcut, ci doar excentric, până la vedetele americane a căror viaţă de lux nu face decât să stârnească admiraţia plebei însetate de material, şi prea puţin de ceea ce contează cu adevărat. De asemenea, în mediul virtual, sunt promovate tot felul de site-uri insipide, dintre care cele mai penibile mi se par cele destinate femeilor suferinde şi care nu fac decât să le stârnească moralul cititoarelor, turnându-le linguşiri despre cât de tari sunt ele şi cât curaj au să sufere etc. Nu pot decât să le compătimesc pe cele care au nevoie să citească astfel de inutilităţi pentru a se simţi femei.

Una dintre dilemele mele cele mai mari de când mi-am făcut blog-ul se referă la rubrica de comentarii, şi anume: de ce mai ai rubrică de comentarii dacă nu accepţi decât păreri care sunt aidoma alor tale? Oare nu ăsta este avantajul cel mai mare al socializării, faptul că, acceptând şi păreri diferite, învăţăm nu doar să ne susţinem punctul de vedere, dar, mai ales, să ne lărgim orizontul, astfel încât să putem acumula experienţă? De ce îţi mai faci publice gândurile, dacă nu pentru a le putea combate sau, din contră, pentru a învăţa să le accepţi prin experienţele împărtăşite de ceilalţi? 

Câte n-aş mai putea să înşir referitor la ceea ce se promovează astăzi, şi anume minciunile ambalate frumos. Dar la ce ar folosi? Suntem mult prea însetaţi de aparenţe pentru a putea suporta adevărul.

Astea sunt gândurile mele, transpuse aici, atât de sincer cât am putut. Pentru că dacă aş mai continua, aş mai avea multe de adăugat. Dar mă opresc aici.

Eu nu spun decât ceea ce cred, fapt care nu reprezintă deloc adevărul absolut (pentru că, până la urmă, nimeni nu-l deţine), ci doar adevărul meu, personal, pe care nu voi ezita niciodată să îl susţin atunci când va fi necesar.

George Orwell şi al său “1984”

În contextul Legii “Big Brother” care a făcut mare tam-tam zilele trecute pe la noi, un copil citea o carte. Acea carte se numeşte “1984” şi este scrisă de George Orwell, iar acel copil sunt eu şi m-am gândit să trec puţin pe-aici ca să v-o recomand.

“1984” nu este o simplă carte, care prezintă evenimente ce ar fi putut avea loc în anul omonim cărţii, aşa cum aţi putea crede, pentru că, deşi acţiunea are loc în acel an, “1984” este povestea unei societăţi care, în urma unui război nuclear, renaşte sub conducerea “Fratelui cel Mare” (Big Brother). Personajul principal este un tânăr, pe numele său Winston Smith, care locuia în Oceania, una dintre cele trei ţări existente în lume în acel moment, pe lângă Eurasia si Eastasia. “Fratele cel Mare” era conducătorul suprem care “era cu ochii pe tine”, prin intermediul tele-ecranului (telescreen) în sensul că te proteja, dar îţi ştia şi fiecare mişcare, iar Partidul mobiliza masele. Cel mai mare duşman al sistemului era Emanuel Goldstein, tuturor fiindu-le inoculată ideea conform căreia el era motivul tuturor războaielor ce au loc şi motivul tuturor lucrurilor care nu funcţionează corespunzător. Pe parcursul acţiunii, se dovedeşte că acest personaj, de fapt, nu exista.

Strâmtorat de fatalitatea societăţii în care este nevoit să trăiască şi simţind că este altfel decât ceilalţi, Winston decide să se răzvrătească împotriva sistemului. Astfel că începe să scrie un jurnal, într-un colţ al camerei din care telescreen-ul nu îl poate surprinde, acesta fiind primul pas în încălcarea legii lui Big Brother, care suna în felul următor: “Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este putere.” Încercând să scrie, îşi dă seama că nu mai ştie, deoarece, pentru o mai bună mobilizare a maselor, limba engleză se modifică, devenind “nouvorba” (newspeak). Toate cuvintele erau abreviate, cuvinte ca “libertate” sau “cunoaştere” sunt eliminate din limba uzuală, iar scrisul era interzis, cu excepţia scrierilor care aveau ca subiect Partidul. Cititul era interzis, iar cărţile de dinaintea erei Fratelui cel Mare fuseseră distruse în întregime.

Winston lucra la Ministerul Adevărului, care era, de fapt, contrariul a ceea ce exprima, asemenea celorlalte ministere: Ministerul Iubirii, Ministerul Păcii, Ministerul Abundenţei. Sarcina sa era aceea de a modifica cuvintele din exemplarele cărţilor mai vechi, în cuvinte din nouvorbă. Într-o zi, după terminarea celor “Două Minute de Ură” care aveau loc zilnic la ora 11, timp în care toată lumea privea un telescreen imens şi îşi exterioriza sentimentele de ură faţă de Emanuel Goldstein a cărui figură apărea pe ecran, Winston o zăreşte pe Julia, al cărui nume îl va afla mai târziu, şi pe care o urăşte automat, gândindu-se că îl urmăreşte pentru faptul că scrie în jurnal.

Mai târziu, mai exact, în a doua parte a cărţii, ce doi vor sfida în întregime legea, îndrăgostindu-se unul de celălalt. În societatea distopică imaginată de Orwell, sentimentele de dragoste erau interzise, iar căsătoriile puteau avea loc doar dacă cei doi viitori soţi ar fi dovedit că nu simt nimic unul faţă de celălalt, ci doar vor să perpetueze specia. Cei care se dovedeau a fi îndrăgostiţi erau condamnaţi la moarte.

În pofida restricţiilor, Julia şi Winston îşi consumă iubirea atât cât pot şi, mai ales, cum pot, întâlnindu-se în pădure, unde credeau că nu există tele-ecrane. Atunci când consideră că locul de întâlnire devine primejdios, ei îşi închiriază o cameră în cartierul “prolilor”, care erau clasa cea mai joasă a societăţii, aceia care se răzvrăteau complet împotriva a tot ceea ce însemna sistemul. Casa anticarului în care închiriază camera părea un loc ferit de ochii lui Big Brother, astfel că încep să se întâlnească din ce în ce mai des acolo. Între timp, cei doi , fiind dornici să lupte împotriva nedreptăţii sistemului, intră în “Frăţie”, o societate secretă a cărui conducător se presupunea a fi Emanuel Goldstein. Cel care le face invitaţia în cadrul Frăţiei este O`Brian, un coleg de la Ministerul Adevărului. Odată cu intrarea lor în societatea secretă, ei îşi asumă toate riscurile şi li se spune că, dacă vor fi vreodată în primejdie, Frăţia nu va interveni pentru a-i ajuta.

Ceea ce se va şi întâmpla, de altfel, când, într-o seară, pregătindu-se să plece din camera închiriată,  trupele Poliţiei Gândirii năvălesc peste ei, arestându-i, dovedindu-se că tabloul din cameră era un tele-ecran, iar anticarul era, de fapt, informator secret. Ei sunt duşi într-un loc necunoscut, cel mai probabil, după cum se menţionează şi în carte, în subsolurile unuia dintre Ministere, unde sunt torturaţi chiar de O`Brian, cel care i-a iniţiat în rândul Frăţiei, spunându-le că de şapte ani îi avea sub observaţie şi că tot ceea ce ştiu despre Emanuel Goldstein este rezultatul muncii Partidului şi că atât puterea, cât şi exercitarea ei în sine, nu se puteau face decât prin violenţă, acesta fiind scopul principal al celor de la conducere.

Sfârşitul cărţii este unul imprevizibil şi de aceea nici nu vi-l spun. Spun doar atât: în final, Winston cel dornic de dreptate, după ani de suferinţă, îl iubeşte pe Fratele cel Mare.

---

Dacă în 1984, calamitatea regimului comunist încă nu atinsese un nivel atât de catastrofal ca cel redat de George Orwell în cartea publicată în 1949, ca o urmare a regimului stalinist şi al repercursiunilor sale asupra societăţii, putem spune că astăzi asistăm cu adevărat la ceea ce autorul a numit “Legea Big Brother”.

Big Brother-ul zilelor noastre este internet-ul şi poartă numele de Facebook, iar partidul lui Big Brother este mass-media. Facebook urmăreşte tot ceea ce facem, după cum chiar el însuşi ne-a spus în toamnă, iar mass-media preia din societate informaţii care îi convin, pentru a le transmite prin intermediul Facebook-ului. La fel şi noi, postăm pe Facebook doar ce ne convine, iar cei din jurul nostru sunt manipulaţi de ideea conform căreia toată lumea este fericită. De aceea, “libertatea este sclavie” se aplică mult mai mult în zilele noastre, decât în regimul comunist. Atunci măcar ştiai că nu eşti liber. Acum ai impresia că eşti, şi, de fapt, eşti mai constrâns de “tele-ecrane” mai mult ca niciodată.

Faptul că “războiul este pace” este şi mai adevărat acum. În perioada comunistă, România nu a fost implicată în niciun fel de război. Da, asistam la Războiul Rece, care s-a încheiat odată cu anul 1989, dar acesta nu a avut consecinţe grave asupra României. Pe când astăzi, suntem înconjuraţi din toate părţile de războaie, chiar la graniţa de nord bate unul la uşă, iar noi ne prefacem că nu se întâmplă nimic, pentru că “este pace”. Suntem orbiţi de aparenţe şi nu conştientizăm gravitatea lucrurilor din jur, pentru că Big Brother (Facebook)  şi Partidul (mass-media) spune să nu ne facem griji.

Că “ignoranţa este putere”, asta este cea mai adevărată afirmaţie cu referile la societatea noastră pe care ar putea-o face cineva. Dacă înainte de `89, accesul la informaţie se manifesta doar sub formă scrisă, sub forma cărţilor, astăzi, acestea au devenit relicve şi cei mai mulţi ne bazăm pe internet la capitolul acesta. Din păcate, după cum am mai spus, Big Brother inoculează în mintea noastră doar ceea ce vrea el, şi nu ceea ce trebuie, de unde rezultă că societatea este mai ignorantă ca niciodată, trăind sub aparenţa faptului că este de fapt erudită. Nu, a citi doar postări de pe Facebook nu înseamnă că ştii, înseamnă că ai o existenţă mediocră şi că nu vei fi niciodată capabil de a ieşi din linia dreaptă a “Partidului”. Eşti cum vor ei, nu cum vrei tu, iar acest lucru le dă lor putere.

Acestea fiind spuse, “1984” e o carte care merită citită nu doar pentru ideile pe care le transmite, ci şi pentru că citind-o, conştientizezi că din 1949, de când a fost publicată cartea, şi până acum, nu s-a schimbat nimic în bine, ba din contră. “1984” nu este o simplă lectură, ci este o lectură care te pune pe gânduri şi trage un semnal de alarmă, ceea ce o face cu adevărat o carte, aşa cum ar spune mulţi, “bună”. Mă bucur că nu este predată în şcoli, altfel ar fi fost tratată cu aceeaşi superficialitate cu care giganţi ai literaturii româneşti precum Marin Preda, Eliade sau Călinescu sunt trataţi actualmente. Dar despre asta altădată! 🙂