Defecţiune tehnică

Sunt persoana cea mai potrivită atunci când vine vorba de a da sfaturi (atunci când mi se cer, desigur). Însă, atunci când este cazul să aplic eu însămi ceea ce i-am sfătuit pe alţii să facă, sunt opusul a tot ce înseamnă raţional. Am momente când fac nişte alegeri atât de pripite şi lipsite de orice sens, încât ajung să mă întreb ce rost are toată experienţa mea de până acum, ce sens are să mai citesc şi să învăţ pentru a-mi dezvolta capacitatea intelectuală, din moment ce sunt praf (este expresia cea mai potrivită în acest context) din punct de vedere emoţional şi este lipsit de logică absolut tot ceea ce fac din perspectiva asta.
Gândesc şi totuşi greşesc. Şi e frustrant, pentru că nu mă pot abţine. Vreau să spun nu atunci când ştiu că trebuie în mod clar să răspund negativ, însă creierul meu pare să se afle într-un alt corp decât al meu în astfel de momente, pentru că răspunsul este da fără niciun fel de asentiment (pe moment).
Obişnuiam să cred că întodeauna trebuie să faci ceea ce te face fericit. După care, am realizat că, uneori, fericirea ta costă fericirea altcuiva, aşa că am decis că cel mai bun lucru pe care îl poţi face în momente de răscruce este să alegi ceea ce este corect sau, măcar, ceea ce crezi că este corect. Acum, definiţia fericirii este scrisă cu caractere mici, undeva pe la sfârşitul dicţionarului explicativ al emoţiilor mele, iar corectitudinea, din nefericire, este un teritoriu neguros şi plin de obstacole pe care mă simt incapabilă să le depăşesc.
Iluzia fericirii costă mai mult decât fericirea însăşi, pentru că nu costă doar timp, ci şi sentimente. Sentimente false. Costă principii şi costă energie. Îţi fură sufletul şi, în final, ţi-l vinde. Totul se pierde, inclusiv tu însuţi. Încă un om furat de oameni…

Advertisements