Regăsire

Cred că fiecare dintre noi avem momente în care, pur şi simplu, izbucnim şi spunem tot ce ne trece prin cap, fără a ne gândi la consecinţe. Cea mai gravă parte a acestor izbucniri este aceea că ele sunt sincere, iar, de cele mai multe ori, sinceritatea răneşte.

Nu vă voi vorbi despre ceva dramatic în cele ce urmează, ci doar vă voi expune o concluzie la care am ajuns eu în urma unei experienţe neplăcute în acest sens.

Pentru mine, scrisul a reprezentat dintotdeauna o formă de a mă descărca, însă, de multe ori, am refulat în faţa acestei porniri, din teama de a nu fi descoperită. Tocmai de aceea, multe dintre cele pe care le-am scris la nervi, au avut ca destinaţie coşul de gunoi. Am decis că este momentul să îmi asum ceea ce simt în momentul în care mi-am creat acest blog. Înainte de a publica primul articol am stat  aproximativ o oră şi jumătate şi m-am învârtit prin cameră, pe Facebook, prin curte, gândindu-mă dacă e bine sau nu ceea ce fac. Eram extrem de nesigură pe mine şi, mai ales, sufeream de teama de a fi respinsă. Până la urmă, mi-am asumat răspunderea şi am zis că n-am nimic de pierdut dacă încerc. I-am dat link-ul articolului uneia dintre prietene şi ea i l-a dat altcuiva, ambele persoane aducând un feedback pozitiv, iar acest lucru m-a încurajat să fac publică şi pe Facebook înclinaţia mea de a scrie. Credeţi-mă, chiar a fost un act extrem de curajos, având în vedere cât de nesigură pe mine eram.

Cu timpul, “Arta de a fi om” a luat proporţii mai mari şi, prin intermediul acestui blog, am cunoscut o mulţime de suflete minunate, dar, mai ales, am început să mă cunosc pe mine. M-au schimbat din foarte multe puncte de vedere cele scrise aici pentru că, atunci când scriu, lucrez mai mult cu subconştientul, decât cu conştientul, pentru că profunzimea gândurilor mele va fi mereu sinceră, spre deosebire de partea de suprafaţă, care, aşa cum şi sună, este doar… “de suprafaţă”.

Din păcate, noi. oamenii, aşa cum v-am mai spus şi aici, avem tendinţa de a ascunde atât faţă de noi, cât şi faţă de ceilalţi, nu doar sentimente, ci şi gânduri, ori de multe ori, gândurile nespuse şi acumulate pe perioade îndelungate pot avea rezultate nu tocmai benefice. De aceea, omul are nevoie de o formă de terapie pentru a se menţine sincer şi curat, măcar faţă de el, căci sufletul împăcat este cea mai mare comoară a fiecăruia dintre noi şi ar trebui să fie o constantă pe care să ne bazăm în fiecare decizie pe care o luăm.

Astfel că, revenind la cele din începutul acestui articol, fiecare dintre noi trecem prin experienţe neplăcute în raport cu ceilalţi sau chiar în raport cu noi înşine. Tocmai de aceea, avem nevoie de o modalitate de a ne descărca în acest sens. Pentru mine, a scrie, indiferent de balivernele pe care le delirez, este o modalitate de a mă vindeca. De aceea, pe blog-ul meu puteţi observa atât articole care vorbesc cu voce de suflet, de cititor, cât şi articole care vorbesc cu voce de cetăţean bulversat ori elev supărat pe sistem. Însă, toate acestea, fac parte din fiinţa mea şi nu cred că există dovadă mai mare a faptului că scrisul ajută la dezvoltarea personalităţii decât aceea că, de la un articol la altul, am devenit din ce în ce mai sinceră în cele pe care le-am avut de spus.

Am evoluat şi din perspectiva omului de zi cu zi, care, dacă în urmă cu ceva timp se ferea să fie aşa cum simte, astăzi zâmbeşte cu mai multă încredere în forţele proprii şi priveşte viaţa dintr-o mulţime de perspective. Omul din prezent zâmbeşte atât în interior, cât şi la exterior, bucurându-se de fiecare rază de fericire. 

Noi, oamenii, avem nevoie să izbucnim din când în când. Iar ăsta este un lucru bun. Însă a izbucni astfel încât să scoţi la iveală adevăruri ce au nevoie să fie puse în aplicare, este cel mai mare dar pe care şi-l poate face cineva. Eu nu-mi dau sfaturi decât mie, însă dacă cineva m-ar întreba vreodată care este cea mai bună metodă de a te cunoaşte pe tine însuţi, i-aş spune să ia un loc, un pix în mână şi să folosească instrumentul de scris aşa cum simte, căci fiecare dintre noi avem gânduri ce stau ascunse în străfunduri şi care abia aşteaptă să fie scoase la suprafaţă.

Advertisements

Nişte gânduri

Când am purces în incursiunea spre arta de a fi om, ştiam că mă va aştepta un drum lung, greu, anevoios. Tocmai de aceea, când am venit pe lume, timp de 10 secunde am ţinut un moment de reculegere pentru liniştea mea veşnic pierdută, şi abia mai apoi am plâns, nu pentru ceea ce s-a desprins de mine, ci pentru ceea ce avea să se lege, şi anume gândul.

Îmi amintesc când eram la grădiniţă şi ni se spunea, după învăţarea poeziei, în timp ce stăteam cu toţii în semicerc, să repetăm în gând poezia spusă de către doamna educatoare. Nu ştiam ce era acela gând. Pentru noi, copii find, gândul era echivalentul şoaptelor. Rosteam tot ceea ce simţeam. Nu aveam conştiinţă, pentru că nu aveam apăsări sufleteşti. Aveam doar sentimente, iar ele nu răneau, ci doar înfloreau.

Atunci când mi-am descoperit latura intrinsecă, nu făceam decât să mă mir cum pot spune lucruri pe care ceilalţi să nu le audă şi, deci, despre care să nu le pese, pentru că nu le cunoşteau. Tot atunci, copilul din mine a avut revelaţia unei existenţe pe cont propriu, a cărei responsabilitate se afla doar în mâinile sale mici, pline de zelul inocenţei copilăriei.

Mai târziu, gândurile s-au amplificat, înecând, treptat, vocea copilului din mine, făcând loc lumii “de la suprafaţă”. Prin mintea mea au început să se perinde feţe, voci, gesturi, care m-au făcut să realizez că, deşi existenţa mea are loc pe cont propriu, acest demers nu ar putea fi posibil fără a mă raporta şi la cele din jurul meu. În acel moment, în mine s-a născut zâmbetul. Am zâmbit pentru că iubeam, am zâmbit pentru că admiram, am zâmbit pentru că doream şi pentru că aveam cui să zâmbesc.

Mai târziu, aceleaşi gânduri mi-au luat totul, pedepsindu-mă pentru că nu le rosteam. Dar ele au uitat că, mai presus de cele ce ţin de suflet şi raţiune, este orgoliul, această armă letală pentru tot ce înseamnă fiinţa gândului.

Orgoliul ucide clipe şi ucide speranţa. El ucide tot ce are omul mai de preţ, şi anume cuvântul. Ori cum putem fi fericiţi dacă nu rostim cuvintele necesare în acest sens? Cum putem înfăptui ceea ce simţim dacă nu ne raportăm la ceea ce gândim? Suntem proprii noştri asasini, iar regretele sunt cei mai aspri judecători, căci ele ne aplică pedeapsa capitală, şi anume ireversbilitatea timpului, incapacitatea de a ne putea întoarce înapoi, spre a îndrepta lucrurile.

Suntem alcătuiţi din contradicţii, iar cea mai mare dintre acestea este cea dintre gând şi sentiment. Căci una simţim, alta facem, una gândim, alta spunem, şi tot aşa.

Trecem pe lângă oamenii pe care îi iubim, pe lângă ceea ce vrem să facem cu adevărat şi pe lângă clipa prezentului, ne abandonăm în profunzimea gândurilor până când renunţăm în faţa fricii de a fi respinşi, de a eşua, de a spune ceea ce simţim. Ne înecăm în lacrimi de regrete şi tot ceea ce putem face este să înotăm în neputinţa de a remedia lucrurile. Spunem adio şi trecem mai departe, îngreunându-ne sufletul cu povara gândului nerostit, iar viaţa ne batjocoreşte şi ne face cu mâna în timp ce trece pe lângă noi.

Cuvinte

Am atât de multe cuvinte de spus, gânduri pe care vreau să le exprim, să le scot la iveală, dar nu pot. Mă bântuie, ţipă, dar nu se aud decât în mine. Buzele-mi sunt cusute, iar sufletul îmi vorbeşte mecanic, automat, fără a percepe nimic din ceea ce se întâmplă. Vreau să spun atâtea, dar mă blochez atunci când încerc. În mintea mea au loc alunecări de teren şi cutremure care scot la iveală gânduri de care nici măcar nu aveam habar că le pot concepe.

Simt că a vorbi este o acţiune inutilă momentan şi tot ceea ce fac este să tac şi să deschid gura doar atunci când este cazul. Nu vreau nici măcar să mai ascult. M-am săturat. Oamenii au tendinţa de a se descărca în faţa mea şi, de multe ori, mă încarc eu cu problemele lor. De aceea, am învăţat să îmi controlez această “calitate” de a empatiza cu cei din jur, deşi este greu. Învăţ să nu-mi mai pese.

Îi admir pe cei cărora nu le pasă. Nu ştiu ce stare de spirit au, căci oricum fericirea şi tristeţea sunt doar nişte noţiuni abstracte, însă cu siguranţă mi-ar plăcea să nu-mi mai pese deloc. Momentan, mă aflu în etapa în care învăţ să nu-mi mai exteriorez sentimentele. Este greu, însă e mult mai greu atunci când cei din jur îţi cunosc slăbiciunile.

A fi un om puternic nu este pentru oricine, fiind cu adevărat o artă. Are avantajul de a te apăra în faţa oamenilor şi, totodată, de a te îndepărta de ei.

Ca om, ai nevoie de cei din jur, dar totodată nu ai. Vrei să fie lângă tine, dar vrei să te lase-n pace. Suntem plini de paradoxuri, însă întocmai aceste atribute sunt cele care ne definesc. Totuşi, a defini omul mi se pare cea mai dificilă misiune pe care ar putea-o avea cineva. Suntem şi nu suntem ceea ce părem. Este extrem de greu să fii om şi, totuşi, este cu adevărat un privilegiu acela de a avea un suflet şi o raţiune pline de cuvinte. Căci cuvintele dor, cuvintele vindecă şi cu ele ne hrănim.

Nimicuri de milioane

Suntem proşti.

Nu pot să încep altfel decât făcând această constatare.

Cu toţii suntem extrem de proşti. Nimeni nu e exceptat.

Şi ca să nu muriţi şi mai proşti, vorba românului, haideţi să vă zic şi de ce am constat eu treaba asta.

Faza e că nu ştiu cu ce să încep, cu noua grădina zoologică de la capăt de ţară, pe numele ei Vama Veche, unde se presupune că vin toţi săracii, dar ţăranul cu Porsche nu conteneşte să se urce pe trotuar, fiind beat mort şi băgându-şi-o în barmaniţele care-i cereau banii pe cafea? Cu cocălărimea din Mamaia care a făcut ca încasările dintr-un club să ajungă la peste 750000 de lei, deşi se presupune că suntem vai de capul nostru la capitolul economie? Sau cu idioţii ăia de azi-dimineaţă la care s-a uitat tot poporul, care n-au făcut altceva decât să-şi dea pumni în gură şi pentru asta s-au cheltuit peste 300 de milioane de dolari? Nici dacă trăia Einstein acum şi elabora în direct teoria relativităţii nu se uitau atâţia oameni şi, mai ales, nu plăteau atâţia bani ca să-l vadă de-aproape (preţul unora dintre biletele la meci a ajuns şi la 500000 de dolari).

Buuuun. Să încep în ordinea în care le-am enumerat pe cele de mai sus.

gunoaie_vama_veche_67119800

Ştiţi voi toate articolele alea care deveniseră virale, despre cât de mult s-a stricat Vama în ultimii ani şi despre cât de nasoală e lumea care vine? Ei bine, articolele alea-s extrem de pe bune şi nu vă minte nimeni cu nimic. A fost cel mai oribil 1 Mai în Vamă la care am mers vreodată, din punct de vedere al atmosferei şi ambientului. În primul rând, au fost mult prea mulţi oameni într-un spaţiu extrem de mic, iar în al doilea rând, au fost extrem de multe animale, şi prea puţini hingheri. Au fost multe animale, majoritatea sălbatice, care n-au ţinut cont de faptul că se află printre oameni şi n-au făcut altceva decât să se bată, să se sfâşie ca idioatele, pentru că, deh, sunt animale, şi nu ştiu să facă altceva decât să acţioneze cu instinctul primar, nu ştiu ce este aceea civilizaţie, nu ştiu ce este aceea vorbă. Ştiu doar să se bată şi să ţipe ca proastele, iar a te plimba pe la orele dimineţii prin Vamă în aceste zile, a fost cu adevărat o provocare pentru oricine. Să nu mai spun de tonele de gunoaie pe care animalele le-au lăsat după ce s-au călcat în picioare şi după ce au râgâit ce-au îngurgitat pe parcursul nopţii pe care au numit-o “distracţie”.  Salvare pentru fetele bete, ioc, hingheri pentru animalele care se bat, ioc, dar măcar a fost ANAF-ul prezent, iar ăia de la baruri mai mult au tastat pe casa de marcat decât au servit clientela. Deci, next year, adio 1 Mai în Vamă. Veniţi în Vamă, dar nu în perioada asta. Mai bine cheltuiţi banii pe o vacanţă în jungla amazoniană, vă ajunge tot atât, dar măcar animalele din jurul vostru nu vor mai purta numele de oameni. Singura parte bună a acestui 1 Mai:

IMAG0504[1]

Acum, despre Mamaia nu pot să vă spun decât că de fiecare dată când am fost nu am făcut decât să îmi doresc să fiu acasă sau, eventual, în Vamă, unde e mult mai bine şi frumos (dacă nu e 1 Mai, desigur). Că e plin de curve, ţigani şi bătrâni, asta e ceva deja clasic şi bine cunoscut. Că toată prostimea asta beneficiează de sume colosale deşi nu au făcut nimic pentru a contribui la evoluţia societăţii într-un sens mai bun şi nu fac altceva decât să ducă o viaţă sedentară în care totul se rezumă la nevoile primare, asta, la fel, se ştie. Că banii în România se cheltuiesc pe orice altceva mai puţin investiţii folositoare, la fel, ştiţi şi voi! Aşa că mai are rost să intru în detalii şi să vă spun cât de scârbită sunt de faptul că atunci când vine vorba să dăm din buzunare pentru a ajuta oamenii cu adevărat nevoiaşi sau, pur şi simplu, să contribuim cu sume pentru un scop cu adevărat util, românii noştri, ăştia de i-au băgat în buzunar patronului de la clubul ăla de rahat, unde a venit şi a behăit Loredana Groza, peste 750000 de lei, nici măcar nu se sinchisesc să se ascundă?! Oricum, au cheltuit degeaba atât. Fără şeful lor, mascota de la circ, acum aflată la închisoare, ce s-a întâmplat acolo nu se poate numi petrecere, doar plimbare pe centură.

646x404

Şi acum, fraţilor, explicaţi-mi şi mie, de ce idioţii ăia de azi-dimineaţă la care s-a uitat toată lumea şi care fac o treabă pe care oricare dintre noi cu puţin antrenament o poate duce la bun sfârşit, sunt multimilionari şi, după acest meci, sunt şi mai multimilionari? Păi, ia să ne apucăm cu toţii să ne batem, mă, frate, vreau şi eu să câştig bani din asta. De ce aş mai depune atâta efort pentru a învăţa, pentru a intra la o facultate, a ajunge cineva, cu un salariu nu în milioane de dolari, ci în milioane de lei vechi, când ăia, Lolek şi Bolek (nu le-am reţinut numele şi mi-e lene să caut pe Google) câştigă sume colosale doar din bătaie?! Auzi, bilete de 500000 de dolari! Cu banii ăia, hrăneam pe puţin 1000 de familii din Africa, unde, cică, foametea nu are soluţie, sau îi ajutam pe cei din Nepal, loviţi de cutremur. Da, ştiu, sunt mult prea idealistă, dar realitatea zilelor noastre este extrem de dureroasă, aşa că profit de posibilitatea de a visa, atâta timp cât mai este gratis.

Deci nu, oameni buni. Chiar nu mi se pare normală faza cu meciul. E bătaie de joc faţă de întreaga clasă muncitoare, care se chinuie de la lună la lună să supravieţuiască, în pofida faptul că, ei bine, ea chiar depunde efort. Când ăla care se plimbă mereu cu milionul de dolari după el, că el e campion mondial la bătaie, are o dată pe lună (sau poate nici atât) un meci şi aia e, are suta de milioane asigurată şi nu face nimic mai mult din ce poate face un animal, un căţel, o găină, ci pur şi simplu se bate.

Îmi menţin ideea de la începutul articolului. Suntem proşti. Suntem la fel ca în urmă cu 5000, 10000 de ani, când încă trăiam în peşteri. Nu ni s-a schimbat decât habitatul. În rest, instinctele primare sunt cele care ne domină şi vor continua să ne domine, căci altfel, nu-mi pot explica cele de mai sus. Nu-mi pot explica cum oamenii încă se pot bate fără motiv, cum încă nu realizăm că facem parte din societate şi trebuie să ne comportăm ca atare, cum încă aruncăm cu bani pe lucruri inutile, fără să cunoaştem valoarea muncii, cum lumea încă se bucură de spectacole violente precum boxul, la fel ca oamenii Evului Mediu sau Antichităţii, care se bucurau de execuţii sau de bătăi în arene.

Suntem înconjuraţi de nimic şi ne afundăm din ce în ce mai tare.  Dar până ne-afundăm de tot, vă salută băiatu’ ai cărui pumni au câştigat azi-dimineaţă, în nici 2 ore, 180 de milioane de dolari.

floyd-mayweather-showoff-money