Din tren

Noapte. Căldură mai multă decât este necesar. Creier clocit de un amalgam de gânduri care vin, trec, se întorc şi nu mă lasă nici măcar să dorm. Şi se pare că nici măcar să fiu profundă nu mă lasă. Nu gândurile. Manelele care bubuie în urechile unui nene din compartiment. De apreciat că măcar are căşti.
Lumini stinse. Nici măcar să citesc nu pot. Binecuvântată fie tehnologia şi posibilităţile pe care ni le oferă, că măcar pot scrie aici.
Nenea cu manelele a-nceput să sforăie. Are şi acompaniament instrumental acum.
Acum mergem cu spatele. Oare ne întoarcem? Nu de alta, da’ nu vreau, că de întors, mă voi întoarce, însă nu acum, ci la vară. Momentan, mă întorc la ea, la marea mea, nu albastră, cum zice băiatu’ ăla de la radio, ci la marea mea superbă, învolburată şi plină de viaţă, pe care nu aş da-o pentru nimic în lume, şi pe care, totuşi va trebui să o părăsesc. Sună paradoxal în raport cu cele spuse anterior, dar abia aştept. Îmi plac începuturile, mai ales cele promiţătoare ca cel care va veni.
Probabil nu înţelegeţi ceea ce vreau să spun. Nici eu nu prea mai înţeleg. Dar cine poate înţelege totul? Da, s-au oprit manelele, de unde şi profunzimea, iar odată cu ele, s-a oprit şi trenul.
Linişte. Toată lumea doarme. Literele se aştern… Pe ecran.
Vreau să dorm, da’ nu mi-e somn. Vreau să mănânc ciocolată, dar s-a topit. Vreau să citesc, dar nu-i lumină. Vreau… Vreau atât de multe! Însă doar acum, pe parcursul călătoriei. De-obicei vreau doar sănătate, că cică restul vin oricum. Asta-i minciună pentru oamenii cu stima de sine scăzută, că dacă vrei ceva, totuşi, trebuie să faci ceva ca să dobândeşti acel ceva.
Trenul stă pe loc. La fel şi gândurile mele. Linişte şi multe conjuncţii adversative, iar până la 07:30 mai e cale lungă.

Advertisements