George Orwell şi al său “1984”

În contextul Legii “Big Brother” care a făcut mare tam-tam zilele trecute pe la noi, un copil citea o carte. Acea carte se numeşte “1984” şi este scrisă de George Orwell, iar acel copil sunt eu şi m-am gândit să trec puţin pe-aici ca să v-o recomand.

“1984” nu este o simplă carte, care prezintă evenimente ce ar fi putut avea loc în anul omonim cărţii, aşa cum aţi putea crede, pentru că, deşi acţiunea are loc în acel an, “1984” este povestea unei societăţi care, în urma unui război nuclear, renaşte sub conducerea “Fratelui cel Mare” (Big Brother). Personajul principal este un tânăr, pe numele său Winston Smith, care locuia în Oceania, una dintre cele trei ţări existente în lume în acel moment, pe lângă Eurasia si Eastasia. “Fratele cel Mare” era conducătorul suprem care “era cu ochii pe tine”, prin intermediul tele-ecranului (telescreen) în sensul că te proteja, dar îţi ştia şi fiecare mişcare, iar Partidul mobiliza masele. Cel mai mare duşman al sistemului era Emanuel Goldstein, tuturor fiindu-le inoculată ideea conform căreia el era motivul tuturor războaielor ce au loc şi motivul tuturor lucrurilor care nu funcţionează corespunzător. Pe parcursul acţiunii, se dovedeşte că acest personaj, de fapt, nu exista.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Strâmtorat de fatalitatea societăţii în care este nevoit să trăiască şi simţind că este altfel decât ceilalţi, Winston decide să se răzvrătească împotriva sistemului. Astfel că începe să scrie un jurnal, într-un colţ al camerei din care telescreen-ul nu îl poate surprinde, acesta fiind primul pas în încălcarea legii lui Big Brother, care suna în felul următor: “Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este putere.” Încercând să scrie, îşi dă seama că nu mai ştie, deoarece, pentru o mai bună mobilizare a maselor, limba engleză se modifică, devenind “nouvorba” (newspeak). Toate cuvintele erau abreviate, cuvinte ca “libertate” sau “cunoaştere” sunt eliminate din limba uzuală, iar scrisul era interzis, cu excepţia scrierilor care aveau ca subiect Partidul. Cititul era interzis, iar cărţile de dinaintea erei Fratelui cel Mare fuseseră distruse în întregime.

Winston lucra la Ministerul Adevărului, care era, de fapt, contrariul a ceea ce exprima, asemenea celorlalte ministere: Ministerul Iubirii, Ministerul Păcii, Ministerul Abundenţei. Sarcina sa era aceea de a modifica cuvintele din exemplarele cărţilor mai vechi, în cuvinte din nouvorbă. Într-o zi, după terminarea celor “Două Minute de Ură” care aveau loc zilnic la ora 11, timp în care toată lumea privea un telescreen imens şi îşi exterioriza sentimentele de ură faţă de Emanuel Goldstein a cărui figură apărea pe ecran, Winston o zăreşte pe Julia, al cărui nume îl va afla mai târziu, şi pe care o urăşte automat, gândindu-se că îl urmăreşte pentru faptul că scrie în jurnal.

Mai târziu, mai exact, în a doua parte a cărţii, ce doi vor sfida în întregime legea, îndrăgostindu-se unul de celălalt. În societatea distopică imaginată de Orwell, sentimentele de dragoste erau interzise, iar căsătoriile puteau avea loc doar dacă cei doi viitori soţi ar fi dovedit că nu simt nimic unul faţă de celălalt, ci doar vor să perpetueze specia. Cei care se dovedeau a fi îndrăgostiţi erau condamnaţi la moarte.

În pofida restricţiilor, Julia şi Winston îşi consumă iubirea atât cât pot şi, mai ales, cum pot, întâlnindu-se în pădure, unde credeau că nu există tele-ecrane. Atunci când consideră că locul de întâlnire devine primejdios, ei îşi închiriază o cameră în cartierul “prolilor”, care erau clasa cea mai joasă a societăţii, aceia care se răzvrăteau complet împotriva a tot ceea ce însemna sistemul. Casa anticarului în care închiriază camera părea un loc ferit de ochii lui Big Brother, astfel că încep să se întâlnească din ce în ce mai des acolo. Între timp, cei doi , fiind dornici să lupte împotriva nedreptăţii sistemului, intră în “Frăţie”, o societate secretă a cărui conducător se presupunea a fi Emanuel Goldstein. Cel care le face invitaţia în cadrul Frăţiei este O`Brian, un coleg de la Ministerul Adevărului. Odată cu intrarea lor în societatea secretă, ei îşi asumă toate riscurile şi li se spune că, dacă vor fi vreodată în primejdie, Frăţia nu va interveni pentru a-i ajuta.

big-brother-is-watching-you

Ceea ce se va şi întâmpla, de altfel, când, într-o seară, pregătindu-se să plece din camera închiriată,  trupele Poliţiei Gândirii năvălesc peste ei, arestându-i, dovedindu-se că tabloul din cameră era un tele-ecran, iar anticarul era, de fapt, informator secret. Ei sunt duşi într-un loc necunoscut, cel mai probabil, după cum se menţionează şi în carte, în subsolurile unuia dintre Ministere, unde sunt torturaţi chiar de O`Brian, cel care i-a iniţiat în rândul Frăţiei, spunându-le că de şapte ani îi avea sub observaţie şi că tot ceea ce ştiu despre Emanuel Goldstein este rezultatul muncii Partidului şi că atât puterea, cât şi exercitarea ei în sine, nu se puteau face decât prin violenţă, acesta fiind scopul principal al celor de la conducere.

1984-George-Orwell-0021Sfârşitul cărţii este unul imprevizibil şi de aceea nici nu vi-l spun. Spun doar atât: în final, Winston cel dornic de dreptate, după ani de suferinţă, îl iubeşte pe Fratele cel Mare.


Dacă în 1984, calamitatea regimului comunist încă nu atinsese un nivel atât de catastrofal ca cel redat de George Orwell în cartea publicată în 1949, ca o urmare a regimului stalinist şi al repercursiunilor sale asupra societăţii, putem spune că astăzi asistăm cu adevărat la ceea ce autorul a numit “Legea Big Brother”.

Big Brother-ul zilelor noastre este internet-ul şi poartă numele de Facebook, iar partidul lui Big Brother este mass-media. Facebook urmăreşte tot ceea ce facem, după cum chiar el însuşi ne-a spus în toamnă, iar mass-media preia din societate informaţii care îi convin, pentru a le transmite prin intermediul Facebook-ului. La fel şi noi, postăm pe Facebook doar ce ne convine, iar cei din jurul nostru sunt manipulaţi de ideea conform căreia toată lumea este fericită. De aceea, “libertatea este sclavie” se aplică mult mai mult în zilele noastre, decât în regimul comunist. Atunci măcar ştiai că nu eşti liber. Acum ai impresia că eşti, şi, de fapt, eşti mai constrâns de “tele-ecrane” mai mult ca niciodată.

Faptul că “războiul este pace” este şi mai adevărat acum. În perioada comunistă, România nu a fost implicată în niciun fel de război. Da, asistam la Războiul Rece, care s-a încheiat odată cu anul 1989, dar acesta nu a avut consecinţe grave asupra României. Pe când astăzi, suntem înconjuraţi din toate părţile de războaie, chiar la graniţa de nord bate unul la uşă, iar noi ne prefacem că nu se întâmplă nimic, pentru că “este pace”. Suntem orbiţi de aparenţe şi nu conştientizăm gravitatea lucrurilor din jur, pentru că Big Brother (Facebook)  şi Partidul (mass-media) spune să nu ne facem griji.

Că “ignoranţa este putere”, asta este cea mai adevărată afirmaţie cu referile la societatea noastră pe care ar putea-o face cineva. Dacă înainte de `89, accesul la informaţie se manifesta doar sub formă scrisă, sub forma cărţilor, astăzi, acestea au devenit relicve şi cei mai mulţi ne bazăm pe internet la capitolul acesta. Din păcate, după cum am mai spus, Big Brother inoculează în mintea noastră doar ceea ce vrea el, şi nu ceea ce trebuie, de unde rezultă că societatea este mai ignorantă ca niciodată, trăind sub aparenţa faptului că este de fapt erudită. Nu, a citi doar postări de pe Facebook nu înseamnă că ştii, înseamnă că ai o existenţă mediocră şi că nu vei fi niciodată capabil de a ieşi din linia dreaptă a “Partidului”. Eşti cum vor ei, nu cum vrei tu, iar acest lucru le dă lor putere.

10-George-Orwell-Quotes-that-Predicted-Life-in-2014-America

Acestea fiind spuse, “1984” e o carte care merită citită nu doar pentru ideile pe care le transmite, ci şi pentru că citind-o, conştientizezi că din 1949, de când a fost publicată cartea, şi până acum, nu s-a schimbat nimic în bine, ba din contră. “1984” nu este o simplă lectură, ci este o lectură care te pune pe gânduri şi trage un semnal de alarmă, ceea ce o face cu adevărat o carte, aşa cum ar spune mulţi, “bună”. Mă bucur că nu este predată în şcoli, altfel ar fi fost tratată cu aceeaşi superficialitate cu care giganţi ai literaturii româneşti precum Marin Preda, Eliade sau Călinescu sunt trataţi actualmente. Dar despre asta altădată! 🙂

Advertisements

Blue Monday

Nu am mai scris nimic de o săptămână şi ceva, dar nu e musai să scriu zilnic, nu? Mie-mi place să scriu când simt, ce simt şi cum simt. Azi am de gând să scriu ceva, nu ştiu mai exact ce. Vreau doar să treacă timpul şi, odată cu el, durerea de cap. Aşa că m-am gândit să scriu aici. Nu ştiu ce-o să iasă, vedem la final. Dar, nu vă speriaţi, nu o să delirez (update: am delirat). Sunt doar puţin supărată, dar e ok, o să-mi treacă. Însă vreau să scriu.

Vreau să scriu despre cât de naşpa mi se pare ziua de azi. Ceea ce e puţin cam trist pentru că se spune că aşa cum îţi începi săptămâna, aşa o vei şi avea… Hmmm, nu, Te rog, nu! Am nevoie de un început de săptămână frumos, am nevoie ca săptămâna asta să fie bună! Trebuie să fie o săptămână bună…

Vreau să scriu despre cât de… stresată?! Nu, nu sunt stresată, nu am ajuns încă la stadiul ăla. Speriată, poate?! Neah, nici asta, mie nu mi-e frică de nimic, decât de vorbitul la telefon. Cred că sunt supărată şi atâta tot, nu mai încape nimic altceva în descrierea stării mele de azi. De ce sunt supărată? Am doar un motiv pentru care starea mea de bine se poate transforma pe loc în supărare, şi acela e necunoscutul sau neştiinţa. Depinde de context. Azi sunt supărată pe necunoscut. Aş vrea, chiar aş vrea, să existe undeva o mama omidă, tare-aş vrea să-mi spună dacă se merită să fiu supărată sau nu.

Vreau să scriu despre cât de mult îmi displace să fiu supărată şi că oricât aş încerca tot nu-mi iese să zâmbesc nici măcar pe interior, aşa cum obişnuiesc. Vreau să fiu optimistă şi să cred că va fi totul bine. Dacă v-aş spune de ce sunt supărată, probabil aţi râde, aşa că nu o să vă spun. Pentru că nu este o problemă chiar atât de gravă privită din exterior. Însă din interior, mă macină teribil.

Deja încep să mă simt puţin mai bine pentru că scriu aici. Aşa că o să mai lamentez puţin. Sper că nu vă plictisesc! Şi dacă o fac, îmi pare rău, dar… de fapt, nu îmi pare rău.

Cred că exact treaba asta cu “îmi pare rău” e ceea ce îmi provoacă starea asta de tot rahatul. Pentru că simt că îmi pare rău că m-am băgat în chestia asta şi că am investit bani şi timp în ceva care nu merge. Dar eu ştiu că poate merge, chiar foarte bine, însă mă întristez gândindu-mă că reuşita acestui lucru depinde de mine doar pe jumătate. Restul rămâne la aprecierea altcuiva, o apreciere, din păcate subiectivă, şi nu obiectivă.

Sunt tristă. Dar nu ar trebui să îmi pară rău că  m-am băgat în treaba asta. Trebuie să-mi asum ceea ce am hotărât şi să nu mă mai plâng. Trebuie să dau tot ce am mai bun în mine şi să tratez totul la modul cel mai profesionist: fără greşeli, indiferent cât de mici ar fi.

Aparenţele înşală

A fost odată ca niciodată şi încă este.

A fost odată o fetiţă care îşi iubea viaţa atât de mult, încât dăruia din mica ei agonisire tuturor celor din jur: arunca de la balcon păpuşi fetiţelor de pe scară cărora părinţii nu le cumpărau atât de multe pe cât îi cumpărau ei şi asta nu pentru că nu aveau. Fetiţa ştia că ei aveau, poate chiar mai mult decât părinţii ei, dar ştiau că nu vroiau. Părinţii vecinelor de pe scară ştiau că fetiţa le ştia secretul. Şi o urau. Pentru că şi părinţii pot urî copii. Aşa că le-au interzis odraslelor să se mai joace cu fetiţa (pe care o vom numi M., pentru sonoritatea textului), dar asta nu înainte de a-i accepta jucăriile.

Ura părinţilor s-a transmis şi la copii, astfel că pe când avea 6 ani şi se juca singură în parcul din spatele blocului, una dintre vecinele căreia M. îi dăruise jucării, a împins-o de pe tobogan şi i-a provocat o entorsă. M. nu a plâns. O durea, dar s-a abţinut. Murdară de nisip, s-a dus acasă şi, abia după ce a văzut zâmbetul cald al mamei a avut curajul să plângă pentru că ştia că ea nu se va bucura, ba din contră, va plânge cu ea.

Câteva luni mai târziu, fetiţa începea clasa I. Era foarte entuziasmată de acest nou început pentru că ea ştia să scrie şi să citească de la vârsta de 4 ani. A învăţat singură, prin intermediul tăbliţelor magnetice. Abia aştepta să-şi cunoască noii colegi, însă nu mare i-a fost mirarea atunci când a recunoscut printre ei şi câţiva dintre cei care i-au fost alături la grădiniţă. În pofida unui început promiţător, M. se muta în următorul semestru la altă şcoală, pentru că învăţătoarea nu o băga în seamă pentru că,aşa cum i-a spus mamei, “doamnă, ea ştie deja”, iar colegii spuneau că e “nesuferită” din cauză că avea mereu mâna pe sus.

La noua şcoală, M. a avut parte de o învăţătoare pe care o va iubi mereu pentru influenţa pozitivă pe care a exercitat-o asupra ei, descoperindu-i afinitatea asupra matematicii. Atunci când se plictisea, M. făcea probleme la matematică şi, la fel ca şi la şcoala precedentă, ea ştia mai multe decât restul colegilor. Însă aici nu mai ridica mâna. Nu vroia să-i supere. Vroia să fie prietenă cu toţi. Însă nu a putut pentru că Don Juanul clasei “o plăcea” şi restul fetelor o izolau din acest motiv.

În clasa a II-a, M. s-a mutat într-o nouă locuinţă, la ţară, alături de părinţii ei. A fost cel mai bun lucru pe care l-au putut face. Fetiţa le va fi mereu recunoscătoare părinţilor pentru această alegere.

La începutul clasei a IV-a, fetiţa a suferit şocul de a fi umilită în public de colegele ei, care o numeau “tocilară” şi, un nou termen apărut pe atunci, “ratată”. A încercat să treacă peste, însă nu a reuşit. Plângea. Astfel că s-a mutat la o nouă şcoală, unde M. a cunoscut un colectiv mai primitor, însă golul lăsat de învăţătoarea ei  mult iubită nu a putut fi niciodată umplut. La fel ca şi la şcolile precedente, M. ştia mai multe decât restul colegilor. Însă aceştia nu o urau din acest motiv, ba din contră, o apreciau. M. era fericită.

Însă în a V-a, s-a produs inevitabilul. Colegii s-au schimbat, la fel şi cadrele didactice. Acum erau profesori şi, nu doar atât, erau bugetari cărora li s-a tăiat 25% din salariu. M. ştia toate acestea, de aceea a sperat că poate va fi mai bine. Însă nu a fost, iar ea vroia să înveţe, nu să piardă timp. De aceea, în clasa a 6-a, s-a mutat la o nouă şcoală, unde a şi rămas, de altfel, până la sfârşitul clasei a VIII-a.

Aici, M. a cunoscut ce înseamnă competiţia. Şi a cunoscut, totodată, ce înseamnă viaţa. A făcut cunoştiinţă cu partea cea mai tristă a vieţii, aceea în care oamenii fură, dar nu din punct de vedere material, ci emoţional. Fetiţei i s-a furat matematica de către propriul ei profesor care, dintr-o dorinţă mult prea mare de înavuţire, a considerat că doar cei ce îi trec pragul casei sunt copii “deştepţi” şi merită note de la 7 în sus. Pe M. a considerat-o ca fiind “nesimţită” pentru că nu a vrut să se compromită, şi “depravată” pentru că nu venea mereu la orele lui, fiind modalitatea ei de a riposta împotriva nedreptăţii care i se făcea. M. a eliminat complet matematica din viaţa ei. Acum, nu mai ştie să facă nici măcar ce ştia să facă în clasa a II-a, deşi a fost elevă olimpică la matematică.

Totodată, M. a cunoscut ce înseamnă răutatea şi bârfa. Astfel că a decis să se alăture şi ea mulţimii, pentru a evita speculaţiile. Şi rău a făcut. M. devenise victima vorbelor urâte, pentru simplul fapt că ea nu era ca restul. Însă atunci nu conştientiza acest aspect. Ea se pierduse în mulţime, era singură, dar nu putea face nimic pentru că nimeni nu o auzea, deşi era înconjurată de “prieteni”. Încerca să împartă bunătate tuturor celor din jurul ei şi vedea că e totul în zadar, însă se amăgea cu iluzia că măcar nu e singură. Şi a greşit enorm, pentru că atunci a fost mai singură ca oricând.

În această perioadă, fetiţa, care acum era aproape o domnişoară în toată regula, a avut parte şi de “prima iubire”, pe-atunci atât de intensă, acum, motiv de banc. Dar ea a suferit enorm din pricina acelei “iubiri” şi a decis ca niciodată să nu mai facă greşeli pe plan emoţional. Vă daţi seama că a mai făcut, şi încă ce greşeli, poate chiar mai mari decât cea menţionată, însă toate au contribuit la ceea ce a devenit M. în prezent.

După terminarea clasei a VIII-a cu brio, M. a început liceul, iar clasa a IX-a a fost cea mai edificatoare perioadă a vieţii ei de până atunci. De ce? A cunoscut persoane noi, a eliminat persoane vechi şi dăunătoare, a eliminat şi acele persoane noi pe care le cunoscuse în prima instanţă şi s-a regăsit pe sine. A făcut, ce-i drept, nişte greşeli colosale până a ajuns la această descoperire, însă totul a fost în favoarea ei. L-a găsit şi pe acel “el” alături de care va împlini, în curând, 3 ani, şi care a contribuit prin felul său unic de a fi, la regăsirea lui M.

Astfel că, în prezent, M. este o persoană echilibrată, care se iubeşte pe sine mai presus de orice ( şi deşi nu sună atât de bine, vă poate asigura chiar ea, personal, că este un lucru extraordinar), care iubeşte echilibrat, care ştie ce vrea şi are încredere mai mult ca niciodată în propriile forţe pentru că a învăţat din greşelile ei şi ale celor din jur. Totodată, M. este o persoană a cărei prezenţă preferată este chiar ea însăşi şi care face doar lucruri utile ei. Pentru că M. iubeşte viaţa mai mult ca niciodată. De ce? Pentru că o înţelege. Ea ştie că viaţa nu e roz, dar ştie că nu e nici neagră. Ea conştientizează că o viaţă bună este una echilibrată, şi tocmai de aceea zâmbeşte preponderent în interior, şi nu în exterior, pentru că lumea este rea şi un zâmbet sincer într-o lume atât de amară poate risca oricând să fie furat. Ea zâmbeşte sincer doar cui merită. În rest nu zâmbeşte, învaţă.

M. este tot ce şi-a dorit vreodată să fie, iar asta pentru că face ce vrea, şi iubeşte ceea ce face. Pentru că EA este ceea ce vrea să facă.


M. a fost aseară în club şi, încă o dată, a constatat cât de mult pot înşela aparenţele şi câtă falsitate pot genera câteva pahare de whisky. A fost întrebată de câteva ori dacă e supărată, pentru că dansa fără să zâmbească. Ea ştia de ce nu zâmbeşte, însă a răspuns doar că nu, nu e supărată. În sinea ei, însă, zâmbea şi abia aştepta să dezvolte acest subiect pe blogul ei. 10943564_991232770906407_1999358154_n

“Ziua Izabellei” sau despre cum ne ducem de râpă

Zilele trecute, prin prisma unei întâmplări nu tocmai fericite, întreg Facebook-ul şi mass-media au fost invadate de fenomenul “Ziua Izabellei”, un eveniment creat din greşeală şi care a căpătat o amploare mult prea mare în raport cu importanţa care ar fi trebuit să i se acorde, şi anume zero. Totul a început ca fiind o chestie amuzantă, pentru a se transforma într-un eveniment la care au dat attending aproximativ 150.000 de persoane.

Stai…stop.

Deci, reluăm.

La un eveniment creat de nişte fetiţe de 10 ani care nu prea au nicio treabă cu Facebook-ul şi care abia au descoperit cu ce se mănâncă internet-ul, 150.000 de persoane au dat attending. Totul a început din pur amuzament, dar iată până unde s-a ajuns şi nici măcar nu a fost vorba de vreo mobilizare. “Ziua Izabellei” a umplut newsfeed-ul fiecăruia dintre noi, prin poze şi statusuri.

Acum, nu vreau să mă înţelegeţi greşit. Şi eu am dat attending că, deh, mi s-a părut o chestie chiar amuzantă… LA ÎNCEPUT, când erau aproximativ 2000 de participanţi. Până am văzut că lumea chiar ia în serios acest eveniment şi că, de la o oră la alta, numărul de participanţi a crescut.

Nu ştiu, poate am eu o problemă, poate n-am umor, poate sunt dusă, poate mi-au spălat “creierele” toate cărţile alea pe care le citesc, dar, oameni buni… ce e cu voi? Cum poate o chestie atât de puerilă şi lipsită de utilitate să atragă atenţia maselor în halul ăsta, iar un eveniment sau, de ce nu, o acţiune precum colectarea de fonduri pentru persoane nevoiaşe, crearea unei biblioteci pentru copiii de la sate, donarea unei sume pentru “Salvaţi copiii!” sau, nu ştiu, ceva cu adevărat util, să fie tratată cu atâta nepăsare?

Răspuns: Trăim într-o societate atât de tristă, încât orice eveniment de natură să ne amuze, indiferent de gradul de amuzament pe care îl are, ne face să ne detaşăm de cotidian şi să percepem viaţa, chiar şi temporar, ca fiind mai bună. Şi ăsta e un lucru bun, râsul e un lucru bun. Dar când acţiunea de a râde are loc în circumstanţe nu tocmai potrivite, treaba asta cu amuzamentul se transformă într-o treabă sinonimă cu prostia. Când nu suntem în stare să ne mobilizăm pentru a-i ajuta pe cei care chiar necesită atenţia noastră, când nu suntem în stare să ne mobilizăm pentru a lupta contra încălcării drepturilor noastre, când nu suntem în stare să ne mobilizăm atunci când acest lucru chiar este necesar, ei bine, aici există o problemă. Una chiar foarte mare.

1347818006208131

Prima problemă a societăţii noastre este efectul de turmă. Şi acest lucru nu se reflectă doar în mediul online, prin prisma unor evenimente ca cel menţionat, ci şi in viaţa de zi cu zi. Prin ce se caracterizează acest “efect de turmă”? Se caracterizează, pe scurt, prin incapacitatea de a gândi pe cont-propriu şi apare la invidizii care nu au nici o bază stabilă caracteristică creaţiei sau verbului “a fi” sau “a face”, oamenii având de foarte multe ori tendinţa de a se lua unii după alţii în alegerile pe care le fac sau în acţiunile pe care le desfăşoară pentru că este mult mai uşor să preiei modelul cuiva decât să îţi creezi unul. Cam aşa şi cu ziua domnişoarei Izabela, a dat Gică attending, ete că am dat şi eu, că am văzut că se hlizea lumea pe-acolo şi am zis să mă hlizesc şi eu. L-am invitat şi pe Gheorghe că, deh, să râdem împreună, că singur nu prea are rost. Şi Gheorghe a invitat-o pe Viorica, Viorica pe Lilica, Lilica pe maică-sa şi tot aşa. Şi s-a ajuns la 150.000, iar despre fata aia din Iaşi care locuieşte singură într-o magazie tot nu-i pasă nimănui. (vezi aici: https://www.facebook.com/julia.edwards3/posts/10205435234582191

De altfel, problema societăţii noastre, nu se manifestă doar la nivel de mase, ci, şi în plan invidiual. Omul zilelor noastre are o stimă de sine atât de scăzută, încât este în stare de orice pentru a putea face posibilă creşterea acesteia, măcar în aparenţă. Astfel că, slăvit fie Facebook-ul şi opţiunea de like! Cum trend-ul este într-o continuă schimbare şi de la o săptămână la alta apare ceva nou, zilele astea a fost rândul Izabelei, aşa că am exploatat-o la maxim prin poze, statusuri, glume lipsite de cea mai mică doză de umor, dar pe care “Gigika Mkr” le apreciază. Săptămâna trecută a fost rândul celor de la Charlie Hebdo să fie în atenţia noastră, i-am exploatat cât am putut şi prin toate mijloacele ce ne-au stat la dispoziţie. Dacă până acum uram teroriştii la modul general, acum stim de jihadişti şi îi urâm şi pe ei. Vai, şi cât îi urâm! Dar stai…hmmmm… uite, teoria asta a conspiraţiei spune că de fapt ei sunt americani! Nu am certitudinea că este adevărat, dar îi voi da share pe Facebook, să vedem ce spun prietenii mei care oricum cred că lumea este condusă de un grup masonic ce este în deplină comuniune cu forţe obscure. Acum ei vor crede că americanii sunt de fapt capul relelor, iar eu voi fi primi like-uri şi aprecieri pentru ceva ce nici măcar nu ştiu dacă există sau nu! Ce super!

388_fullsize_frumoasa-si-desteapta

Şi cam aşa e şi cu stima de sine. Ne place iluzia unei vieţi mai bune, pentru că e mult mai uşor să trăieşti astfel decât să lupţi pentru a deveni ceea ce vrei cu adevărat să fii. Pentru că faza cu Izabela e foarte amuzantă, din moment ce 150.000 au dat attending la eveniment, iar alţi 400.000 vorbesc despre asta. Cu siguranţă că este un lucru bun dacă există atâţia oameni ce s-au implicat. Cu siguranţă că nu e nimic în neregulă cu societatea. Absolut nimic. Dar nimic, vă spun!

Cât despre Izabela? Ea e o fată foarte tare, din moment ce este atât de populară. Ea debordează o inteligenţă nemaiîntâlnită, mobilizând masele mai ceva ca Iliescu la revoluţie. Ea este atât de genială, încât chiar şi astăzi, spre ruşinea mea, vorbesc despre ea în loc să vorbesc despre ceea ce ar conta cu adevărat, şi anume ziua marelui Eminescu. Ea este atât de ilustră, încât a acaparat întregul Facebook şi, chiar şi astăzi, într-o astfel de zi, lumea preferă să distribuie poze şi bancuri despre ea, decât ca, măcar pentru o zi, să ţină un moment de reculegere în memoria celui căruia îi datorăm limba română actuală şi dezvoltarea culturii româneşti.

Ea e Izabela, pe 14 martie e ziua ei, nimănui nu-i va mai păsa până atunci, dar, cui îi pasă de asta acum? Momentan trebuie să râdem şi să ne bucurăm de trend-ul săptămânii. Nimănui nu-i pasă de trend-ul ultimelor două veacuri. Şi de ce i-ar păsa cuiva până la urmă? Ce e Eminescu altceva decât “ăla pe care ne pune profa de română să-l învăţăm pentru bac”, “ăla cu codrii”, “ăla cu păsărelele”, “ăla care s-a dus la curve şi-a murit de sifilis”, “unu care s-a crezut deştept”. Izabela e mult mai mişto şi mai utilă, măcar ne face să râdem! Eminescu ăla doar ne plictiseşte cu aburelile lui despre Veronica şi cu limbajul lui demodat… De ce ne-ar păsa că azi e ziua lui? Oricum e mort!

“Ţara care încurajează ignoranţa dovedeşte că este în descompunere deplină.” MIHAI EMINESCU 0-118869-eminescu_ba2fdf8277

O lună de blogging

Yeeeey!

Astăzi, micul meu univers virtual împlineşte o lună! Şi totuşi, mă simt de parcă aş fi aici dintotdeauna! 🙂

Decizia de a-mi crea un blog a fost una extrem de spontană, doar m-am trântit în faţa laptopului şi am zis că trebuie să fac ceva nou. Şi uite că am făcut!

Însă “Arta de a fi om” a luat naştere ca rezultat al unei pasiuni mai vechi, şi anume scrisul. Iubesc orice ţine de cuvinte, indiferent de forma prin care acestea sunt exprimate. Desigur, aici nu se include şi felul în care sunt exprimate, pentru că acest lucru diferă de la un individ la altul, fiind un aspect care ţine de educaţie şi bun-simţ. Blogosfera e plină de oameni frumoşi, care respectă cuvântul şi îl exprimă în mod civilizat, însă există şi partea negativă, partea care “ţipă” cuvântul. Am întâlnit pe parcursul acestei luni şi astfel de indivizi, mai mult sau mai puţin civilizaţi, care, prin maniera de a se exprima, nu doar că au dovedit o foarte proastă educaţie, ci şi slăbiciune. Un om care îşi impune părerile în mod ostil, şi nu în mod civilizat, este un om demn de milă, pentru că, ştiţi cum se spune: cel mai gălăgios dintr-o încăpere este întotdeauna cel mai slab!

De altfel, din aceeaşi categorie pot spune că fac parte şi cei care, prin vidul creat de bula de autosuficienţă în care trăiesc, au ajuns să considere că ei posedă adevărul suprem şi că orice altă părere contrară lor este greşită. Să vă dau şi un exemplu? Ei bine, mi-am dat cu părerea pe blogul unei domnişoare referitor la cărţile pe care le citeşte, nişte porcării, de altfel, însă i-am împărtăşit opinia mea într-o manieră civilizată, aşa cum este normal, nu? De aici şi până la a fi jignită prin apelative ca “penibilă” şi “frustrată” a fost doar un pas. Eu nu i-am vrut decât binele respectivei, pentru că timpul e preţios, şi a-l risipi pe nişte cărţi a căror logică şi utilitate este 0, mi s-a părut o prostie. Dar asta este. Şi ea e doar un exemplu, căci blogosfera e plină de mulţi alţi ofensaţi care acceptă doar pupincurisme şi care trăiesc din aşa ceva, hrănindu-şi astfel stima de sine şi ego-ul cu aparenţa unei inteligenţe extraordinare.

Desigur, lăsând la o parte semidocţii şi ofensaţii, blogosfera e un loc absolut minunat. E un loc în care intri trist, dar din care ieşi vesel, un loc în care cuvintele înlocuiesc vorbele ce nu pot fi rostite, un loc în care te bucuri de libertatea suprimată de graniţele realităţii, un loc în care odată ajuns, nu mai doreşti să pleci.

Într-un interval de timp atât de scurt, am cunoscut o mulţime de oameni frumoşi, din toate categoriile de vârstă: am descoperit tineri cu aspiraţii măreţe, oameni în toată firea care, în pauzele de la locul de muncă, aleg să ne amuze cu fel şi fel de situaţii ce au loc în jurul lor sau, din contră, să ofere lecţii de viaţă raportându-se la întâmplări reale; am descoperit oameni cu un simţ critic extrem de bine dezvoltat şi cu o cultură atât de vastă, încât nu pot spune decât că sunt mândră că mi se oferă ocazia de a-i putea citi şi de a fi citită de către ei; am cunoscut persoane care iubesc, iar acest aspect se reflectă întru totul în scrierile lor, dovedind nu doar că “românul s-a născut poet”, ci că, pe deasupra, mai este şi talentat.

Am cunoscut mulţi oameni frumoşi care, prin ceea ce scriu, fascinează şi inspiră, astfel că nu pot decât să le mulţumesc pentru că, prin intermediul lor, micul meu univers virtual creşte şi se maturizează, devenind ceva ce nu aş fi crezut niciodată ca va fi posibil. Şi ca să-mi laud puţin bebeluşul, “Arta de a fi om” a avut în decursul unei luni aproximativ 400 de vizitatori, 1180 de vizualizări, 178 de comentarii, 211 like-uri şi, nu în ultimul rând 62 de followers! Rezultatele sunt cu mult peste ceea ce mă aşteptam atunci când am pornit pe acest drum şi, de aceea, sunt recunoscătoare tuturor celor care mi-au acordat o şansă citindu-mă!

Închei prin a spune că blogul meu este un blog cu de toate, căci a fi om este o responsabilitate care nu are o singură implicaţie, ba din contră, are atât de multe, încât a te rezuma să trăieşti într-un singur fel ar fi o adevărată pierdere de timp! De aceea, eu scriu despre de toate şi, cel mai important, atunci când scriu în “Arta de a fi om” scriu în mod subiectiv, astfel că orice părere contrară este binevenită, atâta timp cât este exprimată în limitele bunului-simţ! Categoria “BookTalk” este o combinaţie între obiectiv, căci conţine şi elemente culturale, şi subiectiv, pentru că aprecierea unei cărţi nu se poate face doar într-un singur mod! Desigur, partea cu părerile contradictorii se aplică şi aici, în aceeaşi manieră.

Acestea fiind spuse: Mulţi ani trăiascăăăăă, laaa mulţi ani!

birthday cake

P.s.: Toată lumea trebuie să sufle în lumânări şi să-şi pună dorinţă! 1, 2, 3, şiiiii…

https://www.youtube.com/watch?v=rEc8rGonrQw

Ipocrizie

De-obicei adaug titlul unei postări abia după ce o finalizez. Astăzi, în schimb, primul lucru pe care l-am scris a fost titlul. Să vă mai spun şi de ce?

Ieri a avut loc un atentat despre care tot mapamondul este la curent şi care ne-a lăsat pe toţi cu gura mască.

Bă, voi v-auziţi ce spuneţi? De ce v-a lăsat mască?! Că cică pretindeţi că e cel mai mare atentat la libera exprimare din secolul XXI.

Hai că mă faceţi să râd, deşi nu e tocmai contextul potrivit pentru aşa ceva! Da, au murit 12 oameni, şi este îngrozitor că trăim într-o astfel de societate, unde religia încă mai are puterea de a manipula masele şi de a le îndobitoci. Da, e oribil că de la nişte simple caricaturi care nici măcar nu erau amuzante (şi nu mă refer doar la cele cu arabi) s-a ajuns aici. Şi da, e oribil că acest lucru a avut loc în plină capitală europeană, în Paris chiar, în Franţa anului 2015, o ţară unde libertatea de exprimare este totul.

Dar, oameni buni, de ce sunteţi şocaţi? Eu asta nu pot să înţeleg, de unde atâta ipocrizie şi stupefacţie la auzul celor întâmplate? Voi încă nu v-aţi prins că democraţia şi libertatea de exprimare sunt încă termeni în mare parte abstracţi şi că încă nu s-a ajuns la o punere în aplicare concretă a lor? Şi spun “încă” pentru că am speranţa că va avea şi acest aspect o finalitate.

Şi totuşi, acte de îngrădire a libertăţii de exprimare au loc în fiecare zi, doar că nu în Franţa. Exemplu: dacă faci mişto de Holocaust eşti acuzat că eşti nazist şi eşti sancţionat legal. Dar dacă faci mişto de ţigani, ehehehe, toată lumea râde! Da, păi, dacă ar fi să ne raportăm la mentalitatea arabilor, şi rromii ăştia ai noştri ar fi trebuit să meargă la Paris, în urma caricaturilor care i-au înfăţişat pe parcursul timpului, şi sâc! Să le fure francezilor piesele din turnul Eiffel, că tot sunt făcute din oţel de la Reşiţa. Ce-ar mai fi?

Şi că tot vorbim de libertate de exprimare, o utopie la care mulţi se închină fără niciun fel de fundament bine definit, să-mi spună şi mie cineva unde este acest drept atunci când, în cursul orelor de la şcoală, elevii încearcă să-şi exprime păreri, dar care sunt îngrădite de profesori sub ameninţarea unei note proaste sau, din contră, cu replici jignitoare şi cu caracter defăimător? Unde este libertatea de exprimare aici şi unde sunt cover-urile de facebook cu “Je suis elev şi mi se încalcă dreptul la liberă exprimare” ?

Ştiţi, până la urmă, concluzia e următoarea: nimănui nu-i pasă decât dacă e vorba de chestii promovate, aşa cum a fost atentatul de ieri, televizat şi pomenit în toată mass-media. Însă, astfel de atentate au loc în fiecare zi, dacă nu prin asasinate, prin acţiuni violente, prin schimbul de replici cotidian, nu numai în raportul elev-profesor, ci chiar şi în cel angajat-anagajator, şi nu numai. Să nu mai spun de partea politică, unde, deşi se presupune că suntem de 25 de ani o ţară democratică, tot nu ai voie să spui nimic rău de partid, că se află, şi ăla eşti.

Toţi sunteţi Charlie, şi bravo vouă, că până la urmă suntem oameni şi compasiunea şi empatia sunt aspecte care ne definesc. Dar de ce nu puteţi fi Charlie şi prin fapte, nu doar prin articole şi statusuri pe Facebook? De ce nu vă ridicaţi pentru dreptul la libertatea de exprimare pe care îl consideraţi atât de mult îngrădit şi nu vi-l înşusiţi? Sau de ce n-aţi fost Charlie şi când românii noştri au fost ucişi prin Italia cu pretextul că erau ţigani?

Şi ca o a doua concluzie, nu spun decât atât, că în Franţa anului 2015, o ţară cam cu 100 de ani în faţa României din punct de vedere al dezvoltării, o ţară în care astfel de evenimente ar trebui prevenite din timp având în vedere tehnologia care se presupune net avansată,  s-a demonstrat nu doar incapacitatea autorităţilor de a stăpâni o astfel de situaţie de criză, ci şi un nivel foarte ridicat de aroganţă, prin simplul fapt că au dovedit că nici nu se gândeau că în tărişoara lor s-ar putea întâmpla aşa ceva.

Ceea ce s-a întâmplat, e o lecţie pentru toată lumea, şi anume că orice e posibil, indiferent cât de mare şi tare te-ai crede, şi că lumea este încă dominată de ignoranţă, o ignoranţă care ieri s-a transpus în moartea a 12 persoane.

Şi ca să închei frumos şi în ton vesel, ca să nu pară totul atât de sumbru, vă spun ceva care pare desprins dintr-un banc, dar care totuşi, este adevărat: Tiberiu Niţu, procurorul general al României, a declarat astăzi că ţara noastră ar fi pregătită să facă faţă unui astfel de atac. Eu nu zic decât “Doamne fereşte şi păzeşte”, căci ca la noi, la nimeni.

Dumnezeu să le ierte pe cele 12 persoane ucise şi pe noi, de atâta nepăsare şi ipocrizie!

1359612099presa

Fericire

Mă simt fericită. Azi am avut o zi într-adevăr frumoasă, în ciuda răcelii şi a celor -20 de grade prin care am reuşit, totuşi, să trec cu brio.

Nu ştiu cum să definesc fericirea pe care o resimt. Nu e o fericire bolnavă, ca cea pe care o resimţi atunci când eşti îndrăgostit, tipul acela de fericire care îţi îngrădeşte neuronii în aşa hal încât nu mai poţi face nimic altceva decât să zâmbeşti fără motiv şi să râzi din orice. Nu e nici sentimentul acela de fericire datorat vreunei reuşite profesionale sau vreunui eveniment special. E acel tip de fericire care îţi cuprinde întreg spiritul şi ţi-l înalţă într-atât de mult încât simţi că eşti capabil de orice. Aşa mă simt în acest moment: capabilă de orice. Simt că pot face tot ce mi-am propus, simt că mă pot autodepăşi şi simt că mă pot reinventa astfel încât să descopăr în mine forţe a căror prezenţă nici măcar nu o bănuiesc.

Precum adolescentul miop transpus de Eliade în romanul autobiografic având acelaşi nume, mă simt net superioară chiar şi propriei mele persoane, simt că am atins un punct intrinsec până acum necunoscut şi care reprezintă startul spre ceva nou şi edificator. Sunt un om motivat să caut, să aflu, să dezvolt. Sunt un om motivat de conştientizarea propriilor capacităţi. Şi mă simt bine.

E minunat să te simţi bine, să ai încredere în propriile forţe şi că eşti pregătit să realizezi tot ce ţi-ai propus. E o stare de bine şi mi-ar plăcea, ca prin ceea ce scriu, să devină contagioasă!

Întotdeauna am evitat fericirea supremă, deşi am cunoscut-o de câteva ori. Dar nu e o fericire constructivă. E o fericire care, treptat, conduce spre autodistrugere. E o fericire care te îndeamnă spre orbire, pentru că odată înglobat în ea, nu mai există nicio scăpare din faţa declinului care ar urma în urma dispariţiei sale. Fericirea pe care o resimţi atunci când iubeşti, e o fericire temporară. Odată cu trecerea timpului, ea devine obişnuinţă ce se transpune în tristeţe. Sunt de evitat astfel de stări, am învăţat din propriile experienţe. Iubirea transpusă şi mintal, nu doar sufletesc, e calea spre o fericire echilibrată. O gândire obiectivă, şi nu subiectivă, e calea spre o minte sănătoasă, iar într-un astfel de context, fericirea e indispensabilă.

Desigur, fericirea poate fi definită şi prin micile bucurii ale fiecăruia dintre noi, precum hobby-urile (în cazul meu, cititul), shopping-ul, mai ales în cazul femeilor (cine poate nega satisfacţia adusă de obiecte de garderobă noi?), oamenii dragi nouă, reciprocitatea unui zâmbet oferit unei persoane necunoscute sau cunoscute cândva,dar pierdute în timp, animăluţele de companie care nu mai contenesc să ne arate iubirea lor necondiţionată, şi multe alte lucruri, care ne definesc şi pe care le definim ca fiind “fericire”.

Micile mele bucurii de astăzi sunt reprezentate de ziua motanului Ionel, cărţile primite în dar de la scumpa şi draga mea mamă (cele 6 volume “În căutarea timpului pierdut” de Marcel Proust), expunerea la panoul şcolii de către profesoara de limba română a unui eseu pe care l-am scris în mai puţin de 5 minute şi care a fost apreciat ca fiind excelent, depănarea unor amintiri plăcute, dar, nu în ultimul rând, multă muncă şi activitate intelectuală. Încă de mică mi-am descoperit această afinitate spre învăţat, spre cunoaştere. E o forţă mult mai puternică şi nu poate fi descrisă în cuvinte, ci doar în fapte. Momentan sunt la partea în care pun în aplicare ceea ce învăţ. Rezultatele sunt pe drum, vor veni odată cu trecerea timpului.

Însă, ca orice om, am momente când las ca fericirea să-mi fie umbrită de anumite influenţe nefaste, care, pe moment, îmi dereglează întru totul gândirea, transformând-o în harababură. Gândesc până plâng. Şi plâng până nu mai gândesc. Dar după ce termin, toate acele influenţe se transformă în putere de muncă, în motivaţie, în aspiraţii. Deci sunt bune şi astfel de perioade, căci, după cum am mai spus, prea multă fericire strică, aşa cum orice e prea mult strică.

Totuşi, azi este o zi în care mă simt cu adevărat fericită din toate punctele de vedere, în care fericirea se află în echilibru statornic cu extazul, iar acest lucru e minunat.

Pe voi ce vă face fericiţi?