Astăzi m-am enervat rău. Dar rău de tot.
În mod normal, când cineva îmi calcă în picioare limita toleranței (o linie destul de lungă, dar care nu durează la nesfârșit) sunt un fel de Vadim Tudor în zilele de glorie, foarte greu de oprit, nu aud, nu văd, doar urlu. Și mă dezlănțui în așa hal, încât nimeni nu îndrăznește să mai depășească acea limită. Așa am fost dintotdeauna. Însă, atenție, nu reacționez așa decât atunci când consider că am dreptate, iar acea persoană nu înțelege în mod intenționat – adică mă calcă pe coadă în mod voit, cum s-ar spune, doar pentru că poate și pentru că vrea.
Ei bine, sunt momente în viață când nu e timpul, nici locul să te dezlănțui, pentru că, vezi, Doamne, rațiunea ar fi cea care ne deosebește de animale, și cică trebuie să ne calculăm unele mișcări și să fim raționali în acțiunile pe care le întreprindem.
Astăzi a fost unul dintre momentele când toți dictatorii din mine au dorit să iasă la suprafață și să se dezlănțuie. Ar fi fost cel puțin Al Treilea Război Mondial dacă făceam ce simțeam. Și pentru că m-am ,,specializat” în psihologie în ultimii doi, atât teoretic, cât și practic, din pricina unor experiențe mai mult sau mai puțin plăcute, doresc să vă informez că aceste apucături de impulsivitate ce (aparent) nu poate fi controlată, care ne cuprind uneori întreaga ființă și ne transformă în mici dictatori atunci când cineva ne supără poartă și o denumire: copilul interior.
Conform celor mai recente studii din domeniul psihologiei, comportamentele narcisiste, egocentriste, impulsive, tristețile fără motiv și fricile fără fundament, plus multe altele (cam tot ce înseamnă a fi om și a avea defecte), se justifică sub egida existenței copilului interior, această reminiscență din frageda copilărie, supusă traumelor și marcată de parcursul pe care l-a avut în sânul familiei, care iese la suprafață din când în când și ne vulnerabilizează.
Dacă îi spui unui psiholog că te simți trist și nu știi de ce, chiar dacă poate ai avut o decepție recentă pe care nu vrei să o recunoști sau ți-a murit pisica acum 2 luni și încă îi simți lipsa, nu mai contează nimic altceva: copilul interior este de vină și caută vindecare. El iese la suprafață când tu, adultul, te simți neajutorat, și se manifestă prin nesimțire și nepăsare, căci e doar un copil și nu știe să fie altfel.
Cam așa justifică mulți terapeuți, în prezent, comportamentele lipsite de orice bun-simț, lipsa de respect a multora dintre semenii noștri și faptul că ne-am pierdut și ultimele fărâme de omenie în relațiile interumane: purtăm în subconștientul nostru un copil care suferă. El trebuie îmbrățișat. Cum facem asta? Păi, ne întindem în pat, închidem ochii, numărăm până la patru, inspirăm, numărăm până la patru din nou, expirăm, timp de 10 minute, în timp ce ne imaginăm pe noi mici, ne spunem ,,gata, gata, e bine”, ne dăm o palmă în semn de prietenie pe spate, și gata, suntem vindecați.
Nu mai suntem nici lipsiți de respect, ne-am înveselit brusc, dansăm Lambada până dimineață și suntem cea mai bună variantă a noastră. Le spunem celorlalți pe care i-am desconsiderat sau i-am tratat cu inferioritate, deși ne sunt egali, sau acelora cu care nu avem nicio legătură dar pe care i-am tratat de parcă suntem Dumnezeu pe pământ că de vină a fost copilul nostru interior, nu noi, și că acum suntem vindecați de orice fel de răutate, pentru că noi de fapt eram bolnavi, nu era vorba de faptul că suntem needucați și frustrați.
Ce bine că s-a descoperit conceptul de copil interior! Ce mă bucur! Nu știu ce mă făceam dacă nu apărea. E bine că acum știu că atunci când Gigica de la nu știu ce departament are o zi mai proastă și jignește pe toată lumea fără motiv, e de fapt Gigica de la 6 ani, nu asta de la 50, și de vină e cea mică, nu ea, Gigica, care e isterică. Pentru că, aparent, isteria nu mai există, totul e rezumat la bietul copil, care stă și plânge înăuntrul nostru. Nu e vorba de Gigica, cea de acum, cea care la 50 de ani ar trebui să știe ce e ăla respect și să își trateze ca atare colegii și, în general, pe cei din jurul său. E copilul ăla din ea care plânge pentru că taică-su, când avea ea 2 ani si 5 luni, i-a cumpărat fratelui ei, Mitică, nu știu ce minge, și nu ei. Așa că atunci când vede oameni care au capul rotund, să zicem, asocierile timpurii din subconștientul ei o năpădesc și își reamintește de mingea lui Mitică și cât de frustrată a fost că nu a primit ea acea minge, lăsându-și copilul interior să iasă la suprafață și să fie nesimțit și grosolan. Nu e ea de vină, atenție, ci copilul.
Așadar, am decis să nu-mi mai las Vadimul interior să iasă la suprafață. Nu, nu. Vadimul meu interior nu se pune cu copiii interiori. Nu se coboară la nivelul lor. Pentru că, spre deosebire de ei, Vadimul meu interior e conștient că are o vârstă și nu se ascunde în spatele unor subterfugii psihologice create să justifice tot ce e mai rău în noi, ca oameni.
Probabil așa se justifică și comportamentul românilor în perioada pandemică: ne e frică de ace, de răceli, de pastile, așa că scoatem la suprafață copilul interior. El e de vină, nu noi, ca popor. Doamne ferește să ne asumăm noi ceva! Românii nu sunt ignoranți, copilul lor interior e de vină. Așa ne spune și psihologul, că noi suntem perfecți, toți ceilalți sunt de vină, așa că ne apărăm prin exteriorizarea vlăstarului nostru interior, această fantomă a trecutului care se arată în momente de restriște și ne bântuie până când facem cel puțin 20 ședințe de terapie și putem fi declarați în mod oficial vindecați.
Ar trebui să fie scrisă în organigrama fiecărei instituții cine are copil interior în el și cine nu, să știm cum să ne comportăm, pe cine păsuim și pe cine nu, că în ritmul ăsta, la cât de mult se înmulțesc și copiii adevărați și cei din interior, întreaga lume va deveni o grădiniță, dar fără educatori care să îi îndrume spre ceea ce este bine. Ne vom da în cap cu jucăriile sau, eventual, ne vom distruge reciproc până când psihologii vor inventa următorul concept care să ne justifice comportamentele lipsite de orice fel de omenie.
Arta de a fi om 