Te iubesc, da’ nu prea !

Egoismul, treaba aia care a stricat tot încă de la început, dar ai preferat să o ignori, crezând că poate în timp se va schimba ceva. Evident că nu s-a schimbat nimic. Oamenii nu se schimbă şi tu ştiai asta, dar ai continuat să speri că poate va fi mai bine. Ai dat tot ce-ai avut mai bun în tine şi, deşi ai primit mai mult decât te aşteptai, a lipsit dintotdeauna acel ceva care să-ţi ofere certitudinea că există o reciprocitate a sentimentelor.

Sunt oameni care dau tot ce au mai bun în ei într-o relaţie şi oameni care se bazează pe faptul că sunt iubiţi şi nimic nu poate schimba asta.

Oameni care dau tot ce-au mai bun fără să aştepte nimic la schimb, doar zâmbetul persoanei iubite, şi oameni care nu dau nimic, dar cred că li se cuvine totul.

Oameni şi oameni, care cred că întreaga lume se apleacă în faţa lor, dar ei nu au decât un singur orizont, acela al propriei lor persoane.

Oameni care iubesc, dar nu “te iubesc”, ci “mă iubesc”.

Oameni care pretind că le e dor, dar nu-i doare.

“Iubirea nu e târg: te iubesc pentru că mă iubești. Iubirea este o certitudine: te iubesc pentru că te iubesc!” Liviu Rebreanu

Prin ochii unui cititor

Prin ochii mei nu se văd doar clipe, ci se vede însăşi viaţa.

Prin urechile mele nu se aud zgomote, ci se aude cântecul facerii lumii.

Prin mâinile mele nu trec doar obiecte, ci trec litere.

Picioarele mele nu au nevoie să umble, căci ele pot călători în atemporalitate.

Sunt un om ca oricare altul, însă idealul meu diferă de al celorlalţi. Idealul meu este cunoaşterea, iar cuvântul este ceea ce mă defineşte.

Sunt om, iar literele sunt părţile corpului meu. Când scriu, gândurile-mi zâmbesc, iar viaţa mă aplaudă. Când citesc, timpul stagnează, iar viaţa devine spectator al imaginaţiei mele. Căci atunci când literele mă împresoară, spiritul se înalţă, iar necunoscutul înfloreşte sub bătaia aripilor mele.

Citind, cunosc, şi, cu cât cunosc mai mult, cu atât îmi dau seama cât de multe mai vreau să ştiu. Nu-mi ajunge o viaţă, însă fiecare cuvânt, fiecare literă, înseamnă o clipă în plus. Cărţile sunt un labirint fără ieşire, căci finalul fiecăreia dintre ele îmi stârneşte interesul spre o alta, şi tot aşa. Însă, fiecare final aduce cu sine nuanţe noi ale literelor, iar gândurile prind viteză. Cuvintele sunt aur, iar mintea este mina în care ele se găsesc. 

Eu nu văd lumea, eu o citesc, iar fiecare om este un cuvânt, trăsăturile lui fiind literele ce-l alcătuiesc. Zâmbetul unui om este un capitol întreg, iar plânsul este finalul acestuia, căci omul este făcut astfel încât, după ce varsă lacrimi, întotdeauna să se ridice pentru a o lua de la capăt. Omul este un zâmbet, iar lacrimile sunt muşchii ce-l formează, aşa cum fiecare literă reprezintă particule de suflet.

Omul este mai mult decât un trup. El este literă, cuvânt, artă.

Paştele inteligenţilor

Nu am fost niciodată un om al cuvintelor mari, dar, atunci când scriu, vorbesc, urez sau, pur şi simplu, mă adresez cuiva, ştiu că mi-am rupt clipe din viaţă pentru a transmite ceea ce am avut de spus şi consider că, atâta timp cât intenţia mea a fost de bun-simţ, nu văd de ce ai lua-o în derâdere.

Zilele acestea am realizat până unde poate ajunge nivelul de autosuficienţă şi de superficialitate al unora dintre noi, prin prisma sărbătorii şi, mai ales, a urărilor ce caracterizează această perioadă.

Consider că respectul nu este ceva ce se câştigă, ci este mereu acolo, doar că, în funcţie de circumstanţe, creşte sau scade. De aceea, prin prisma acestei sărbători, am realizat încă o dată cât de mult ne lipseşte acest respect, sinonim de altfel şi cu bunul-simţ.

Mi-am dat seama zilele acestea cât de mult preţ punem pe cuvinte, şi prea puţin pe intenţii, pe fapte. Aşa cum este şi normal, fiecare dintre noi le-am urat celor dragi, cunoscuţilor, prietenilor de pe Facebook, de pe blog, câte ceva în spiritul sărbătorii şi care să le aducă aminte cât de mult îi preţuim. Din păcate, nu toată lumea are darul de a se exprima în cuvinte mari, iar unii au ales să recurgă la clasicele mesaje luate cu copy-paste-ul de pe net, alea cu “Fie ca…” de care cu toţii ne ferim şi pe care le tratăm superficial, cu veşnica reacţie: “Ia uite-l bă şi p-ăsta, altceva nu l-a dus capul să scrie”. V-aţi gândit vreodată să priviţi şi din perspectiva celui care scrie acel mesaj, într-adevăr, super plictisitor, lipsit de originalitate, dar care poate că ascunde un mesaj mult mai important decât cel aparent transmis, şi anume faptul că acel om, pe care putea foarte bine să-l doară în fund de tine şi să nu-ţi ureze nimic, a ales totuşi să îţi scrie chiar ţie, aceluia care, după ce i-ai citit mesajul, ai început să-l iei în derâdere?

Nu am înţeles niciodată tendinţa aceasta de a batjocori tot ce considerăm că este sub nivelul nostru de inteligenţă. Parcă inteligenţa aia, bat-o vina, se caracteriza prin adaptare, prin empatie, prin înţelegere, bun-simţ,  caracteristici care nu reies din reacţiile anumitor persoane la vederea unor astfel de urări. Vorba cuiva, au fost mai multe statusuri care criticau acest tip de mesaje, decât mesajele în sine. Poate că ar trebui să căutăm mai mult în fapte, şi nu în vorbe.

De altfel, dacă iepuraşul vine de “Paşte” sau de “Paşti”, este o chestiune extrem de insignifiantă, iar la persoanele care împart mai multă ortografie decât zâmbete, poate că ar trebui să nu mai vină deloc.

Aşa cum mi-a spus cineva drag mie zilele acestea, lumina din noi nu constă atât în credinţă, în smerenie, cât în felul de a fi al fiecăruia. Un zâmbet, un cuvânt cald, o faptă bună, acestea sunt particulele de lumină care dau strălucire fiecăruia dintre noi, şi, deşi ele ar trebui să ne însoţească pe tot parcursul anului, nu doar de sărbători, poate ca măcar, în astfel de perioade, ar trebui să lăsăm heităreala de prost gust la o parte şi să ne bucurăm de faptul că ne aflăm în gândurile celorlalţi, pe care, deşi ne transmit cele mai bune gânduri, alegem totuşi să îi batjocorim, pentru că aştia suntem noi, români, şi fiecare dintre noi crede că este mai inteligent decât celălalt.

Din tren

Noapte. Căldură mai multă decât este necesar. Creier clocit de un amalgam de gânduri care vin, trec, se întorc şi nu mă lasă nici măcar să dorm. Şi se pare că nici măcar să fiu profundă nu mă lasă. Nu gândurile. Manelele care bubuie în urechile unui nene din compartiment. De apreciat că măcar are căşti.
Lumini stinse. Nici măcar să citesc nu pot. Binecuvântată fie tehnologia şi posibilităţile pe care ni le oferă, că măcar pot scrie aici.
Nenea cu manelele a-nceput să sforăie. Are şi acompaniament instrumental acum.
Acum mergem cu spatele. Oare ne întoarcem? Nu de alta, da’ nu vreau, că de întors, mă voi întoarce, însă nu acum, ci la vară. Momentan, mă întorc la ea, la marea mea, nu albastră, cum zice băiatu’ ăla de la radio, ci la marea mea superbă, învolburată şi plină de viaţă, pe care nu aş da-o pentru nimic în lume, şi pe care, totuşi va trebui să o părăsesc. Sună paradoxal în raport cu cele spuse anterior, dar abia aştept. Îmi plac începuturile, mai ales cele promiţătoare ca cel care va veni.
Probabil nu înţelegeţi ceea ce vreau să spun. Nici eu nu prea mai înţeleg. Dar cine poate înţelege totul? Da, s-au oprit manelele, de unde şi profunzimea, iar odată cu ele, s-a oprit şi trenul.
Linişte. Toată lumea doarme. Literele se aştern… Pe ecran.
Vreau să dorm, da’ nu mi-e somn. Vreau să mănânc ciocolată, dar s-a topit. Vreau să citesc, dar nu-i lumină. Vreau… Vreau atât de multe! Însă doar acum, pe parcursul călătoriei. De-obicei vreau doar sănătate, că cică restul vin oricum. Asta-i minciună pentru oamenii cu stima de sine scăzută, că dacă vrei ceva, totuşi, trebuie să faci ceva ca să dobândeşti acel ceva.
Trenul stă pe loc. La fel şi gândurile mele. Linişte şi multe conjuncţii adversative, iar până la 07:30 mai e cale lungă.

Tu cât de sărac eşti?

N-am fost niciodată genul de persoană care să se înduioşeze când vine vorba de oameni. Mai degrabă mă înduioşează să văd un animal rănit decât un om rănit. Poate pentru că ştiu cât de răi pot fi oamenii, în mod voit, spre deosebire de animale. Totuşi, ieri mi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să realizez că, în timp, cei mai mulţi uităm să apreciem adevăratele valori ale vieţii, valori care nu se măsoară în cantitate, ci în calitate. 

Ieri seară, la ieşirea din supermarket, am fost asaltată de o mulţime de puradei, cum probabil vi s-a mai întâmplat şi vouă. Ca de-obicei, aceeaşi întrebare, cu acelaşi zâmbet nevinovat pe buze: “Tanti, îmi dai şi mie un leu?”. Nu prea dau bani la cerşetori, nici măcar copiilor, pentru că ştiu cam ce destinaţie au aceşti bani şi da, nu mă doare mâna să-i dau un leu, dar mă doare sufletul să ştiu că acel leu se va transforma, treptat, în obiceiuri nu tocmai bune. Aşa că i-am răspuns respectivului copilaş că “n-am, sunt săracă”. Iar acel copilaş, prin întrebarea pe care mi-a adresat-o ulterior, mi-a dovedit că sunt, într-adevăr, un om amărât: “Mai săracă decât noi?”. 

Nu i-am mai răspuns nimic. Ce îi poţi răspunde cuiva a cărui vârstă nu depăşeşte 6 ani şi care îţi rezumă întreaga existenţă doar printr-o simplă întrebare? Da, copilaş, sunt mai săracă decât tine, decât voi, decât toţi cei care, deşi aveţi un trai care nu vă permite nici măcar să ştiţi ce este aceea o jucărie, ci doar ce fel de băuturi alcoolice consumă cei care vă trimit la cerşit, în loc să vă lase să vă bucuraţi de vârsta la care vă aflaţi, totuşi, aveţi puterea de a zâmbi şi de a vă trăi viaţa, deşi zilnic sunteţi batjocoriţi. Sunt, într-adevăr, o biată amărâtă pentru că, deşi am toate condiţiile necesare unui trai decent şi sunt înconjurată de persoane care mă iubesc, eu nu găsesc mereu puterea de a zâmbi, ba din contră, sunt zile în care aleg să nu fac asta deloc. 

Voi, cei care vă confruntaţi dintotdeauna cu cuvintele şi palmele grele ale celor care v-au dat viaţă şi care sunteţi siliţi să deveniţi ca ei, pentru că asta este singura cale pe care o cunoaşteţi, voi cei care poate nici nu vă cunoaşteţi părinţii şi sunteţi ai nimănui, subjugaţi unor oameni care vă ameninţă încontinuu, voi cei care nu cunoaşteţi ce este aceea copilărie, ci doar ceea ce ar putea fi ea, atunci când priviţi famiile care vin fericite la supermarket şi, asemenea mie, vă tratează superficial, voi, toţi aceşti copii, găsiţi puterea să zâmbiţi şi să fiţi sinceri. 

V-aş minţi dacă aş spune că m-am întors din drum să-i dau acelui copil leul pe care mi l-a cerut. Nu, nu m-am întors, pentru că întrebarea lui m-a durut şi m-am lăsat pradă orgoliului, răspunzându-i cu un zâmbet batjocoritor. Acel copil nici măcar nu ştie ce este orgoliul. Ştie doar că trebuie să strângă suma necesară pentru ca la sfârşitul zilei să nu fie bătut. 

Nu am rămas fără 1 leu, însă am rămas fără cuvinte în faţa unui copil care, deşi îşi petrece existenţa cerşind şi are, cel mai probabil, un nivel redus de cunoştinţe,  m-a făcut să-mi pun mai multe întrebări decât oricine altcineva. Şi totuşi, acum mă simt cu adevărat săracă pentru că, deşi puteam să-l ajut cu acel leu, am ales, din cauza unor păreri preconcepute, să nu o fac şi am dovedit că mai am multe de învăţat despre ce înseamnă să fii cu adevărat om. Însă, mă împac cu gândul că “arta de a fi om” se învaţă pe tot parcursul vieţii, iar acest capitol a fost doar unul dintre multe altele care vor urma.