Drumul spre reuşită

Mi s-a întâmplat de multe ori pe parcursul anilor de şcoală să am momente în care să mă subestimez şi să mă simt nesigură pe mine. Pe moment, sentimentul nesiguranţei era teribil pentru că îmi dădea impresia că nu voi reuşi, ba chiar, de multe ori, îmi provoca insomnii, insomnii pe care le-am transformat, treptat, în ore alocate învăţatului.
Dintotdeauna mi-a plăcut să învăţ. Am început de la cele mai simple lucruri, de la tăbliţa magnetică şi cărţile de colorat, pentru ca, în prezent, să îi citesc, dar mai ales, să înţeleg scrierile celor mai ilustre personalităţi ale literaturii şi filosofiei.
Cred că pentru a ajunge la un anumit nivel al cunoaşterii, dar, mai ales, al certitudinii că eşti capabil de a face tot ce ţi-ai propus, trebuie, mai întâi de toate, să te cunoşti pe tine însuţi. Pentru mine, insomniile şi momentele în care m-am subestimat au reprezentat factorul principal de dezvoltare, atât din punct de vedere psihosocial, cât şi intelectual. De ce? Pentru că m-au ambiţionat să învăţ şi mai mult. Şi, chiar dacă întotdeauna am învăţat mai mult decât era necesar pentru anumite testări sau examene, chiar şi atunci, la faţa locului, tot nu eram sigură că voi reuşi. Însă nu am lăsat niciodată aceste trăiri să îmi întunece judecata, ci întotdeauna m-am axat pe ceea ce am învăţat. Şi, cu toate că am reuşit de fiecare dată tot ce mi-am propus, nesiguranţa de sine a dispărut abia acum, după 12 ani de şcoală.
Vine un moment în care realizezi cine eşti şi ceea ce poţi, iar, în cazul meu, acest lucru s-a întâmplat în urma ultimei mele reuşite, despre care v-am vorbit aici. În prima zi de clasa a IX-a, gândul meu nu era la faptul că încep liceul, ci la faptul că, peste fix 4 ani, voi începe Facultatea de Drept.
A fi nesigur pe tine nu este un defect, ba din contră, este un avantaj. Pentru că, spre deosebire de cel care se supraestimează, tu eşti conştient că întotdeauna este loc de mai bine şi că nu le poţi şti pe toate. Tu eşti conştient că reuşita nu vine singură, ci trebuie să munceşti pentru a o dobândi. Nimic nu este gratuit, orice vis costă ore de somn pierdute, poate chiar nopţi, plăceri limitate şi lacrimi de incertitudini. Cu toate acestea, nu există sentiment mai plăcut decât acela al reuşitei şi lacrimilor vărsate de fericire.
După toate acestea, sunt conştientă de ceea ce pot şi că, pentru a reuşi, există o singură cale, şi anume munca asiduă şi perseverenţa. Totul este să vrei, restul vin nu de la sine, ci de la tine, pentru că tu eşti singurul capabil să duci până la capăt ceea ce ţi-ai propus.

Bună dimineaţa, Vamă!

Nicăieri nu-i mai bine ca acasă! Nimic nu se compară vara cu plaja, briza mării, nopţile de distracţie şi dansul valurilor pe fundal de raze de Soare. De aceea, m-am gândit să împart cu voi puţin din bucuria mea de a fi, în sfârşit, acasă, dar, mai ales, în vacanţă.

Pozele au fost realizate în dimineaţa zilei de duminică.

_DSC9234

În aşteptarea răsăritului, pe fundal de valuri şi Chopin._DSC9238

Eu n-am băut toată noaptea decât Nestea, fiind şofer, însă prietenii mei au petrecut în adevăratul sens al cuvântului. _DSC9249 Cuţu vamaiot. _DSC9270 Pescăruşii, mesageri ai valurilor.  _DSC9275 Aşteptând şi iar aşteptând. De data asta, pe fundal de Mozart._DSC9281 Şi iată-l că a venit, la fel de minunat şi spectaculos ca întotdeauna. Desigur, are şi camera mea de fotografiat o contribuţie aparte._DSC9347Vis de vară. _DSC9364…şi-o umbrelă. 

_DSC9398La răsărit, fiecare îşi găseşte perechea.

Cam aşa a început vacanţa mea. Ce bine e acasă! 

Jurnal de tortură

Zilele acestea, din pricina incompetenţei unor doamne care se consideră abuzate dacă îşi fac treaba la timp, am fost nevoită să îmi petrec trei nopţi pe tren, adică 27 de ore.
Totul ar fi decurs minunat dacă în tren, în loc de duhoare, ar fi fost aer, şi dacă în loc să stau pe pietre, aş fi stat pe scaun. Totodată, cu siguranţă totul ar fi fost mai bine dacă oamenii ar învăţa să folosească săpunul şi să îşi facă nevoile fiziologice în toaletă, nu pe lângă.
În fiecare dintre cele trei nopţi am nimerit în acelaşi vagon, un vagon fără compartimente, un vagon pentru navetişti, deşi drumul Iaşi-Constanţa are durata de 9 ore şi jumătate. Când am plecat din Iaşi, încă era destul de gol, abia câteva scaune ocupate, dar mirosul îngrozitor exista oricum. Calvarul a început de la Vaslui. Vagonul s-a umplut cu fel şi fel de oameni, iar, odată cu ei, miasmele s-au diversificat. În faţa mea s-a aşezat un nene care mirosea a spirt, ceapă, usturoi şi otravă de furnici. Poate omiteam acest detaliu dacă nenea se dovedea a fi şi măcar puţin manierat, având în vedere că era totuşi cu familia. Nu doar că bolborosea într-o limbă pe care doar el o înţelegea, dar se şi comporta de parcă întreg spaţiul dintre mine şi el era doar al lui, fapt pentru care am fost nevoită să stau toata noaptea încolăcită ca un melc, din cauza faptului că se întinsese până sub scaunul meu. În tot acest timp, două dudui cam de vârsta mea râdeau de parcă erau la ele acasă, iar asta n-ar fi fost nimic, dar făceau asta pe acordurile lui Salam. Noaptea a decurs îngrozitor, am reuşit să dorm doar când nenea din faţa mea era la ţigare.
Dimineaţa, când am ajuns acasă, la Mangalia, m-am dus direct la liceu să mă ocup de ceea ce aveam de făcut. Acolo, una dintre cucoanele responsabile de calvarul prin care am trecut, nu a avut altceva de spus referitor la drumul meu decât faptul că “eh, e mai aproape Bucureştiu’.” Ei na, să mori tu?!
Al doilea drum, spre Iaşi, a decurs mai bine, pentru că am nimerit din greşeală (sau din fericire) la clasa I, unde nu era nimeni şi am putut să dorm cam până pe la ora 4 dimineaţa. Din păcate, am fost nevoită să mă mut la locul meu, în vagonul terorii, din cauză că un nene care controlează biletele, măcinat de sentimentul dreptăţii, a spus că nu pot sta acolo. Desigur, dacă doresc să plătesc o diferenţă, nu-i nicio problemă. Faza e că eu deja plătisem o diferenţă, primului controlor, dar nu mai avea nicio valoare acum, astfel că tot nu am scăpat de vagonul terorii. Ajunsă acolo, am căutat nişte scaune libere care să aibă mai puţine pete maro decât celelalte. Din păcate, aici somnul era cu adevărat imposibil, nu neapărat din cauza condiţiilor, cât, mai ales, din cauza concertului unui nene care nu avea niciun stres că se afla în compartiment cu alte 30 de persoane. Sforăia atât de tare că nu ştiam dacă vibrez din cauza mersului trenului sau din cauza corzilor lui vocale. Între timp, o tanti pe la vreo 60 de ani se tot plimba prin compartiment, împrăştiind un miros în care se refugiaseră toate nevoile fiziologice posibile, de la alea mici, până la alea mari şi care ies prin piele. Totodată, un nene şi fi-su care veneau de la Costineşti, unde probabil le-a murit şi ultimul neuron, se manifestau ca la circ şi păreau retardaţi. Desigur, erau doar needucaţi. Aş spune proşti, dar nesimţirea e o alegere, pe când cu prostia te naşti.
Ajunsă înapoi în Iaşi, totul a decurs perfect, am terminat şi ultimele formalităţi, după care m-am dus la o pensiune unde m-am odihnit şi mi-am încărcat bateriile pentru a treia seară.
Am stat în acelaşi vagon, vagonul 7. Am avut norocul că lângă mine s-a aşezat o doamnă drăguţă şi cu umor, care a mai destins atmosfera lugubră de pe parcursul nopţii. Ca în prima seară, totul a decurs bine până la Vaslui, unde parcă s-au urcat, iertată fie-mi exprimarea, animale, nu oameni. Mirosul deja închis din vagon a căpătat iz de grajd şi de hazna, iar singurul lucru pe care l-am putut face în această privinţă a fost să-mi ţin părul pe nas. M-am gândit să citesc, numai că “Discursul asupra metodei” a lui Descartes a fost întrerupt de plânsul unui bebeluş a cărui mamă nu făcea decât să-i spună să tacă, de parcă ar fi înţeles-o copilul ăla. După vreo 30 de minute de plâns, s-a gândit să-i dea să mănânce şi (WOW!) a tăcut. Pe la vreo 3 dimineaţa, după vreo 2 litri de Nestea, m-am gândit să mă duc la toaletă. Nu, nu mă aşteptam la lux, însă nu mă aşteptam să văd nevoi fiziologice chiar şi lângă uşă. Aşa că nu m-am mai dus. Dacă riscam, probabil luam şi vreun virus nedescoperit, la ce miasme se învârteau pe-acolo. Întoarsă în vagon, m-am lovit direct de valul de miros de alcool şi ceapă, specific celor care urcă din Vaslui. M-am resemnat. Chiar nu mai aveam ce să fac. Nu puteam face altceva decât să aştept. Am început să mă simt mai bine abia când a răsărit Soarele şi am trecut pe lângă podul de la Cernavodă. Atunci am simţit că sunt cu adevărat acasă.
Concluzia este aceea că în viaţa mea nu mai merg la clasa a II-a pentru că, dacă înainte era chiar ok, acum totul a devenit o mare bătaie de joc la adresa tuturor pasagerilor, iar CFR pare mai degrabă să vină de la ce “ce fraieri” decât de la denumirea sa propriu-zisă. Totodată, oamenii sunt extrem de needucaţi şi chiar nu putem avea pretenţii de emancipare de la o societate care încă nu a învăţat să folosească apa şi săpunul.
Cam ăsta a fost mini-jurnalul de călătorie. Urmează cel de vacanţă, departe de miasme, însă aproape de briza mării şi de sunetul valurilor la răsărit.

21 iulie

Astăzi a fost prima zi din viaţa mea când am plâns de fericire.

De astăzi sunt studentă la Drept. La buget. Am intrat a 11-a din 800 de candidaţi, cu media 9,09.
Sunt nespus de fericită, iar cuvintele nu pot exprima ceea ce simt.
Încep o nouă etapă, într-un oraş nou, la aproape 500 de kilometri de casă. Visul meu este pe cale de a deveni realitate. Primul pas a fost deja făcut, şi anume admiterea. Mai urmează încă vreo 10 paşi, dar cel mai important este faptul că am pornit la drum.
Încă am emoţii. Dacă ar fi să aleg cea mai fericită zi a vieţii mele, cu siguranţă că data de 21 iulie 2015 s-ar situa în topul preferinţelor mele.

Iulie (July) este categoric luna mea norocoasă.

Ce-am făcut la BAC

Şi s-a terminat stresul aşteptării rezultatelor la bacalaureat. Rezultatele au fost mai mult decât satisfăcătoare, mai ales că sunt pe primul loc în liceu la profilul meu, şi anume la ştiinţe sociale, însă, recunosc, mă aşteptam la ceva mai mult. Surpriza cea mai mare a fost la geografie, mai ales pentru că vineri, după examen, am plâns din cauza greşelilor pe care ştiam că le-am făcut, dar, totuşi, am luat nota cea mai mare. Sau, dacă aş reformula, aş spune că surpriza a venit din partea rezultatelor la română şi istorie, unde ştiu că nu am greşit nimic, dar am luat mai puţin decât credeam că voi lua. Însă, până la urmă, media este foarte bună şi din această pricină mă pot declara un copil aproape fericit (voi fi complet fericită doar după admiterea la facultate).

Ei bine, rezultatele sunt următoarele: 9.35 la română, 9.30 la istorie şi 9.50 la geografie. Media finală este 9.38.

O parte din drum a fost parcursă. Iaşi, sosesc! Dar, până săptămâna viitoare, recuperez zilele de plajă şi nopţile de Vamă pierdute.