Wake up call

Sunt unele momente când e nevoie doar de o privire pentru a vedea ceea ce este de văzut. Şi de a înţelege ceea ce este de înţeles. Deopotrivă, sunt şi acele momente când totul este doar o iluzie a ceea ce ar trebui să fie, însă, mereu, este doar ceea ce trebuie să fie. Nu înseamnă că asta este cea mai bună cale. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, e calea cea mai eronată şi cel mai puternic dăunătoare. Pentru că este o cale fără de întoarcere. Nu are alternativă. E un drum drept, anevoios, fatal. 

Din fericire, pe orice drum, indiferent de dificultatea pe care o impune celui care se hotărăşte să îl parcurgă, există scurtături, scurtături, care, în cele din urmă, nu sunt decât căi de ieşire. Când porneşti pe astfel de drumuri, cea mai bună alegere este aceea de a nu ajunge la destinaţia finală. Pentru că nu marchează doar finalul drumului. 

În drumul meu spre a atinge culmile artei de a fi om, am ales, adesea, îndeosebi în ultima vreme, nişte căi greşite, care nu au făcut altceva decât să mă tragă înapoi, undeva spre nişte amintiri de foarte mult timp închise în cufărul memoriei, dar care, de data aceasta, au renăscut prin materializarea lor în greşeli. Greşeli fatidice, ireparabile, însă, ca orice greşeli, în cele din urmă, constructive. 

Pe drumul spre devenire, un loc important, dacă nu chiar cel mai important, îl ocupă atingerea echilibrului dintre cele două lumi care se suprapun în ceea ce omul a numit trup, echilibrul dintre suflet şi gând. Din nefericire (deşi, pe moment, este unica fericire), sufletul prevalează adesea în faţa gândului şi îl absoarbe în abisurile sale. Îl roade până nu mai rămâne decât un chip fără gură, care ţipă fără a fi auzit, un ţipăt de disperare, de nimeni auzit. Vrei să ieşi la suprafaţă, însă sufletul cere să fie înecat, să se autodistrugă pentru ceea ce crede că este mai mult decât iluzie. În final, rămâne doar cu magia iluziei şi cu semne de întrebare al căror răspuns nu se află decât în străfundul raţiunii-cea mai bună prietenă a omului şi, totodată, cea mai puţin apreciată. Pentru că întotdeauna are dreptate, însă de prea puţine ori o ascultă cineva. Îţi spune să zici clar “nu”, tu… tu spui “da”. Pentru că e mai simplu să “da”, decât să “nu”, în situaţii în care, desigur, ar fi necesar exact opusul. Da, omul, fiinţă plină de contradicţii. Dar, de cele mai multe ori, este mai mult decât filosofie, pentru că viaţa este practică, nu teorie. 

În cazul meu, au existat situaţii în care practica nu s-a îmbinat nici măcar puţin cu teoria. Mi-am încălcat principii pe care le susţineam cu fervoare, mi-am călcat în picioare conştiinţa şi am făcut lucruri care trec peste orice gând pe care mi l-a dictat raţiunea. Însă, ceea ce mi se pare cel mai frapant este faptul că, în tot acest timp, am conştientizat ceea ce făceam. Eram lucidă. I-am zâmbit omului care îmi zâmbea, cu toate că ştiam că nu e decât o iluzie efemeră. L-am primit în braţele mele şi i-am oferit prietenie, iar, în schimb, m-am ales cu o inimă ofilită şi spini de trandafir ce mi-au străpuns întregul ţesut din jurul sufletului. Am oferit sinceritate, mi s-a oferit minciună mascată de aparenţa unor intenţii bune. Pe scurt, am oferit tot. Şi asta… asta a fost cea mai scumpă investiţie din viaţa mea. Pentru că am pierdut ce aveam mai de preţ: m-am pierdut pe mine. Dar nu definitiv. Pentru că ăsta este principalul avantaj atunci când porneşti la drum: întotdeauna există alternative. Am fost prinsă în vâltoarea râului iluziei, însă am ieşit la suprafaţă şi m-am agăţat de stânca raţiunii exact în momentul în care totul era pe cale de a se prăbuşi în cascada nimicniciei. M-am aventurat într-o junglă care părea fără de sfârşit, până când, în cele din urmă, după o noapte neagră, oarbă, răsăritul a ceea ce părea o nouă zi, un nou început, m-a surprins mai strălucitor ca niciodată. 

După o astfel de aventură, am pierdut sentimente şi energie, dorinţe şi vise, însă am câştigat, pe lângă faptul de a-mi regăsi, încă o dată, propriul eu, un plus de luciditate şi, evident, experienţă. O experienţă pe care, de altfel, nu îmi doresc să o retrăiesc. A fost grea, dureroasă şi m-a transformat radical. Transformarea are nevoie de timp. În cazul meu, a fost bruscă şi neaşteptată-neaşteptată de suflet, căci raţiunea… raţiunea ştia şi ţipa. Dar cine o asculta?

 

Advertisements

Harper Lee

Pentru mine, întâlnirea cu Harper Lee a reprezentat descoperirea unor noi orizonturi în materie literară, îndeosebi în ceea ce priveşte sfera socială a acesteia. Harper Lee mi-a deschis apetitul spre a scrie, spre a mă perfecţiona în ceea ce priveşte arta de a fi un bun scriitor, şi nu doar la nivel ficţional, ci din toate punctele de vedere.

32-Harper-Lee-Split-v2Sursă foto

“Să ucizi o pasăre cântătoare” a fost una dintre acele lecturi care mi-a schimbat viaţa şi m-a determinat să vreau să învăţ cât mai multe despre condiţia umană. Sau, cel puţin, să învăţ cum pot face asta. 

anigif_enhanced-14176-1416803600-9            Sursă foto

În ceea ce o priveşte pe autoare, am admirat întru totul cuvântul ei. De la umorul prezent în cele mai dramatice situaţii şi capacitatea de a empatiza cu propriile sale personaje, din perspectiva lui Scout, până la lecţiile de viaţă pe care le-a adus în vederea cititorilor săi prin cugetările lui Atticus, dar şi prin întâmplările la care persoanejele sale au luat parte.

În această perioadă, anul trecut, eram entuziasmată de apariţia unui nou volum al aceleiaşi autoare, o continuare a primului şi singurului roman (de până atunci) lansat de Harper Lee. “Du-te şi pune un străjer” prezintă viaţa lui Scout la 26 de ani, o viaţă plină de dragoste, libertate şi, de asemenea, aceaşi curiozitate caracteristică fetiţei din “Să ucizi o pasăre cântătoare”. Acţiunea romanului se petrece în contextul aceluiaşi subiect, acela al prejudecăţilor şi discriminării, Scout fiind măcinată de acelaşi spirit justiţiar caracteristic perioadei copilăriei. “Du-te şi pune un străjer” a fost o lectură plăcută, rapidă şi, de altfel, foarte prolifică la nivel literar şi, de aceea, o recomand.  Desigur, primul volum este şi va rămâne mereu pe primul loc. 

475Sursă foto

Harper Lee a încetat astăzi din viaţa, la o vârsta deloc de neglijat, aceea de 89 de ani. Am scris aceste rânduri din considerente personale, pentru că am admirat, după cum am spus, opera sa, ideile pe care le-a transmis, dar, mai ales, modul prin care le-a transmis. Zâmbet, înţelepciune, viaţă, artă-la asta mă duc cu gândul atunci când mă gândesc la lectura celor două romane ale sale, primul fiind, cu siguranţă, în topul preferinţelor mele în materie literară. 

Mai mult de atât ar fi de prisos. Odihnească-se în pace! Cu siguranţă nu va fi uitată. 

479      Sursă foto