Sufletul de copil şi lectura

Eram clasa a V-a şi ţin minte cât de fericită am fost în ziua în care mama mea s-a întors de la muncă şi mi-a adus o pungă plină de cărţi pe care o colegă i le dăruise pentru mine, cunoscându-mi pasiunea pentru citit. Cred că acea pungă era, de fapt, un sac, pentru că primisem întreaga colecţie de cărţi de Jules Verne, în jur de 12 volume, datând de pe undeva de prin anii de glorie ai naţional-comunismului. Cât m-am mai plimbat prin cărţile respective, “De la Pămând la lună”, iar apoi undeva pe la “20000 de leghe sub mări”. Mai erau prin sacul respectiv şi “Cuore-inimă de copil” a lui Edmondo de Amicis, nemuritoarele “Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, “La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu, “Laleaua Neagră” a lui Dumas-tatăl, şi câte şi mai câte cărţi ale copilăriei, cărţi care mi-au dezvoltat pasiunea pentru lectură şi pe care “le-am devorat” până la ultima filă. 

În clasa a VI-a l-am descoperit pe Victor Hugo, odată cu deubutul colecţiei de la Adevărul, iar vacanţa de iarnă din acel an a fost marcată de plimbarea prin Parisul lui Quasimodo (Notre-Dame de Paris). Mi-a luat 2 săptămâni să citesc acea carte, însă au fost 2 săptămâni de neuitat. După 7 ani, în intervalul de timp în care am citit povestea Cocoşatului, am ajuns să citesc în jur de 5 cărţi, iar iubirea faţă de lectură continuă să crească.

Şi acum, după o astfel de introducere, să trec şi la subiectul principal. Am dat acum câteva zile peste o lista de lecturi suplimentare pentru clasele V-VIII pe pagina de Facebook a unui cadru didactic.

Vreau să vă spun că lista respectivă pur şi simplu m-a întristat enorm şi m-a făcut să realizez de unde s-a născut această atitudine superficială a elevilor vis-a-vis lectură. Sunt de acord cu recomandarea cărţilor, însă, ca şi cadru didactic, ai obligaţia de a te conforma specificului vârstei copiilor, nu să le recomanzi ce ţi-a plăcut ţie să citeşti la 40 de ani. Voi începe direct cu ce era mai rău pe lista respectivă: PAULO COELHO. S-a ajuns ca în şcoli să se recomande Paulo Coelho, un autor pe care eu îl încadrez categoriei comerciale şi lipsite de orice beneficiu cultural pentru mine, un cititor înrăit. Cărţile lui Paulo Coelho recomandate erau “Alchimistul” şi încă una al cărui nume nu mi-l amintesc, pentru că eu nu citesc aşa ceva. Pe “Alchimist” l-am citit când începuse să fie la modă Coelho, undeva pe când aveam vreo 14 ani. Nu mi-a plăcut atunci, probabil pentru că după ce îl citisem pe Eliade, era ca şi cum aş fi făcut trecerea de la ciocolată Heidi sau Milka la ciocolată “Laura”, lăsându-mi în gură un gust neplăcut.  În viitor, având în vedere ce a ajuns să se recomande în listele de cărţi suplimentare, vom ajunge să recomandăm şi “Suge-o Ramona” (nu, nu am citit-o, nu o voi face) sau “Fluturii” lui Irina Binder. De ce să nu devină obligatorii, până la urmă? Şi că tot recomandăm astfel de truisme, să facem din pagina lui Tony Poptămaş noua Wikipedia, dacă tot ne plac platitudinile.

Următoarea recomandare pe care o consider cu totul nepotrivită pentru gimnaziu a fost cartea lui Hermann Hesse, “Jocul cu mărgele de sticlă”, pe care eu o încadrez în aceeaşi categorie cu lecturarea “Romanului adolescentului miop” (menţionată, de asemenea, în respectiva listă) a lui Eliade, cărţi care deşi au ca principal subiect viaţa de elev,  consider că necesită o bază a lecturii extraordinar de bine fundamentată înainte de a le aprofunda. Nu oricine poate empatiza cu gândurile personajelor din aceste cărţi şi nu oricine poate înţelege ceea ce implică acţiunea prezentată în cele două. Dacă mie cartea lui Eliade mi-a schimbat modul de a privi lucrurile şi m-a ajutat să mă cunosc mai bine şi să înţeleg mai multe, elevilor din ziua de azi a căror bază literară principală e alcătuită din statusurile de pe Facebook, cu siguranţă că li se va părea o carte plictisitoare şi lipsită de orice sens, şi Eliade, din geniu va ajunge să fie numit “drogat” sau “nebun” (părerea unei colege după ce a citit “La Ţigănci”). Deci, dacă tot recomandăm cărţi, să o facem astfel încât toată lumea să priceapă ceea ce se întâmplă în ele, pentru că, oricât ne-am amăgi, în colectivele de elevi nu există egalitate intelectuală, dacă o pot numi aşa, orişice s-ar spune. Unii pot pricepe mai multe, alţii mai puţin, iar Eliade şi Hermann Hesse chiar nu pot fi înţeleşi de toată lumea, mai ales atunci când vârsta ta nu depăşeşte 14 ani şi nu ai citit altceva decât ce impune programa şcolară.

Alte cărţi de pe respectiva listă mai erau “Să ucizi o pasăre cântătoare” (despre care v-am vorbit şi eu aici), “Bună dimineaţa băieţi” şi “Cişmigiu & Comp.” de Grigore Băjenaru, “Maitreyi” a lui Mircea Eliade (după părerea mea, cea mai accesibilă dintre toate cărţile lui Eliade), “Elevul Dima dintr-a şaptea” de Mihail Drumeş şi, tot de acelaşi autor, “Invitaţia la vals”. Şi acum vine iar hopul pentru că, cea din urmă, deşi este o carte frumoasă, având o poveste totuşi tristă, nu este o carte pentru gimnaziu prin acţiunea pe care o are. Da, pare simplă, el se îndrăgosteşte de ea, se iubesc, se căsătoresc, ea îl înşeală, el nu ştie, ea moare, şi totul se sfârşeşte. Dar, tocmai, această simplitate nu-mi inspiră nimic edificator pentru culturalizarea şi formarea copilului. Din punctul meu de vedere, “Invitaţia la vals” este o carte pe care aş recomanda-o cuiva care chiar nu are altceva mai bun de citit. Însă la vârsta la care imaginaţia nu are limite, cu siguranţă nu aş recomanda această carte.

Ce m-a durut cel mai tare a fost să văd lipsa de pe respectiva listă a unor cărţi precum “Cireşarii” lui Constantin Chiriţă, după părerea mea, cea mai minunată carte pentru tineri din literatura română, “Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran, la fel, o carte care ar trebui să fie nelipsită din portofoliul de lectură al unui cititor tânăr, “La Medeni” a lui Ionel Teodoreanu lipsea, de asemenea, deşi tind să cred că se află pe lista de lecturi OBLIGATORII (scris cu majusucule pentru a fi citit la fel de impunător precum sună), alături de veşnicele “Amintiri…” ale lui Creangă, probabil printre singurele cărţi din literatura noastră citite de majoritatea copiilor. Tot pe lista cărţilor pe care aş fi vrut să le văd pe respectiva listă mai sunt şi cele despre care v-am vorbit în introducere, cele ale lui Jules Verne, Victor Hugo, Edmondo De Amicis şi mulţi alţii, care, prin cărţile pe care le-au scris, au dat viaţă veşnică farmecului copilăriei.

Lectura nu se impune, lectura se oferă, iar cum în mintea unui adolescent, viaţa capătă nuanţe atât de schimbătoare de la o zi la alta, de ce să nu îi oferim nuanţe apropiate sufletului său încă de copil, şi nu pe acelea fade şi lipsite de culoare ale unor autori truişti precum Coelho? De ce să nu-l plimbăm mai întâi prin “Castelul fetei în alb”, iar apoi în jurul lumii cu Jules Verne? De ce alegem să-l plictisim atunci când trece prin cea mai frumoasă etapă a vieţii lui? Ca profesor, îndrumă-l spre nuanţele cele mai vii pentru că platitudinile lui Paulo Coelho sunt uitate după 1 minut, pe când o iubire ca cea dintre Lucia şi Ursu, “faimoşii cireşari”, rămâne veşnic vie în sufletul copilului cititor.

 Vouă ce lecturi din copilărie sau adolescenţă v-au insuflat plăcerea de a citi sau, din contră, v-au diminuat-o?

Gânduri cu aromă de portocală

Acel moment când mănânci o portocală şi prin minte îţi trec o mie de gânduri fără nicio legătură unele cu altele şi fără relevanţă în contextul procesului de deglutitie…

… Şi te gândeşti că ieri a fost frumos afară, iar azi, din contră, parcă erai undeva pe la sfârşitul lui noiembrie, nu spre sfârşitul lui martie. Totuşi, tu ţi-ai îmbrăcat noile haine de primăvară, că doar n-o să stai să te uiţi la ele până vine căldura. Evident, atunci o să-ţi pară rău pentru că, dacă acum eşti mândru de ele, atunci îţi vor părea vechi şi vei vrea altele noi.

…Te mai gândeşti şi că, tot din cauza vremii, vrei să alergi, că deh, de o lună tot faci asta şi, dacă până acum vremea a fost destul de OK seara, adică atunci când aveai timp şi pentru sport, ei bine, astăzi s-a decis să nu mai fie. Iar acum stai şi mănânci o portocală pentru a alunga ispita calorică, deşi gândul tău e la o Milka cu alune.

Îţi dai seama că ai chef să citeşti, însă ai, totodată, şi de învăţat, că peste 3 luni ai examenul de bacalaureat. Bine, tu, în sinea ta, ştii că eşti pregătită, dar cum eşti născută în zodia leului şi eşti mai perfecţionistă ca noţiunea propriu-zisă de perfect, îţi dai seama că mai bine faci câteva variante la geografie decât să te trezeşti la 5 dimineaţa, aşa cum obişnuieşti în ultima vreme, pentru că te simţi vinovată dacă nu înveţi. Aşa, mai bine faci acum câteva variante şi în felul acesta vei dormi cu o oră în plus! Vei citi după rezolvarea câtorva variante, că doar cele 2 cărţi pe care le citeşti simultan, ca să (cică) mai economiseşti timp, nu pleacă nicăieri.

Pfff! Stai… e deja 22:00 şi mâine e marţi, adică zi de şcoală. Eh, lasă, nu te duci nicăieri că oricum înveţi mai mult acasă decât la şcoală. Ce să faci acolo?! Să stai în gălăgie şi să te rogi să treacă timpul mai repede, un timp pe care, dacă stăteai acasă, l-ai fi folosit în scopuri mai utile?! Lasă, Mărie, stai acasă. Mâine te dedici Evului Mediu, că ştii că încă nu ţi-au intrat bine în cap autonomiile alea locale şi cu ocazia asta le mai repeţi, printre multe altele cărora te vei putea dedica dacă nu îţi vei irosi timpul la şcoală.

Te gândeşti cât de trist e paragraful anterior, prin ideea pe care o promovează, şi anume că faci mai multă şcoală acasă decât la… şcoală. Dar de ce să te minţi singură? Ăsta este adevărul şi chiar dacă doare, tu ştii că până la urmă sistemul ăsta şi-a bătut joc de tine oricum. Dă-i măcar la sfârşit peste nas şi arată-i că nu şcoala te-a ajutat să devii persoana care eşti în prezent, ci tu însăţi ai luptat pentru tine.

Ai ajuns la ultima felie de portocală, dar încă nu te atingi de ea ca să termini ce ai de spus, pentru că gândurile tot curg, o iau la vale şi se varsă aici, în marea reflectărilor tale. De când n-ai mai scris aici… Ţi-era dor! Te bucuri că ai blog. Şi cât de mult ţi-a luat să te decizi să îţi faci unul. Erai nesigură pe tine, ca întotdeauna. Bine, doar tu ştii că erai nesigură pe tine. Cei mai mulţi cred despre tine că eşti foarte sigură pe tine, prin atitudinea pe care o manifeşti. Pari nesuferită şi extrem de plină de tine. Dar această majoritate nu ştie cât de goală pe dinăuntru te simţi uneori şi cât de sleită de forţe şi lipsită de energie, prin empatia pe care o manifeşti faţă tot de tot ceea ce te înconjoară. Te implici atât de mult în tot ceea ce faci, iar acest lucru, de cele mai multe, te face să cedezi. Cândva, când încă nu ştiai, vorba aia, cu ce se mănâncă lumea, stăteai şi plângeai ca fraiera când aveai astfel de perioade. Acum, îţi bagi căştile în urechi şi dansezi până nu mai poţi. E cea mai utilă terapie pentru astfel de perioade. Nu că acum ai avea nevoie de aşa ceva. Doar te gândeşti la asta, în timp ce priveşti ultima felie din portocală.

Dintr-o dată, atenţia ţi se îndreaptă spre pat unde Biţi, pisica ta, îşi trăieşte viaţa de mâţă din plin, întinzându-şi oasele şi ascuţindu-şi ghearele în plapuma ta, după un somn de aproape 6 ore. Categoric, în altă viaţă vreau să fiu pisică! Dar, evident, vreau să fiu o pisică răsfăţată, aşa cum sunt ale mele. Oricine ar vrea o viaţă ca asta, lipsită de griji, în care somnul şi mâncatul sunt activităţile de bază. Dar momentan sunt om, iar asta îmi ocupă tot timpul. Am griji, griji, desigur, mai mici decât ale altora, dar tot griji sunt. Sunt grijile mele şi le tratez ca atare.

…Şi acum, după această revelaţie a ceea ce vrei să fii în viitoarea ta viaţă, cu siguranţă că nu mai poţi răbda în a lăsa singură acea felie de portocală pentru că soarta e mult prea imprevizibilă ca să nu te bucuri de cele lumeşti atâta timp cât poţi. Totuşi, ţi-ar plăcea să mănânci nişte cireşe, nu de alta, dar portocalele astea prea miros a Crăciun, iar tu vrei vară, cu tot cu bac, cu tot cu admitere, pentru că la vară începe noua ta viaţă, în care nu vei fi pisică, vei deveni un adult în toată regula, iar tu ţi-ai propus dacă nu să rămâi în istorie, măcar să scrii istorie. Cam acelaşi lucru, nu? Cuvinte mari şi un spaţiu prea mic pentru a le transpune…

Acum, să vedem ce spun variantele acelea la geografie.

Mitul incompetenţei

A fi elev în România şi a-ţi dori să înveţi este echivalentul cu a fi capturat de extremişti şi torturat până renunţi şi le spui ce vor să audă. Cam asta e concluzia la care am ajuns după cei 12 ani de studii în România, dintre care doar 4 (şi ăştia aproximaţi) mi-au folosit la ceva. Şi nu, nu au fost cei de liceu, că aici 90% din timp mi l-am petrecut stând degeaba.

Ca să înţelegeţi mai bine ceea ce vreau să spun, vă voi spune o poveste care o are ca personaj principal pe aceeaşi M., despre care am vorbit şi aici:

Pe M. au pasionat-o de la o vârstă fragedă cuvintele, cărţile, limbile străine şi tot ce are legătură cu intelectul. Atunci când a început clasa I, era foarte bucuroasă şi abia aştepta să înveţe lucruri noi.

Anii au trecut, de învăţat a învăţat enorm de multe, însă cea mai mare parte a informaţiilor pe care le-a acumulat pe parcursul acestor ani le-a acumulat pe cont propriu, neîndrumată de nimeni, cu excepţia, poate, a două cadre didactice despre care se poate spune într-un fel sau altul că au avut un rol însemnat în dezvoltarea ei. Cărţile au jucat rolul profesorilor pe care ar fi trebuit să îi aibă, însă nu-i pare rău, căci o carte niciodată nu îi va spune  că ea nu ştie nimic şi că idealismul “nu are nicio treabă” cu filozofia.

Conform DEX, idealismul este, citez, “. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat.“. Conform celei care i-a corectat o lucrare unde ea a scris că “Mitul Peşterii”, alegorie utilizată de Platon, este cea mai reprezentativă metaforă a idealismului şi multe altele legate de acest subiect, de altfel foarte corecte, M. nu ştie filozofie, nu este elevă de 10, deşi are 10 la aproape toate materiile şi multe alte reuşite, ea nu ştie nimic şi îşi merită nota.

Pentru că ea a studiat “Mitul Peşterii” pe baza informaţiilor din manualul de filozofie, pe care cea care i-a corectat lucrarea nici măcar nu l-a cerut la clasă, deşi dă teză la această materie, fiind la ştiinţe sociale, M. nu s-a înfuriat pe cele spuse de stimata doamnă, pentru că ştia că ar fi fost inutil, dar în schimb i-a spus cu zâmbetul pe buze că nota pusă nu o reprezintă cu nimic, pentru că este o notă pusă pe criterii subiective şi nu obiective. Bine, poate i-a zis-o puţin mai urât, dar a meritat-o…

…pentru că a sta degeaba timp de aproape 1 an la fiecare oră de filozofie, o materie atât de interesantă şi care poate fi pe înţelesul tuturor dacă este predată corespunzător, poate determina pe cineva ca M., care de obicei nu spune ce simte, să mai şi explodeze. Aşa că M. a răbufnit şi i-a zis stimabilei că ar fi înţeles contraargumentul dânsei cu privire la idealism şi respectivul mit dacă l-ar fi predat, pentru că, am uitat să precizez, doamna aceasta nu doar că “nu prea are treabă”, ca să o citez, cu specializarea pe care se presupune că o are, dar la fiecare oră a dânsei, elevii sunt obligaţi să-i asculte frustrările referitoare la politică, sărăcie, sistemul de învăţământ care e la pământ (paradox) şi multe altele fără nicio legătură cu programa în care ar trebui să se încadreze. A, din când în când mai bagă şi câte un citat din Descartes, că na… unii “gândesc, deci există”, alţii “există, dar nu gândesc”. M. i-a mai spus şi că cele 3 ore pe săptămână cu dânsa ar fi trebuit să fie numite pierdere de timp, nu filozofie, şi că toţi elevii ar fi trebuit să aibă 10 la cât de buni au devenit în a sta degeaba în acest interval.

Ce a făcut dânsa? A zis “gata, copii, scrieţi ca să nu mai existe comentarii cum că nu predau” şi n-a scris nimeni, normal,  pentru că timp de 30 de minute, câte au mai rămas, dânsa a stat şi a comentat pe baza a ceea ce i-a zis M.

Ea nu ştie că lui M. nu-i pasă de notă. Lui M. îi pasă de faptul că filozofia, predată de astfel de oameni, se distruge şi moare odată cu interesul elevilor faţă de şcoală, asemenea operelor literare din programa de bacalaureat de la limba română, cu care se întâmplă acelaşi lucru.

Când astfel de oameni sunt lăsaţi să spună aberaţii ca cea pe care profesoara i-a spus-o lui M., aceea cu idealismul, doar pentru simplul fapt că nu îi place ei de M. pentru că se uită urât (şi pe bună dreptate se uită astfel), cum se mai poate pune problema captării interesului elevilor faţă de şcoală? Copiii au nevoie de îndrumători, nu de didactori!

Pentru mine, cei 12 ani de şcoală au reprezentat de multe ori o formă de tortură, pentru că am asistat la pierderea unor valori incomensurabile de informaţie, nu neapărat în ceea ce mă priveşte, pentru că eu, din fericire, am avut mereu această înclinaţie spre învăţătură, însă nu toţi sunt ca mine. Cei mai multe dintre copii, elevi, au nevoie de cineva care să-i încurajeze, să-i motiveze şi, mai ales, să-i îndrume spre a căpăta aripi în zborul spre cunoaştere. Şi este perfect normal. Ce-i drept, datoria de a îndruma nu aparţine în totalitate cadrului didactic, ci şi părintelui. Însă, din punctul meu de vedere, profesorul este obligat să îşi respecte întotdeauna această datorie. Dar, din păcate, la noi,de multe ori, niciuna dintre părţi nu se comportă ca atare şi dup-aia ne mirăm de procentul de promovabilitate de la bacalaureat…

Of, că tare idealistă mai sunt! O fi vreo boală asta, din moment ce cu filozofia nu are nicio legătură…