Viața ca o pradă

Aproape 3 ani au trecut de când am scris ultimul articol pe blog. Mărturisesc, am și uitat că îl am, până într-o zi când, cineva foarte curios în privința mea, m-a căutat pe Google și l-a găsit. Asta a fost acum 2 ani. Între timp, am mai revenit pe-aici, doar să mă citesc și să mă mir de unele lucruri pe care le-am scris. 

Când am început blogul, eram încă fragedă speranță la casa părinților. Nu știam ce-s alea griji, nu știam ce e aia să clachezi psihic pentru că nimic nu merge bine, nu știam nimic din toate astea. Totul era roz și nu înțelegeam cum e posibil să fie altfel. Aveam cărțile mele și pisicile, aveam tot ce îmi doream. Și să fiu puțin sadică, aveam și toate organele la locul lor, he-he. Dar asta-i doar o glumă sadică, din seria haz de necaz.

Ei bine, acum nu mai am decât cărți, iar pisicile le am doar în regim part-time, adică atunci când viața-mi cea de toate zilele îmi permite să merg acasă, unde totu-i bine și frumos. 

Meanwhile, am descoperit că lucrurile nu stau chiar așa de bine și frumos cum spuneam în urmă cu vreo 5 ani că vor sta. Ba chiar am râs citind un articol de-al meu, ”Anii devenirii mele”. Mă rog, titlul m-a amuzat. 

Haideți să vă spun puțin despre anii devenirii mele și ce-am devenit eu de-atunci și până în prezent. 

Când am început facultatea, am experimentat unul dintre cele mai frumoase sentimente din viața mea, și anume siguranța că mă aflu în locul potrivit. Eram foarte, foarte sigură că nimic nu poate sta în calea mea. Apăi cum, dacă eu vreau să fac dreptate de când aveam 8 ani, ce poate să mă oprească?! La facultate am intrat printre primii, vocabular am, capul mă duce, eheee! Toate bune și frumoase. Am avut și prin anul I o cădere psihică, când am realizat că eu nu sunt in stare să fiu robot, dar m-am redresat rapid, că n-am avut de ales. 

 Dacă mai sus vorbeam despre anii devenirii mele, anul 2018 cred că a fost opusul a tot ce înseamnă devenire. Iar dacă am învățat ceva din asta, am învățat că odată ce devii pradă, este foarte greu să mai devii vânător. Îmi este dor de mine de-acum mulți ani, cea care nu tăcea niciodată când asista la nedreptăți. Ei bine, pe parcursul facultății de Drept, am devenit exact opusul. Am învățat să tac. Din păcate, asta nu a fost îndeajuns, pentru că trăim într-o societate în care fundul șefului e cea mai bună mâncare. Dar vedeți voi, mie nu îmi place. Eu cred în sănătatea spirituală și, mai ales, cred în mine. Compromisul este un cuvânt interzis în vocabularul meu. 

Aștept ziua în care la Facultatea de Drept se va învața Drept, nu nedreptate. Până atunci, aștept să se termine. 

Advertisements

În treacăt fie spus

Stau de vreo 30 de minute şi mă holbez la ecran în timp ce mă gândesc la ce aş putea să spun. Dar… nu prea mai am cuvinte. În ultima vreme, totul s-a rezumat la fapte, pe care, ce-i drept, le-aş putea transpune aici, însă nu o voi face din motive pe care le voi dezvălui atunci când voi simţi că este necesar.

Momentan, nu mă voi rezuma decât la a vă spune că motivul pentru care nu am mai scris nu ţine nici de lipsa mea de timp (care, într-adevăr a devenit o problemă), nici de lipsa mea de inspiraţie (care, deşi există din plin, nu vrea să se transpună în cuvinte). Motivul pentru care nu am mai scris ţine de faptul că arta de a fi om, în ceea ce mă priveşte, a trecut la un nou nivel, şi anume acela ce ţine de concret, şi nu de imaginar. 

Una dintre cele mai mari probleme cu care m-am confruntat de timpuriu a fost faptul că obişnuiam să trăiesc (deşi nu e tocmai cuvântul potrivit) mai mult prin prisma gândurilor, decât prin prisma faptelor. Obişnuiam să îmi creez probleme singură prin prisma imaginaţiei, care, deşi bogată, nu mi-a adus întotdeauna doar bucurii. De cele mai multe ori, a fost o corvoadă, o corovoadă care mă apăsa atât de tare, încât cedam şi nu mă mai puteam ridica decât cu foarte mare dificultate din acest blocaj al minţii. Mă concentram asupra unor probleme aparent importante şi, credeam eu, definitorii pentru viaţa mea. 

Nu vreau să intru în detalii. Ideea pe care vreau să o transmit este aceea că nu am mai scris pentru simplul fapt că mi-am îndreptat atenţia strict asupra mea şi… atât. Am eliminat orice gând negativ şi, în caz că mai îndrăzneşte să apară câte unul ocazional, nu face decât să se blocheze de avalanşa de optimism din mintea mea. Am realizat că viaţa este mai mult decât gând, viaţa este, în primul rând, faptă. Aşa că mi-am luat viaţa în mâini şi am început să o trăiesc după bunu-mi plac. Am eliminat orice dubiu, transformându-l în certitudine. Orice urmă de îndoială a fost risipită şi transformată în concret. Pentru că timpul trece mult, dar mult prea repede pentru a sta pe gânduri. Plus că nu există satisfacţie mai mare decât atunci când tot ce îţi propui devine realitate şi toate gândurile pline de dubii şi nuanţe negative se transpun în culori vesele şi amintiri de neuitat. 

Ca o concluzie… Mnah, am scris asta pentru că am intrat aici şi efectiv mi s-a făcut dor să scriu. Ah, şi pentru că mă simt atât de bine încât am simţit nevoia să împărtăşesc asta cu voi. Deci, nu scriu pentru că am păţit ceva, ci, din contră, nu scriu pentru că sunt bine şi (pentru moment) nu am nevoie de terapie. Pentru că atunci când faci ceea ce simţi şi, mai ales, ceea ce îţi place, nu ai cum să fii altfel decât fericit. Însă, promit (pe bune), că revin după sesiune. 

 

Defecţiune tehnică

Sunt persoana cea mai potrivită atunci când vine vorba de a da sfaturi (atunci când mi se cer, desigur). Însă, atunci când este cazul să aplic eu însămi ceea ce i-am sfătuit pe alţii să facă, sunt opusul a tot ce înseamnă raţional. Am momente când fac nişte alegeri atât de pripite şi lipsite de orice sens, încât ajung să mă întreb ce rost are toată experienţa mea de până acum, ce sens are să mai citesc şi să învăţ pentru a-mi dezvolta capacitatea intelectuală, din moment ce sunt praf (este expresia cea mai potrivită în acest context) din punct de vedere emoţional şi este lipsit de logică absolut tot ceea ce fac din perspectiva asta.
Gândesc şi totuşi greşesc. Şi e frustrant, pentru că nu mă pot abţine. Vreau să spun nu atunci când ştiu că trebuie în mod clar să răspund negativ, însă creierul meu pare să se afle într-un alt corp decât al meu în astfel de momente, pentru că răspunsul este da fără niciun fel de asentiment (pe moment).
Obişnuiam să cred că întodeauna trebuie să faci ceea ce te face fericit. După care, am realizat că, uneori, fericirea ta costă fericirea altcuiva, aşa că am decis că cel mai bun lucru pe care îl poţi face în momente de răscruce este să alegi ceea ce este corect sau, măcar, ceea ce crezi că este corect. Acum, definiţia fericirii este scrisă cu caractere mici, undeva pe la sfârşitul dicţionarului explicativ al emoţiilor mele, iar corectitudinea, din nefericire, este un teritoriu neguros şi plin de obstacole pe care mă simt incapabilă să le depăşesc.
Iluzia fericirii costă mai mult decât fericirea însăşi, pentru că nu costă doar timp, ci şi sentimente. Sentimente false. Costă principii şi costă energie. Îţi fură sufletul şi, în final, ţi-l vinde. Totul se pierde, inclusiv tu însuţi. Încă un om furat de oameni…

Încotro?

Stau la semafor. Mai sunt 10 secunde până se face verde. Oamenii deja încep să traverseze, maşinile claxonează, şoferii înjură, pietonii aleargă. Eu aştept să se facă, totuşi, verde. Şi, după alea 10 secunde, uite că se face. Aşa că trec, iar locaţia unde doresc să ajung este tot acolo. Totul este la locul său. Iar tipul îmbrăcat în palton kaki care a trecut strada mai devreme, ei bine, stă şi aşteaptă. Ceva sau pe cineva. Numai el ştie. Ca să vezi, mai avea timp. 

Sunt în autobuz. De fapt, nu, încă nu sunt în autobuz. Sunt în staţie. Aştept. Vine tramvaiul 1, cel care mă lasă direct unde trebuie să ajung. Opreşte în mijlocul străzii. E după-amiază, destul de gol. Cu toate astea, lumea se împinge de parcă ar fi concurs care urcă sau care coboară mai repede. Eu… eu rămân ultima şi, cu toate astea, iată-mă, am prins chiar şi loc. Şi mai sunt chiar foarte multe locuri libere. Dar, mnah. 

Urmează să cobor din autobuz. Lumea se ridică cu 2 staţii înainte de cea unde trebuie să coboare. Se înghesuie la uşă şi nici plătiţi nu s-ar da la o parte pentru cei care urmează să urce. Ajung în staţia-destinaţie. Start bătaie! O babă înjură generaţia tânâră în timp ce se împinge într-o tanti care voia să urce. Bine, că şi astalaltă din urmă trebuia să aştepte. Şi totuşi, dom’le, baba, furioasă tare, se împinge în toţi şi toate. Ce să faci, mamă, “ie” nişte nesimţiţi aştia tineri. Ehe… 

Merg pe stradă. Singură. Nu de nebună, vă daţi seama (sau mai ştiţi…?). Mă duc… poate spre facultate, poate în oraş. Ideea e că sunt pe stradă. Nu ştiu, ori am eu o probleme locomotorii, mă mişc prea încet, ori, din contră, e vreo modă să mergi în pas alergător, altfel nu îmi pot explica de ce merg cei din jur atât de repede. E vreun maraton, ceva? Spuneţi-mi, vă rog, nu de alta, dar am trecut pe lângă un grup de tineri care mergeau atât de repede, încât zici că fugeau de ceva. Pe lângă ei săreau şi chips-urile din punga pe care unul dintre ei o ţineau în mână. Săreau şi ei şi chips-urile şi praful de pe trotuar şi tot. 

Tot aşa, Vasilica, v-am mai zis eu despre ea, dom’le, pleacă la facultate cu o oră înainte să înceapă cursurile. Şi stăm la 3 minute de facultate, nu vă gândiţi că are vreun drum prea lung de parcurs.

“-Da’ de ce pleci, tu, de-acum?

 -Ca să prind loc.”

Aham… Păi, ştii, cursul începe la fix şi sala se eliberează la fără 5 şi… sunt vreo 200 de locuri şi 50 de cursanţi. Dar e ok, du-te şi prinde loc. Că doar asta-i mania cea mai mare a omului, să prindă loc. Oriunde s-ar duce, ei bine, trebuie să prindă loc. În autobuz vrea loc, pe stradă vrea loc, peste tot vrea loc. De parcă, în cele din urmă, nu am avea fiecare locul lui. Pe vecie chiar. Dar nu, noi ne grăbim de pe-acum să prindem loc. Nu care cumva să ni-l fure altcineva. 

 

Wake up call

Sunt unele momente când e nevoie doar de o privire pentru a vedea ceea ce este de văzut. Şi de a înţelege ceea ce este de înţeles. Deopotrivă, sunt şi acele momente când totul este doar o iluzie a ceea ce ar trebui să fie, însă, mereu, este doar ceea ce trebuie să fie. Nu înseamnă că asta este cea mai bună cale. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, e calea cea mai eronată şi cel mai puternic dăunătoare. Pentru că este o cale fără de întoarcere. Nu are alternativă. E un drum drept, anevoios, fatal. 

Din fericire, pe orice drum, indiferent de dificultatea pe care o impune celui care se hotărăşte să îl parcurgă, există scurtături, scurtături, care, în cele din urmă, nu sunt decât căi de ieşire. Când porneşti pe astfel de drumuri, cea mai bună alegere este aceea de a nu ajunge la destinaţia finală. Pentru că nu marchează doar finalul drumului. 

În drumul meu spre a atinge culmile artei de a fi om, am ales, adesea, îndeosebi în ultima vreme, nişte căi greşite, care nu au făcut altceva decât să mă tragă înapoi, undeva spre nişte amintiri de foarte mult timp închise în cufărul memoriei, dar care, de data aceasta, au renăscut prin materializarea lor în greşeli. Greşeli fatidice, ireparabile, însă, ca orice greşeli, în cele din urmă, constructive. 

Pe drumul spre devenire, un loc important, dacă nu chiar cel mai important, îl ocupă atingerea echilibrului dintre cele două lumi care se suprapun în ceea ce omul a numit trup, echilibrul dintre suflet şi gând. Din nefericire (deşi, pe moment, este unica fericire), sufletul prevalează adesea în faţa gândului şi îl absoarbe în abisurile sale. Îl roade până nu mai rămâne decât un chip fără gură, care ţipă fără a fi auzit, un ţipăt de disperare, de nimeni auzit. Vrei să ieşi la suprafaţă, însă sufletul cere să fie înecat, să se autodistrugă pentru ceea ce crede că este mai mult decât iluzie. În final, rămâne doar cu magia iluziei şi cu semne de întrebare al căror răspuns nu se află decât în străfundul raţiunii-cea mai bună prietenă a omului şi, totodată, cea mai puţin apreciată. Pentru că întotdeauna are dreptate, însă de prea puţine ori o ascultă cineva. Îţi spune să zici clar “nu”, tu… tu spui “da”. Pentru că e mai simplu să “da”, decât să “nu”, în situaţii în care, desigur, ar fi necesar exact opusul. Da, omul, fiinţă plină de contradicţii. Dar, de cele mai multe ori, este mai mult decât filosofie, pentru că viaţa este practică, nu teorie. 

În cazul meu, au existat situaţii în care practica nu s-a îmbinat nici măcar puţin cu teoria. Mi-am încălcat principii pe care le susţineam cu fervoare, mi-am călcat în picioare conştiinţa şi am făcut lucruri care trec peste orice gând pe care mi l-a dictat raţiunea. Însă, ceea ce mi se pare cel mai frapant este faptul că, în tot acest timp, am conştientizat ceea ce făceam. Eram lucidă. I-am zâmbit omului care îmi zâmbea, cu toate că ştiam că nu e decât o iluzie efemeră. L-am primit în braţele mele şi i-am oferit prietenie, iar, în schimb, m-am ales cu o inimă ofilită şi spini de trandafir ce mi-au străpuns întregul ţesut din jurul sufletului. Am oferit sinceritate, mi s-a oferit minciună mascată de aparenţa unor intenţii bune. Pe scurt, am oferit tot. Şi asta… asta a fost cea mai scumpă investiţie din viaţa mea. Pentru că am pierdut ce aveam mai de preţ: m-am pierdut pe mine. Dar nu definitiv. Pentru că ăsta este principalul avantaj atunci când porneşti la drum: întotdeauna există alternative. Am fost prinsă în vâltoarea râului iluziei, însă am ieşit la suprafaţă şi m-am agăţat de stânca raţiunii exact în momentul în care totul era pe cale de a se prăbuşi în cascada nimicniciei. M-am aventurat într-o junglă care părea fără de sfârşit, până când, în cele din urmă, după o noapte neagră, oarbă, răsăritul a ceea ce părea o nouă zi, un nou început, m-a surprins mai strălucitor ca niciodată. 

După o astfel de aventură, am pierdut sentimente şi energie, dorinţe şi vise, însă am câştigat, pe lângă faptul de a-mi regăsi, încă o dată, propriul eu, un plus de luciditate şi, evident, experienţă. O experienţă pe care, de altfel, nu îmi doresc să o retrăiesc. A fost grea, dureroasă şi m-a transformat radical. Transformarea are nevoie de timp. În cazul meu, a fost bruscă şi neaşteptată-neaşteptată de suflet, căci raţiunea… raţiunea ştia şi ţipa. Dar cine o asculta?

 

Harper Lee

Pentru mine, întâlnirea cu Harper Lee a reprezentat descoperirea unor noi orizonturi în materie literară, îndeosebi în ceea ce priveşte sfera socială a acesteia. Harper Lee mi-a deschis apetitul spre a scrie, spre a mă perfecţiona în ceea ce priveşte arta de a fi un bun scriitor, şi nu doar la nivel ficţional, ci din toate punctele de vedere.

32-Harper-Lee-Split-v2Sursă foto

“Să ucizi o pasăre cântătoare” a fost una dintre acele lecturi care mi-a schimbat viaţa şi m-a determinat să vreau să învăţ cât mai multe despre condiţia umană. Sau, cel puţin, să învăţ cum pot face asta. 

anigif_enhanced-14176-1416803600-9            Sursă foto

În ceea ce o priveşte pe autoare, am admirat întru totul cuvântul ei. De la umorul prezent în cele mai dramatice situaţii şi capacitatea de a empatiza cu propriile sale personaje, din perspectiva lui Scout, până la lecţiile de viaţă pe care le-a adus în vederea cititorilor săi prin cugetările lui Atticus, dar şi prin întâmplările la care persoanejele sale au luat parte.

În această perioadă, anul trecut, eram entuziasmată de apariţia unui nou volum al aceleiaşi autoare, o continuare a primului şi singurului roman (de până atunci) lansat de Harper Lee. “Du-te şi pune un străjer” prezintă viaţa lui Scout la 26 de ani, o viaţă plină de dragoste, libertate şi, de asemenea, aceaşi curiozitate caracteristică fetiţei din “Să ucizi o pasăre cântătoare”. Acţiunea romanului se petrece în contextul aceluiaşi subiect, acela al prejudecăţilor şi discriminării, Scout fiind măcinată de acelaşi spirit justiţiar caracteristic perioadei copilăriei. “Du-te şi pune un străjer” a fost o lectură plăcută, rapidă şi, de altfel, foarte prolifică la nivel literar şi, de aceea, o recomand.  Desigur, primul volum este şi va rămâne mereu pe primul loc. 

475Sursă foto

Harper Lee a încetat astăzi din viaţa, la o vârsta deloc de neglijat, aceea de 89 de ani. Am scris aceste rânduri din considerente personale, pentru că am admirat, după cum am spus, opera sa, ideile pe care le-a transmis, dar, mai ales, modul prin care le-a transmis. Zâmbet, înţelepciune, viaţă, artă-la asta mă duc cu gândul atunci când mă gândesc la lectura celor două romane ale sale, primul fiind, cu siguranţă, în topul preferinţelor mele în materie literară. 

Mai mult de atât ar fi de prisos. Odihnească-se în pace! Cu siguranţă nu va fi uitată. 

479      Sursă foto

Cum l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt

În mod normal, obişnuiesc să-mi planific lista de lecturi pentru o anumită perioadă. Fie citesc doar o anumită categorie (beletristică, filosofie, istorie,-mai nou-drept), fie le îmbin. Vacanţa de Crăciun a reprezentat, pentru mine, nu doar cel mai frumos Crăciun, pentru că l-am petrecut în compania celor mai dragi oameni, cât, mai ales, a adus prilejul renovării camerei mele şi, implicit, achiziţionarea unei noi biblioteci, pe măsura cuvântului greu care sălăşluieşte printre miile, dacă nu sutele de mii de pagini pe care le adună, cumulativ, cărţile pe care mi le-am cumpărat pe parcursul timpului (şi pe care, desigur, le-am şi citit, atât cât am reuşit până în momentul de faţă). Eh, şi ca să nu mai lungesc atât, cu prilejul renovării şi achiţionării, evident, a venit şi momentul decorării şi, respectiv, aranjării cărţilor în bibliotecă, prilej cu care am descoperit diversitatea autorilor care-mi fac cu mâna de pe raft. Printre aceştia, se numără şi Eric-Emmanuel Schmitt, care-mi face cu ochiul de prin 2014, dar care mi-a atras în mod special atenţia acum, când am analizat mai cu atenţia coperta unicei cărţi pe care o am dintre toate cele pe care le-a semnat (dar aceasta este o chestiune de moment, desigur). 

Pe un fundal de cer albastru cu nuanţe de turcoaz, pe un norişor, stă un copil care scrie. Îmbrăcat în roz, desculţ, cu picioarele încrucişate şi întreaga atenţie concentrată asupra cuvintelor pe care le transpune pe foi, băieţelul (iar asta aveam să aflu abia după ce am aprofundat lectura cărţii) îşi trăieşte, sub spectrul unei crunte boli, ultimele zile din viaţă, scriindu-i lui Dumnezeu. Aceasta este coperta: 

oscar-si-tanti-roz_1_fullsize

Sursă foto

Diagnosticat cu leucemie, Oscar, un băieţel de 10 zece ani, îşi trăieşte ultimele zile în spital, ajutat de către Tanti Roz, o infirmieră în vârsta de “o sută de ani”, care îl învaţă să trăiască fiecare zi nu doar ca şi cum ar fi ultima, dar, mai ales, să o trăiască de parcă ar însemna 10 ani din viaţa lui. Astfel, în ultima zi a vieţii sale el va avea 100 de ani şi va fi sigur că a trăit din plin. Pe parcursul acestei etape, Tanti Roz îi sugerează băieţelului să învingă singurătatea şi teama de necunoscut prin a-i scrie lui Dumnezeu. Cu toate că nu cunoaşte adresa destinatarului, Oscar îi trimite zilnic scrisori în care îi povesteşte ce face şi îi pune întrebări cu privire la părinţii lui care, aparent, par să nu îl înţeleagă şi se feresc de el. 

Ultimele zile din viaţa lui Oscar îi aduc acestuia prilejul să parcurgă emoţii noi, cum ar fi prima dragoste, starea de gelozie şi chiar decepţia primei despărţiri care avea să fie, de altfel, ultima. Cu toate astea, nu este speriat de moarte. Până la urmă, de ce ar fi? Cum poţi să te temi de ceea ce nu cunoşti? O spune chiar el: De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mi-e frică să pierd ceea ce cunosc. Presat de timp şi de slăbiciunea cauzată de boală, Oscar învaţă, în doar câteva zile, ceea ce mulţi dintre noi fie învăţăm prea târziu, fie niciodată: arta de a trăi. Entuziasmat de sentimentul pe care i-l oferă dragostea, Oscar decide să iubească. Marcat de neputinţa părinţilor de a putea face faţă dispariţiei mult prea timpurie a propriului copil, el decide să le dovedească faptul că, deşi moartea va învinge în final, atât cât durează, nimic nu se compară cu a fi în viaţă. Oscar iubeşte, urăşte, râde, este curios, se înfurie, iartă. Trăieşte. 

În acest fel, Oscar găseşte răspuns la întrebarea care îl macină cel mai tare: dacă el îi scrie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu citeşte scrisorile sale şi ştie că este bolnav, de ce nu îl ajută? De ce trebuie ca viaţa lui să fie atât de scurtă şi care e soluţia pentru a o îmbunătăţi? În aflarea răspunsului, spre finalul romanului, băieţelul îşi dă singur răspunsul, într-o conversaţie cu Tanti Roz: 

-Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un “poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive. 

-Vrei să spui că pentru problema “Viaţă” nu există soluţie?

-Vreau să spun că pentru problema “Viaţă” există mai multe soluţii, deci nici una. 

-După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă e să trăieşti. 

Prinşi sub greutatea apăsărilor cotidiene, marcaţi de griji care ne acaparează întru totul spiritul, uităm să mai trăim. Alegem varianta cea mai uşoară, aceea de a fi. Cu ce scop? Ce fel de viaţă este aceea trăită doar prin fiinţă şi prea puţin în armonie cu sufletul?

O carte cu o copertă colorată, multe întrebări, povestea unui băieţel care îşi trăieşte ultimele ore din viaţă, cu toate că mai are atâtea de dat şi de făcut-Oscar şi Tanti Roz-transmite în doar 108 pagini un mesaj puternic, aparent banal, dar pe care, cei mai mulţi dintre noi alegem să îl tratăm cu superficialitate: carpe diem.

În timp ce îi scria printre ultimele dăţi lui Dumnezeu, contemplând în jurul său, Oscar ajunge la o concluzie care rezumă întreaga existenţă trăită în armonie cu arta de a fi şi de a trăi: 

 M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai secretul tău: priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. 

 Şi-atunci, ţi-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi umple nările şi mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simţeam că trăiesc. Şi mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.

Minunat. Într-adevăr, minunat. Oare cât timp a trecut de când ne-am gândit fiecare cât de minunat este faptul că putem să fim în viaţă şi că avem privilegiul de a putea trăi? Gândiţi-vă puţin la asta. O clipă măcar. 

În ultima scrisoare, băieţelul îşi încheie scurta viaţă prin a fi recunoscător pentru privilegiul de a putea fi în viaţă şi de a putea trăi până la venerabila vârsta de “o sută de ani”, în cele 10 zile pe parcursul cărora i-a scris lui Dumnezeu: 

Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine. 

Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm să o merităm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre ce vorbesc.

Să fie viaţa, oare, un împrumut? Nu am privit-o niciodată din această perspectivă. Am fost mereu recunoscătoare că sunt în viaţă şi am considerat mereu viaţa ca fiind ceva mai mult decât un privilegiu. Oricum ar fi, Oscar, în cele câteva zile în care a trăit până la 100 de ani, s-a simţit cel mai fericit din lume. A trăit şi, mai presus de orice, a simţit. Indiferent că a trecut prin stări bune sau stări mai puţin bune, el a ştiu să extragă din fiecare experienţă cel mai important lucru: cunoaşterea. În ultimele sale zile, Oscar a învăţat să cunoască şi să privească dincolo de ceea nu ştie. Cu toate că s-a temut, a luptat până la capăt şi, chiar dacă a fost acaparat de boală, în cazul său, viaţa a învins. Pentru că Oscar a ştiu să trăiască. 


Prima mea întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt s-a bucurat de un succes fenomenal. Sunt foarte încântată de descoperirea pe care am făcut-o cu prilejul redecorării. Dacă acesta e rezultatul, ei bine, păi, să tot decorez. Oricum, a fost o lectură edificatoare şi mă bucur că de data asta m-am luat şi după copertă, nu doar după nume. Recomand. Nu e o lectură “frumoasă” sau “bună”, aşa cum se obişnuieşte a fi numită o lectură ca aceasta. Este o lectură care, dacă nu va schimba gândiri, fie va trezi contradicţii, fie va sedimenta idei sau noi perspective. 

Şi, acestea fiind spuse, cred că voi mai “ieşi” la o întâlnire cu domnul Schmitt, că mi-a plăcut tare mult cum a decurs prima.