Jurnal de tortură

Zilele acestea, din pricina incompetenţei unor doamne care se consideră abuzate dacă îşi fac treaba la timp, am fost nevoită să îmi petrec trei nopţi pe tren, adică 27 de ore.
Totul ar fi decurs minunat dacă în tren, în loc de duhoare, ar fi fost aer, şi dacă în loc să stau pe pietre, aş fi stat pe scaun. Totodată, cu siguranţă totul ar fi fost mai bine dacă oamenii ar învăţa să folosească săpunul şi să îşi facă nevoile fiziologice în toaletă, nu pe lângă.
În fiecare dintre cele trei nopţi am nimerit în acelaşi vagon, un vagon fără compartimente, un vagon pentru navetişti, deşi drumul Iaşi-Constanţa are durata de 9 ore şi jumătate. Când am plecat din Iaşi, încă era destul de gol, abia câteva scaune ocupate, dar mirosul îngrozitor exista oricum. Calvarul a început de la Vaslui. Vagonul s-a umplut cu fel şi fel de oameni, iar, odată cu ei, miasmele s-au diversificat. În faţa mea s-a aşezat un nene care mirosea a spirt, ceapă, usturoi şi otravă de furnici. Poate omiteam acest detaliu dacă nenea se dovedea a fi şi măcar puţin manierat, având în vedere că era totuşi cu familia. Nu doar că bolborosea într-o limbă pe care doar el o înţelegea, dar se şi comporta de parcă întreg spaţiul dintre mine şi el era doar al lui, fapt pentru care am fost nevoită să stau toata noaptea încolăcită ca un melc, din cauza faptului că se întinsese până sub scaunul meu. În tot acest timp, două dudui cam de vârsta mea râdeau de parcă erau la ele acasă, iar asta n-ar fi fost nimic, dar făceau asta pe acordurile lui Salam. Noaptea a decurs îngrozitor, am reuşit să dorm doar când nenea din faţa mea era la ţigare.
Dimineaţa, când am ajuns acasă, la Mangalia, m-am dus direct la liceu să mă ocup de ceea ce aveam de făcut. Acolo, una dintre cucoanele responsabile de calvarul prin care am trecut, nu a avut altceva de spus referitor la drumul meu decât faptul că “eh, e mai aproape Bucureştiu’.” Ei na, să mori tu?!
Al doilea drum, spre Iaşi, a decurs mai bine, pentru că am nimerit din greşeală (sau din fericire) la clasa I, unde nu era nimeni şi am putut să dorm cam până pe la ora 4 dimineaţa. Din păcate, am fost nevoită să mă mut la locul meu, în vagonul terorii, din cauză că un nene care controlează biletele, măcinat de sentimentul dreptăţii, a spus că nu pot sta acolo. Desigur, dacă doresc să plătesc o diferenţă, nu-i nicio problemă. Faza e că eu deja plătisem o diferenţă, primului controlor, dar nu mai avea nicio valoare acum, astfel că tot nu am scăpat de vagonul terorii. Ajunsă acolo, am căutat nişte scaune libere care să aibă mai puţine pete maro decât celelalte. Din păcate, aici somnul era cu adevărat imposibil, nu neapărat din cauza condiţiilor, cât, mai ales, din cauza concertului unui nene care nu avea niciun stres că se afla în compartiment cu alte 30 de persoane. Sforăia atât de tare că nu ştiam dacă vibrez din cauza mersului trenului sau din cauza corzilor lui vocale. Între timp, o tanti pe la vreo 60 de ani se tot plimba prin compartiment, împrăştiind un miros în care se refugiaseră toate nevoile fiziologice posibile, de la alea mici, până la alea mari şi care ies prin piele. Totodată, un nene şi fi-su care veneau de la Costineşti, unde probabil le-a murit şi ultimul neuron, se manifestau ca la circ şi păreau retardaţi. Desigur, erau doar needucaţi. Aş spune proşti, dar nesimţirea e o alegere, pe când cu prostia te naşti.
Ajunsă înapoi în Iaşi, totul a decurs perfect, am terminat şi ultimele formalităţi, după care m-am dus la o pensiune unde m-am odihnit şi mi-am încărcat bateriile pentru a treia seară.
Am stat în acelaşi vagon, vagonul 7. Am avut norocul că lângă mine s-a aşezat o doamnă drăguţă şi cu umor, care a mai destins atmosfera lugubră de pe parcursul nopţii. Ca în prima seară, totul a decurs bine până la Vaslui, unde parcă s-au urcat, iertată fie-mi exprimarea, animale, nu oameni. Mirosul deja închis din vagon a căpătat iz de grajd şi de hazna, iar singurul lucru pe care l-am putut face în această privinţă a fost să-mi ţin părul pe nas. M-am gândit să citesc, numai că “Discursul asupra metodei” a lui Descartes a fost întrerupt de plânsul unui bebeluş a cărui mamă nu făcea decât să-i spună să tacă, de parcă ar fi înţeles-o copilul ăla. După vreo 30 de minute de plâns, s-a gândit să-i dea să mănânce şi (WOW!) a tăcut. Pe la vreo 3 dimineaţa, după vreo 2 litri de Nestea, m-am gândit să mă duc la toaletă. Nu, nu mă aşteptam la lux, însă nu mă aşteptam să văd nevoi fiziologice chiar şi lângă uşă. Aşa că nu m-am mai dus. Dacă riscam, probabil luam şi vreun virus nedescoperit, la ce miasme se învârteau pe-acolo. Întoarsă în vagon, m-am lovit direct de valul de miros de alcool şi ceapă, specific celor care urcă din Vaslui. M-am resemnat. Chiar nu mai aveam ce să fac. Nu puteam face altceva decât să aştept. Am început să mă simt mai bine abia când a răsărit Soarele şi am trecut pe lângă podul de la Cernavodă. Atunci am simţit că sunt cu adevărat acasă.
Concluzia este aceea că în viaţa mea nu mai merg la clasa a II-a pentru că, dacă înainte era chiar ok, acum totul a devenit o mare bătaie de joc la adresa tuturor pasagerilor, iar CFR pare mai degrabă să vină de la ce “ce fraieri” decât de la denumirea sa propriu-zisă. Totodată, oamenii sunt extrem de needucaţi şi chiar nu putem avea pretenţii de emancipare de la o societate care încă nu a învăţat să folosească apa şi săpunul.
Cam ăsta a fost mini-jurnalul de călătorie. Urmează cel de vacanţă, departe de miasme, însă aproape de briza mării şi de sunetul valurilor la răsărit.

Advertisements

Din tren

Noapte. Căldură mai multă decât este necesar. Creier clocit de un amalgam de gânduri care vin, trec, se întorc şi nu mă lasă nici măcar să dorm. Şi se pare că nici măcar să fiu profundă nu mă lasă. Nu gândurile. Manelele care bubuie în urechile unui nene din compartiment. De apreciat că măcar are căşti.
Lumini stinse. Nici măcar să citesc nu pot. Binecuvântată fie tehnologia şi posibilităţile pe care ni le oferă, că măcar pot scrie aici.
Nenea cu manelele a-nceput să sforăie. Are şi acompaniament instrumental acum.
Acum mergem cu spatele. Oare ne întoarcem? Nu de alta, da’ nu vreau, că de întors, mă voi întoarce, însă nu acum, ci la vară. Momentan, mă întorc la ea, la marea mea, nu albastră, cum zice băiatu’ ăla de la radio, ci la marea mea superbă, învolburată şi plină de viaţă, pe care nu aş da-o pentru nimic în lume, şi pe care, totuşi va trebui să o părăsesc. Sună paradoxal în raport cu cele spuse anterior, dar abia aştept. Îmi plac începuturile, mai ales cele promiţătoare ca cel care va veni.
Probabil nu înţelegeţi ceea ce vreau să spun. Nici eu nu prea mai înţeleg. Dar cine poate înţelege totul? Da, s-au oprit manelele, de unde şi profunzimea, iar odată cu ele, s-a oprit şi trenul.
Linişte. Toată lumea doarme. Literele se aştern… Pe ecran.
Vreau să dorm, da’ nu mi-e somn. Vreau să mănânc ciocolată, dar s-a topit. Vreau să citesc, dar nu-i lumină. Vreau… Vreau atât de multe! Însă doar acum, pe parcursul călătoriei. De-obicei vreau doar sănătate, că cică restul vin oricum. Asta-i minciună pentru oamenii cu stima de sine scăzută, că dacă vrei ceva, totuşi, trebuie să faci ceva ca să dobândeşti acel ceva.
Trenul stă pe loc. La fel şi gândurile mele. Linişte şi multe conjuncţii adversative, iar până la 07:30 mai e cale lungă.

Chef de chef

Am atâtea de zis şi atât de puţină energie încât scriu doar cu o mână, în timp ce cu cealaltă îmi sprijin capul să nu cadă. Şi mai vreau şi ciocolată, dar magazinul e departe şi lenea e cucoană mare…

Nu vă speriaţi, nu-s bolnavă! Sunt doar obosită pentru că azi e duminică şi mereu mi-e somn duminica, în special când petrec până dimineaţa, iar asta se întâmplă cam în fiecare sâmbătă.

Numai că azi sunt revoltată şi mă oftic (dar ce mă oftic!) că nu am energia necesară să-mi vărs oful.

Pe scurt: Aseară fuse mare party, majoratul unei colege. Am ajuns la ora 21:30 şi până la ora 2:45 când am plecat de-acolo capul meu bubuia datorită sunetelor din surdină, pe numele lor MANELE. Măi, oameni buni! Sunt de acord că gusturile nu se discută (uneori). Dar, fraţilor, ce fel de distracţie e aia când tot ce faci este să dansezi pe un sunet de tarabană în combinaţie cu lălăiala unuia care cântă doar despre duşmani, femei şi bani? Hai, dansezi la început că, deh, să se simtă şi fata aia bine că n-a cheltuit zeci de milioane cu petrecerea degeaba… dar deja, după alea 10 manele, m-aş fi simţit proastă dacă aş mai fi continuat să dansez.

Oricum, chestia asta cu manelele la majorate şi nu numai, chiar şi la nunţi şi la botezuri, e ceva normal. Şi de-aia, de fiecare dată după ce merg la o astfel de petrecere, spun că nu o sa mai merg niciodată. Evident, de fiecare dată mă mint singură, sperând că poate va fi OK. Dar, nu, nu e şi oricâte persoane dragi mie ar fi pe-acolo, tot mă simt proastă dacă încerc să dansez pe aşa ceva, iar de pretins, nici atât nu aş putea! Şi credeţi-mă! Sunt sufletul petrecerilor, atunci când mă simt bine undeva, nu-s vreo babă comunistă! Îmi place de mor să mă distrez. Dar petrecerile astea, fraţilor, pe cuvânt că-s urâte tare!

1e3db9b2c91df12794ffc54d57fa83ceacdbbe768715b53fff712e421ff62a58

Folclorul nostru are nişte melodii atât de frumoase, iar noi preluăm de la alţii o cultură atât de trivială. Pentru că manelele, nu-s melodii, manelele “nu e” muzică. Manelele “e” o lălăială lipsită de sens, dar nouă, românilor, ne plac pentru că sună aşa, oriental, şi ne fac să ne simţim mai speciali!

Oricum, sunt atâtea genuri de muzică pe care te poţi distra la o petrecere… de ce trebuie, fratele meu, să-mi bubui creierul cu salami şi copii de aur???!!!

Atât am avut de zis. Mă bag în pat să citesc, nu de alta, dar neuronii mei au nevoie de un reboot total după o seară ca asta…

P.s.: Dacă mi-a observat cineva absenţa în ultimele două săptămâni, să ştiţi că-s fooooarte bine! Mai bine ca niciodată chiar! Doar că am avut un program mai plin care n-a mai lăsat loc şi distracţiei virtuale.

O zi faină să aveţi! Şi dacă aveţi drum pe la magazin, nu vă cer decât o Milka cu alune…