Alive

Am cam rămas fără cuvinte în ultima vreme. A fost un decembrie confuz, ce-i drept, și nu doar meteorologic. Am trecut așa, de la o stare la alta, pentru ca, până la urmă, să ajung la o stare de lehamite totală. Îmbinată cu lipsa de chef de orice, nu a ieșit ceva prea bun. Câteva săptămâni, viața mea s-a desfășurat din inerție și cam atât. Nu am avut chef de nimic și a fost ciudat tare. Nu am fost tristă, din contră, am avut o stare de spirit chiar foarte bună, însă nu mi-a mai păsat de absolut nimic din jurul meu. Nu știu cum să descriu mai mult de atât, poate ați experimentat sau nu sentimentul, însă, dacă nu, să știți că nu vi-l recomand. Mai trist decât să fii trist este să nu îți pese. Dacă vedeți oameni fără expresie facială pe stradă, oameni care merg fără țintă, care se uită fără să privească și care vorbesc fără să spună nimic, ăia nu sunt niște oameni sunt triști, ci sunt oameni cărora nu le pasă și, vă spun, că-s demni de mila voastră. Omul trist măcar simte, omul căruia nu-i pasă… N-are nimic, n-are pe nimeni. El doar este și atât. 

Din fericire, m-am trezit din starea de lehamite, la timp cât să întâmpin noul an cu aceeași stare de bine cu care obișnuiesc mereu să o fac. Aș minți dacă aș spune că mi-am revenit complet, însă sunt pe drumul cel bun. Mă doare că am pierdut atâta timp în felul ăsta, când puteam să-mi gestionez altfel zilele în care n-am făcut nimic altceva decât să fiu, fără să trăiesc. Mi-am neglijat pasiunile (am o groază de cărți care abia mă așteaptă, dar încă mă uit la ele cu ochii goi), m-am refugiat în materiile pentru examen, ceea ce nu este neapărat rău, dar este trist, că am devenit cam anti-socială din cauza asta, însă, v-am spus, acum totul revine la normal, poate chiar mai bine ca înainte.

Vacanța asta de iarnă a fost de basm, m-am întors pe plai dobrogean și am realizat, pentru a mia oară, că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. După ce am fost și pe plai prahovean, am conchis cu certitudine că acasă e cel mai frumos loc din lume. Peste câteva zile, datoria de studentă mă cheamă înapoi pe plai moldovenesc și… Mnah, e greu. 

Ce să mai spun? Trag linie peste 2015 și nu privesc înapoi. A fost un an foarte bun, însă complicat. A adus foarte multe schimbări într-un timp relativ scurt. Ce-i drept, pot spune cu zâmbetul de satisfacție pe buze că a adus și foarte multe realizări, deopotrivă. Mai multe chiar decât îmi propusesem inițial. 

Nu îmi propun nicio țintă pentru 2016. Am câteva planuri, însă știu că va fi totul bine. În cei 20 de ani pe care îi voi împlini în august, dacă am ajuns la o concluzie, ei bine, aceea e că omul se petrece în limită și că a trăi sub spectrul fatalității e doar pierdere de timp. Luna asta, mi-a dovedit încă o dată că grijile sunt inutile. Important este să trăiești. Iar eu… eu obișnuiesc să fac asta din plin. Și nu mă voi mai opri niciodată. Nici măcar pentru o pauză. 

Vă doresc să aveți un an așa cum îl vreți voi. Bun, ușor, fericit… Nici nu mai contează. Important este să fim și să trăim. 2015 ne-a dovedit, mai ales în ultima parte, cât de fragilă e viața. Așa că, în anul ce va să vie, să fim și să trăim mai mult ca niciodată! La mulți ani! 

Advertisements

Dincolo de teorie

Ieri, pentru prima dată, am avut ocazia să asist la o judecată în apel şi la nişte recursuri. Nu ştiu de ce nu am făcut asta mai devreme. În cele 2 ore cât am stat în sălile de judecată, am învăţat nu doar că a fi student la Drept şi, respectiv, viitor justiţiar implică mai mult decât a şti să reproduci cărţi, cât, mai ales, înseamnă să fii om. Am ajuns acolo destul de reticentă cu privire la felul în care se va desfăşura totul. Îmi imaginam o atmosferă sobră, un limbaj poate neinteligibil pentru cineva care studiază Dreptul de aproximativ 3 luni, priviri reci şi alte semnalmente care să-l facă pe omul de rând, aşa, ca mine, să se simtă inferior, iar asta pentru că, la modul general, cam aşa ne este prezentată atmosfera din interiorul instanţelor de judecată. M-am înşelat amarnic. 

În prima sală de judecată în care am fost şi care aparţinea Curţii de Apel, dialogul dintre judecător şi avocaţi decurgea extrem de natural, evident, marcat de cordialitatea specifică, însă era un dialog între oameni, şi nu între profesii. Din păcate, tendinţa generală este de a situa judecătorii “într-un turn de fildeş”, asta ca să citez pe cineva care mi-a spus acest lucru recent, o tendinţă, de altfel, fundamentată pe nimic altceva decât pe baza prejudecăţilor. Un alt aspect care m-a impresionat îndeosebi a fost vârsta avocaţilor, mulţi dintre ei având încă feţe de copii. Ăsta-i un semn bun. Chiar foarte bun. 

Ca student la Drept, încercam să asimilez limbajul părţilor participante, atitudinea lor, însă, dincolo de aspectele ce ţin de profesie, era vorba de emoţiile celor care se prezentau în faţa completului de judecată. Un caz care m-a impresionat îndeosebi a fost cel al unei bătrâne din Vaslui. Cu baticul legat la gât, tipic bunicilor, şorţul pus deasupra unui pulover uzat, un chip marcat de trecerea vremii şi o voce care tremura nu doar din cauza frigului îndurat pe tren, cât, mai ales, din cauza neputinţei, doamna din Vaslui, mai exact, din Huşi, a dat primăria oraşului în judecată din cauză că i-au luat pe nedrept ceea ce era al ei: pământul. În ciuda vârstei, doamna şi-a apărat, aşa cum ştia, ceea ce considera a fi pe bună dreptate al ei, invocând pe ăl’ de Sus, chiar dacă în acel moment salvarea ei stătea, ce-i drept, puţin mai sus, însă în faţa ei. Un alt caz a fost acela al unei femei care, de asemenea, s-a reprezentat singură. Venită şi cu copilul, în vocea femeii se simţea disperarea şi neputinţa de a înţelege de ce are datorii la bancă de care nu avea habar şi de ce, din moment ce ştie că le-a plătit, ele încă mai există. A invocat, de asemenea, divinitatea, iar eu mă gândeam câtă forţă şi tărie de caracter sunt necesare atunci când te afli în situaţia de a hotărî destinele oamenilor în acest fel, ca judecător, şi că, dacă nici asta nu înseamnă să fii divin, atunci ar trebui să redefinim în mod clar sensul cuvântului.  

Experienţa de ieri m-a făcut să realizez încă o dată că, dincolo de orice imagine, este un om şi, implicit, dincolo de orice profesie, există omul care o exercită. De altfel,  credem că trăim ca să supravieţuim, însă, pentru cei aflaţi în situaţii disperate, supravieţuirea este singura modalitate prin care ei trăiesc. Eu îmi trăiesc visul şi, cred eu, asta-i calea cea mai bună spre a-mi asigura supravieţuirea.


A fi om chiar este o artă, poate cea mai complicată din câte sunt. Implică o gamă de culori şi sunete atât de largă, încât niciun tablou, nici măcar viaţa, nu o poate cuprinde. “Arta de a fi om”-blogul-împlineşte 1 an peste câteva ore. Arta de a fi om-ca mod de viaţă-, în schimb, există dintotdeauna şi persistă în sufletul fiecăruia. Tot ce trebuie să facem este să o lăsăm să picteze şi să cânte după bunul plac. Al nostru, evident.