Frig

Era 1 iunie și era frig de câteva zile. Frig în suflet și afară. Era frig în vise și pe stradă.

Dar până să fie 1 iunie și frig, era octombrie și cald. Era anul 2004. Priveam cu ochi de copil curios noul “acasă”. Nu știam ce va să fie. Eram fericită că puteam să am cățel dacă ne mutam la casă. Sau o pisică. I-am avut pe Șosețel și Pufi la bloc, dar nu îmi amintesc ce s-a întâmplat cu ei. Probabil eram prea mulți într-un spațiu atât de mic și nu i-am putut păstra.

În curtea noii case era Fetița, o maidaneză destul de fioroasă, dar pe care am ajuns să o îndrăgesc până la urmă, căci ni l-a dat pe Max pe 3 ianuarie 2005, care ne-a păzit curtea în cel mai strașnic mod până în toamna lui 2019, când nu a mai putut.

Țin minte și acum că îmi pusesem cele mai frumoase haine pentru vizita noii noastre case. Eram fericită și tristă în același timp, pentru că îmi plăcea camera mea de la bloc. Avea câte o culoare diferită pe fiecare perete.

Am găsit noua casă datorită lui tanti Zanfira (sau Zamfira?! – nu am știut niciodată), care ne-a găsit pierduți pe străzi și ne-a spus că știe ea o casă frumoasă de vânzare. Și așa a fost.

E casa în care locuim de 17 ani. E acasă. Cu tot cu pisici, căței, flori, păianjeni și alte vietăți.

D. a fost prima persoană pe care am cunoscut-o la momentul vizitării casei. A venit la mine și m-a întrebat ce fac. Eram mai sălbatică pe-atunci și nu mai știu ce am răspuns, dar probabil am zis “bine” și m-am uitat urât. Aveam 8 ani.

D. nu s-a lăsat descurajată și i-a chemat pe copiii de pe stradă să mă cunoască. M-am gândit mereu că i-a obligat să se joace cu mine, căci nu eram tocmai cel mai sociabil copil. Cum o fi fost, nu știu, dar cert este că acei copii încă sunt prietenii mei. Acum, nu mai suntem copii decât în suflet și în certificatul de naștere.

Înainte să plec la vechiul apartament după vizită, D. a venit și mi-a adus două mere și o pară. Mi-a fost rușine să îi spun că nu îmi plac perele, așa că am lăsat para pe gard, iar merele le-am luat acasă.

D. era roșcată cu ochii verzi. O țin minte purtând o vestă împletită. Avea 32 de ani atunci. Ne dădea mereu prăjituri mie și mamei și mereu a fost bună cu noi.

La sfârșitul lunii ar fi împlinit 49 de ani. A ales să plece dintre noi ieri, de Ziua Copilului.

Copilul din mine o va ține minte mereu așa cum a cunoscut-o, cu zâmbetul până la urechi și cu râsul colorat.

Rămâi cu bine, D.! Sper că ți-ai găsit liniștea.