Un An Nou la răsărit

Ultima zi a lui 2014…

Stai,ce?!

(Urmează partea în care mă întreb când s-a ajuns aici…)

Of,da. Lucrurile de care fugim, întotdeauna ne ajung din urmă, oricât de mult am încerca să le evităm. Dacă anul 2014 a însemnat maturizare, anul 2015 înseamnă maturizare şi înflorire. Dintr-un mic boboc, o să devin unul mare! La facultate chiar…

Când spun 2015 zic BAC, admitere şi… plecat de acasă. Spun adio copilărie, deşi în suflet voi fi întotdeauna copilaşul care va tânji după păpuşi şi chestii cu Barbie. Spun bun-venit unei noi vieţi, într-un nou oraş, cu oameni necunoscuţi şi locuri ce abia aşteaptă să fie descoperite. Departe de părinţi, pisici, căţei… departe de marea mea mult iubită, departe de ceea ce am fost până acum. Devin adult, şi oricât de tare ar durea, trebuie să o fac şi pe-asta. Altfel cum mi-aş mai putea desfăşura incursiunea în “arta de a fi om”? Şi frica are rolul ei…ne face oameni.

Omul pe care l-am cunoscut în 2014 e un om pe care atunci când îl privesc în oglindă, îl admir. E un om matur, care s-a redescoperit pe sine în acest an şi care a fost capabil de lucruri pe care nu le credea posibile. E un om schimbat în bine, un om care a învăţat, a râs, a mai şi plâns, s-a distrat, s-a enervat, pentru ca în final să fie aici, în faţa tastaturii, zâmbind atunci când se gândeşte la faptul că pe vremea asta, anul trecut, era trist pentru că urma să împlinească vârsta de 18 ani. Acum că îi are, îşi dă seama că lumea e a ei şi că abia aşteaptă să fie cucerită. E un om pregătit, puţin speriat, dar gata să arate de ceea ce este în stare.

2015, te rog să fii cel puţin atât de bun cum te prevăd eu, să-mi aduci sănătate, în primul rând, că în rest, le fac eu pe toate.

Dar până atunci, vezi că diseară ne întâlnim pe ringul de dans, nu voi fi chiar în apele mele, dar e vina prietenului whisky, nu a mea! Tu ştii că eu sunt copil bun şi că o sa te fac şi pe tine la fel de bun!

De final, un moment frumos din anul 2014: vară, Vama Veche, muzică bună şi un răsărit ce promite multe! La mulţi ani tuturor! 🙂

Românii şi cărţile…furate!

Inspiraţia zilei vine de la un articol al celor de la adevarul.ro, al cărui titlu nu numai că m-a atras imediat, dar m-a şi uimit: “Ce cărţi au furat românii din librării în 2014?” (Aici: http://adevarul.ro/cultura/carti/ce-carti-furat-romanii-librarii-2014-1_549d8365448e03c0fd0ff109/index.html).

Având în vedere că suntem ultimii din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte media cărţilor citite într-un an, care la noi este de una, nu ai cum să nu te miri când vezi un asemenea titlu. Din punctul meu de vedere, singurul motiv pentru care ai putea să te superi pe astfel de hoţi este acela că nu au ales nişte titluri tocmai bune, dar acum depinde de gusturi. Totuşi, eu nu aş fura şi nici n-aş cumpăra “Fluturi” de Irina Binder. Mi se pare cea mai plictisitoare carte cu putinţă. Am citit un fragment din ea pe Facebook şi nu mi-a inspirat nimic plăcut. E o carte plină de platitudini despre dragoste destinate bocitoarelor. Dar, evident, gusturile nu se discută, plus că Balzac, Dostoievsky, Tolstoi şi alţi scriitori în adevăratul sens al cuvântului  nu sunt pentru toată lumea!

În articolul respectiv se mai vorbeşte şi de Andreea Esca, a cărei carte mărturisesc că nu am citit-o şi nici nu îmi doresc. De ce ai citi Andreea Esca atunci când există Marin Preda şi mulţi alţi autori români cu mesaje cu siguranţă mult mai bine consolidate şi edificatoare? Îmi place de doamna Esca, tot respectul pentru dânsa, dar nu, nu aş risca să fur o carte de-a ei.

Mai văd în articolul respectiv că se vorbeşte şi de Paulo Coelho şi “Adulter”, ultima sa apariţie. N-am citit decât “Alchimistul” de Paulo Coelho şi nu mi-a lăsat nicio impresie. Am citit-o în urmă cu 5 ani, nu mai ţin minte nimic, dar dacă vreau să-mi amintesc despre ce era vorba nu trebuie decât să intru pe profilul de Facebook al lui Tony Poptămaş sau pe al vreunei casnice plictisite de viaţă şi cu siguranţă găsesc acolo toate extrasele necesare pentru a-mi aminti despre ce a fost vorba. Tot o imensă platitudine, la fel ca şi “Fluturi”, doar că Paulo Coelho e o platitudine la nivel mondial, care nu zice nimic nou, dar care a avut norocul să trăiască în nişte vremuri în care există televizor şi internet.

Cei de la adevărul.ro ne mai spun că s-au furat şi atlase geografice, magneţi, cărţi poştale, semne de carte şi alte lucruri care se pot pune cu uşurinţă într-un buzunar. E ok, dar e 1 leu un semn de carte, dragi români.

Eu sunt un om care sprijină lectura, sub orice formă ar fi ea, carte, e-book, reviste, articole de pe blog-uri, manuale şcolare, căci toate au efect pozitiv asupra intelectului. Dar, nu sunt un om care sprijină lectura de proastă calitate, cum sunt cele care se situează în topul preferinţelor cărţilor furate de către români. Cărţile care se vând la scară mondială şi care sunt accesibile (din punct de vedere al conţinutului) tuturor, nu sunt lecturi edificatoare, sunt lecturi contra-plictiselii, ori efectul anti-plictiseală este doar unul dintre avantajele cititului. Totuşi, mă bucură că românii încă mai citesc. E un semn că încă nu ne-am pierdut de tot cultura, căci aspectul cultural nu se referă doar la tradiţii, ci şi la moştenirea intelectuală.

 

Bun venit în România comunistă a anului 2014!

Cu siguranţă fiecare dintre dumneavoastră v-aţi mai întâlnit până acum cu erorile şi, de ce nu, ororile din organizarea sistemului românesc la nivel administrativ. Ei bine, eu sunt cam la prima întâlnire de acest fel ca doar mnah, când am împlinit 18 ani mi-am asumat şi această responsabilitate, pe lângă aceea de a răspunde pe cont propriu de faptele mele.

Ca toate proaspăt majorele făpturi ale actualei generaţii, am vrut permis de conducere. Şi încă mai vreau, desigur. Am început şcoala de conducere undeva pe la sfârşitul lui iunie şi deja mă visam cu permis de conducere până la sfârşitul lui septembrie. Din păcate au intervenit anumite obstacole şi a trebuit să mai amân. Dar a venit şi momentul în care am ajuns la examenul practic, la începutul lui octombrie. Emoţii peste emoţii, dar eu ştiam că n-o să-l iau din prima pentru că mă cunosc, în ciuda încurajărilor pe care le-am primit de la cei apropiaţi. Olimpiadele şcolare, testele, examenele nu mi-au provocat niciodată atâta stres cât mi-a provocat acel examen pe care, după cum v-am şi spus, nu l-am luat din prima. Eram prea emoţionată, poliţistul ăla vorbea într-una şi la una dintre trecerile de pietoni mi-a pus frână. Şi aia a fost, dar nu m-am plâns. Mă aşteptam să se întâmple ceva de genul.

Asta a fost prima oară. A doua oară, în noiembrie, eram 100% sigură că voi lua permisul de conducere pe care toţi analfabetii reuşesc să îl obţină, chiar din prima. Ajung în poligon, nu aveam emoţii, simţeam că va fi totul bine. Am fost martor la o domnişoară care a comis-o urât rău de tot, şi cu toate acestea, în momentul acela l-am admirat pe domnul poliţist cu care urma să dau şi eu examenul. A picat-o, desigur, dar i-a explicat ceea ce a greşit, ba chiar a şi încurajat-o. Urmez eu. Nu emoţii, nu nimic. Mă urc în maşină în aşteptarea domnului poliţist, gândindu-ma deja cum voi ieşi eu victorioasă cu foaia de examinare pe care va scrie “Admis”. Trec 5 minute şi vine şi domnul în cauză, îl salut politicoasă pe acelaşi om politicos şi de treabă pe care l-am întâlnit mai devreme în maşina în care am fost martoră, iar răspunsul lui la salutul meu a fost acela că de ce nu mi-am prins părul. Nu am zis nimic, ce, puteam eu să-i spun ceva? Mi-am dat părul într-o parte şi aia a fost. Am plecat din poligon, totul a decurs bine pe traseu, absolut nicio greşeală, mi-au ieşit toate manevrele, am oprit la fiecare trecere şi am acordat prioritate pietonilor, a fost totul perfect. Mă întorc în poligon, zâmbeam spre prietena care a venit să mă susţină, eram sigură că va fi totul bine, mai ales pentru că poliţistul nu a scris nimic pe foaia de examinare. Mă pune să fac o garare cu spatele care şi asta a ieşit perfect. Totul era perfect şi totuşi… “Eşti respinsă, măi fată”. POFTIM? De ce? Şi cu un zâmbet de ” eu sunt şmecher şi tu nu”, mi-a răspuns în timp ce încercuia nişte greşeli pe care nu le-am făcut “Păi uite de-asta, de-asta şi de-asta”: Că cică oglinda era pusă nu ştiu cum (era pusă perfect, astfel încât să văd eu), că am acordat prea multă prioritate pietonilor (îmi dau seama cât de paradoxal a sunat acum, când scriu ceea ce mi-a spus), că mi s-a oprit motorul ( ceea ce nu s-a întâmplat)  şi că nu am semnalizat o dată nu ştiu ce (aici da, poate, nu neg, dar asta este o greşeală de 6 puncte). Totalul greşelilor mele pe care nu le-am făcut a fost de 60 de puncte. Am ieşit din maşină plângând şi aia a fost.

Astăzi m-am dus să susţin examentul teoretic. L-am luat cu 22 de puncte, la limită, dupa 3 ore în care am murit de nervi şi m-am plimbat prin enşpe mii de locuri pentru nişte ştampile inutile care m-au mai şi costat bani şi timp. Am ajuns la ora 10 la programări examene, am plătit taxa de 6 lei, după care m-am dus la celălalt ghişeu unde am aşteptat mai bine de o oră pentru a mă programa la sală. Ajung dupa acea oră şi ceva la ghişeu şi ajung degeaba că doamna de-acolo, o doamnă destul de drăguţă faţă de marea majoritate a funcţionarilor pe care i-am întâlnit până acum, îmi spune că mi-a expirat chiar astăzi cazierul judiciar şi să mă duc să-l schimb, “200 de metri mai încolo, drăguţa, la inspectorat”. Mă duc la inspectorat, ajung la un ghişeu, mă trimite la alt ghişeu, tocmai în partea cealaltă a inspectoratului. Aştept acolo în jur de 10 minute, pentru ca nenea de-acolo să-mi spună că trebuie să mă duc la alt ghişeu ca să-mi dea nu ştiu ce cerere, după care să mă duc la alt ghişeu să plătesc nu ştiu ce taxă şi abia după aceea să revin la ghişeul lui. Mă duc, fac toate astea, mă întorc la ghişeul lui, unde am aşteptat în jur de 30 de minute. În acest interval de 30 de minute, au intrat vreo 3 persoane mai mult sau mai puţin maronii, cu geci de piele pe ei şi tatuaje, care se simţeau ca la ei acasă şi care nici nu intraseră bine în încăperea respectivă că le ieşise un poliţist în întâmpinare pentru a le completa cererea respectivă, cerere care constă în transcrierea datelor de pe buletin. Eu acum ce să înteleg, că atunci când eşti smecher şi tatuat nu mai scrii tu, scriu alţii pentru tine sau că nu ştii să scrii şi să citeşti, dar vrei permis? În fine. V-am spus, am aşteptat jumătate de oră acolo, nenea de la ghişeu ţipa la oameni dacă le suna telefonul, mai povestea cu colegii despre una, despre alta, iar eu nu voiam decât să mă duc să dau odată sala aia şi să scap. Bun. Mă întorc înapoi la doamna cea drăguţă, m-a programat imediat la sală şi m-am dus în Mamaia ca să susţin examenul teoretic. Ajung acolo, sunt trimisă direct în sală, mă duc la poliţistul de acolo ca să-mi verifice dosarul, după care s-a holbat aproximativ 1 minut la poza mea din buletin şi la mine, că mnah, cine ştie, poate nu eram eu. Când mă îndreptam spre calculator, nenea poliţai mă strigă: ” ALO, don’şoară, dosarul!”. Îmi lăsasem dosarul pe biroul lui şi “alo” a fost felul prin care el mi-a atras atenţia asupra greşelii mele. În fine, tot ce voiam era să termin odată chestionarul şi să plec. Eram foarte agitată, am dat amânare la vreo 10 întrebări, dar l-am luat, la limită. Dăţile anterioare am luat sala cu 25, deci vă daţi seama ce era în capul meu azi. Am terminat, m-am dus să ma programez pentru examenul practic care va fi la sfârşitul lui ianuarie 2015. Şi va fi ultimul sau, cel puţin, aşa mi-am propus. Asta dacă data viitoare nu voi da peste unul care o să mă întrebe de ce sunt machiată sau de ce sunt fată. Pentru că, din păcate, cam ăsta a fost criteriul pentru care eu am fost picată. Pentru că trăim într-o societate neadaptată la prezent, o societate în care femeia încă este considerată o entitate inferioară bărbatului, o societate care încă mai crede în utilitatea femeii doar în bucătărie.

Sunt dezamăgită profund că trăim într-o ţară incapabilă de a se adapta. Marin Preda, unul dintre cei mai mari români din punctul meu de vedere, a spus că inteligenţa înseamnă adaptare. Acum, dumneavoastră să-mi spuneţi de ce nenea poliţaiul, cu tot cu atribuţia lui de a reprezenta forţele binelui şi ale dreptăţii, se uită câş când vede fete tinere care vor să-şi obţină permisul şi de ce se adresează de parcă ar fi pe uliţa satului? De ce a trebuit să mă duc azi în 10 locuri pentru o hârtie şi 2 ştampile şi de ce în fiecare loc a trebuit să fiu ajutată doar contra cost? Cine, ce face cu banii ăştia, că eu nu văd niciun fel de inovaţie la nivel rutier în ceea ce ne priveşte, ba din contră, văd doar regres.

Mi-aş dori să am puterea de a schimba ceva în sistemul ăsta bolnav de comunism. Mi-ar plăcea ca astfel de examene să fie luate pe bune, nu prin metode prin care toţi analfabeţii primesc permisiunea de a se urca la volan. Şi există o soluţie în acest sens, care ar înlocui cu succes martorii buni de nimic, şi anume camera de supraveghere. O, da. Ce-aş mai râde de faptul că poliţistul ăla nu ar mai putea să mi se adreseze precum vacilor din copilăria lui şi de faptul că nu ar mai putea să încercuiască greşeli pe care nu le-am comis. Şi o să râd eu până la urmă, că doar nu degeaba mă duc la Drept. Dar până când voi avea eu puterea de a râde, sper să se schimbe măcar ceva în bine. Orice lucru bun, oricât de mic ar fi, are utilitatea lui şi contribuie la armonia dintr-un sistem, iar mie îmi place să cred că, într-un final, totul va fi aşa cum trebuie să fie! 🙂

“A fi” la timpul prezent

Ce e viaţa dacă nu doar un continuu du-te-vino între a fi şi a nu mai fi?
Ce e viaţa dacă nu un front pentru bătălia dintre suflet şi materie?
Ce e viaţa dacă nu clipa de acum şi clipa ce va să vină?
Ce e viaţa dacă nu răscrucea dintre sentiment şi gând?
Ce e viaţa dacă nu doar un om, ci toţi?

Mi-am pus adeseori aceste întrebări. Bine, poate nu sub o formă atât de profundă, însă esenţa este aceeaşi: ce e viaţa? Te naşti, trăieşti şi mori… Cam aşa s-ar rezuma totul. Dar, asemenea unei cărţi, viaţa nu cuprinde doar ideile principale din rezumat, ci cuprinde personaje, acţiune, sentimente, gânduri, idei, zâmbete, lacrimi, iubire, ură. Cuprinde o multitudine de detalii pe care un rezumat le-ar omite. Totuşi, spre deosebire de o carte, viaţa nu are un autor. Viaţa este aşa cum ne-o facem noi, iar acţiunea depinde strict de felul în care decim că vrem să fie. Şi, deşi suntem conştienţi de puterea pe care o avem, alegem drumul cel mai simplu, şi anume de a nu ne păsa decât când e prea târziu.
Superficialitatea cu care tratăm viaţa este motivul pentru care trăim într-o lume atât de dată peste cap, o lume în care toată lumea se plânge şi abia dacă mai râde. Este motivul pentru care acum, de sărbători, internetul este atacat de articole despre cum nimeni nu mai simte magia Crăciunului, despre cât de naşpa este să fii singur de sărbători, despre cum n-ai bani să le faci cadouri celor dragi şi despre multe alte lucruri de care în restul anului nimănui nu-i pasă. Dar, pentru că suntem oameni, întotdeauna găsim motive să ne plângem, nu doar de sărbători. Vara ne plângem că e prea cald, toamna că vine iarna, iarna că vrem vară şi primăvara nu mai zicem nimic pentru că ştim că vine vara, pomii au înflorit şi soarele străluceşte, aşa că putem îmbrăca nu numai haine subţiri şi frumoase, dar şi haina fericirii pe care în restul anului o înlocuim cu cea a autoîntristării şi depresiei. Eventual, primavara ne plângem că ne bâzâie albinele…
Sunt atât de multe lucruri de care ne plângem şi atât de puţine de care ne bucurăm. Sunt atât de multe lucruri care ne-ar putea face să zâmbim, iar noi, totuşi, preferăm varianta opusă. De ce oare nu putem conştientiza că viaţa pare adeseori atât de naşpa pentru că noi, în cercul nostru de autosuficienţă, o limităm la atât? De ce nu încercăm să depăşim aceste limite?

Astăzi este o zi în care am învăţat nu doar că viaţa mea este pur şi simplu rezultatul a ceea ce vreau să fie. Astăzi am învăţat să preţuiesc viaţa şi mai mult decât o făceam deja. Astăzi am învăţat că nimic nu este mai important în viaţă decât a fi stăpân pe situaţie şi de a face alegerile potrivite la timpul potrivit.. Rostul timpului e tocmai acela de a te determina să trăieşti acum, în momentul de faţă şi nu să laşi totul pe mâine că “lasă, c-o să fie bine”, cum ar zice omul din popor. NU! Nu O SĂ! Prezentul e timpul vieţii, timpul care ne defineşte, este timpul bătăilor inimii. Este timpul care contează cel mai mult, timpul care te leagă de cei dragi, timpul care îţi spune dacă mai trăieşti sau nu, timpul în care EŞTI! Este timpul tău, timpul pe care îl ai pentru a fi în viaţă, iar noi, cel mai mulţi, ne batem joc de el prin superficialitatea cu care alegem să tratăm lucrurile.
Suntem nişte proşti! Da, asta suntem. Suntem nişte proşti pentru că facem, de cele mai multe ori, nişte alegeri atât de stupide, încât, atunci când ne uităm în urmă,  ajungem să ne întrebăm dacă eram chiar noi cei care am luat acea decizie. Da, se numeşte experienţă o să-mi ziceţi şi da, nimeni nu s-a născut înţelept, ci a devenit. Dar dacă se numeşte experienţă, oare de ce viaţa este atât de nedreaptă şi nu ne oferă tuturor capacitatea de a fi conştienţi de foloasele ei la momentul potrivit? De ce ne batem joc cu atâta patimă de viaţă şi de timpul vieţii? De ce nu gândim mai mult atunci când facem alegeri? De ce suntem atât de egoişti şi alegem un drum bun (în aparenţă) pentru noi, dar dăunător pentru cei dragi nouă, cei care ne iubesc? De ce nu auzim atunci când cei dragi ne spun că greşim? De ce e omul făcut în aşa fel încât să nu-şi dea seama cât de frumoasă e viaţa dacă o trăieşte ACUM?

“Ce mult te-am iubit…” de Zaharia Stancu

   Aveam vreo 10 ani atunci când, făcând ordine în bibliotecă alături de mama, am descoperit această carte sau, mai exact, titlul ei. Dragostea fiind la vârsta aceea un subiect tabu, am început să mă hlizesc după ce i-am citit titlul într-un mod ironic, gândindu-mă că este doar o altă carte de dragoste printre miile care erau deja existente. Dar ea, mama, a zâmbit într-un mod în care doar mamele ştiu să o facă, iar eu am ştiut că greşesc.
          După vreo 3 ani de la acea întâmplare, m-am reîntâlnit cu acest titlu și m-am gândit să-i acord o șansă. Nu sunt genul de persoană care să citească recenzii înainte de a citi o carte, astfel ca habar nu aveam cu ce aveam să mă întâlnesc. A fost una dintre primele mele incursiuni în literatura română, una dintre cele mai frumoase care există. Românul chiar s-a născut poet, iar poezia lui vibrează în comuniune cu toate simţămintele omeneşti. Ceea ce urma să citesc nu era doar poezie, nu era doar creaţie literară, era însăşi creaţia sub formă de lacrimi.

          Titlul sugestiv, “Ce mult te-am iubit…”, trimite cu gândul la dragoste care chiar este, de altfel, tema acestei sublime opere. Ironia sorții face însă ca această carte să cuprindă tema celei mai pătimașe și , totuşi, celei mai dureroase dintre iubiri, iubirea unui copil pentru cea care i-a dat naștere, cea care poartă desăvârșitul nume de MAMĂ. Acest roman este o odă închinată sacralităţii materne, o odă închinate unei iubiri efemere în plan terestru, dar veşnice în plan astral.
          Zaharia Stancu, un autor controversat prin ideologia pe care a susţinut-o, transpune în această operă un moment crucial din viața sa, și anume trecerea în neființă a mamei sale. Contrastul dintre viață și moarte este ceea ce dă nota definitorie a acestui roman, scriitorul redând sentimente cu care cititorului îi este imposibil să nu empatizeze, tristețea fiind  starea predominantă. Scriitorul lăcrimează cuvinte pe care cititorul le absoarbe şi le transpune ca învăţături, cea mai importantă dintre ele fiind aceea că timpul este un duşman de temut, dar pe care nu-l putem învinge oricât ne-am dori. Timpul ne fură oamenii dragi, însă înainte de a face acest lucru, el ne acordă răgazul de a-i iubi pe aceşti oameni, iar mulţi dintre noi, în goana noastră dupa nimic, neglijăm aceşti oameni pentru ca în final să ajungem să înjurăm timpul. Nu, nu timpul e de vină. Noi suntem de vină că nu ştim să îi facem faţă. El este un duşman de temut, dar orice duşman poate deveni prieten dacă îl putem menaja prin vorbe sau fapte frumoase. În cazul timpului, el poate fi manipulat prin momentele frumoase pe care le-am putea petrece alături de persoanele iubite, trăind în prezent, trăind clipa de faţă şi nu pe cea care nici măcar nu ştim ce va aduce cu sine.
           Limbajul este unul menit de a sublinia durerea și sentimentul de tristețe, fiind profund dramatic și introducându-l complet pe cititor în vârtejul gândurilor negre ale autorului. Farmecul literaturii române este întocmai acela că, tradusă în altă limbă, ea riscă să piardă din autenticitatea sentimentelor pe care autorul doreşte să le transmită publicului larg. “Ce mult te-am iubit…” este o carte românească în toate străfundurile ei, o carte ce îmbină sufletul cu cuvântul, o carte ce transmite sentimente pentru vecie dăinuitoare, după cum sugerează chiar punctele de suspensie din titlu, iubirea pentru cea care ne-a dat viaţă dăinuind dincolo de atemporalitate.

           ”Ce mult te-am iubit…” nu este o carte care se adresează oricui, ci doar acelora care pot conștientiza puterea adevăratului sentiment de iubire și acelora care pot empatiza cu contrastul dintre viață și moarte, precum și cu implicațiile celor două fenomene. Este o carte sublimă, desăvârșită prin complexitatea gândurilor exprimate de către narator, o carte care nu se adresează unei vârste, ci tuturor vârstelor, căci o astfel de iubire nu are timp, ci ea însăşi reprezintă timpul.

”Sărutarea a venit prea târziu… prea târziu… Uneori în viaţă toate vin prea târziu. Numai moartea vine întotdeauna prea devreme.” – Zaharia Stancu, ”Ce mult te-am iubit…”

BookTalk: “La Paradisul femeilor” de Emile Zola

               Pentru că pasiunea mea pentru scris se îmbină perfect cu cea pentru lectură, am decis, ca pe lângă incursiunea în “arta de a fi om”, să o realizez şi pe cea în lumea cărţilor! Astfel, în categoria BookTalk, termen provenit din limba engleză şi care desemnează un text menit să recomande o carte, voi adăuga articole realizate exact în acest scop, presărate, desigur, şi cu pulbere de gânduri desprinse din paginile citite.

             Fiind primul articol din această categorie, voi începe cu una dintre cărțile care m-au impresionat cel mai mult în anul care se apropie de sfârșit, şi anume “La Paradisul femeilor” de Emile Zola, un geniu al romanului francez şi al literaturii clasice, care, prin experienţele personajelor sale, reuşeşte să redea întru totul o imagine de ansamblu a raportului dintre fatalităţile istorice şi condiţia umană.
           Acţiunea romanului se petrece într-o epocă în care femeia era constrânsă de prejudecăţi, fiind considerată un mijloc, şi nu un scop, un obiect, şi nu o fiinţă umană, o entitate nulă, şi nu un suflet. Eroina romanului, Denise, o fată rămasă orfană, se dovedeşte a fi exact opusul părerilor stereotipale create în jurul sexului uşor, reuşind prin forţe proprii să îşi creeze un nume şi să devină un model pentru cei care ulterior o criticau.
          Fiind cea mai mare dintre fraţii săi, Denise este nevoită să se angajeze pentru a-i putea întreţine. Ea se angajează la unul dintre magazinele deţinute de Octave Mouret, “La Paradisul femeilor”. Tânăra întâmpină aici dificultăţi în adaptare, fiind criticată de către colegele ei pentru felul în care arată şi pentru starea ei socială, însă nu se lasă înfrântă de răutăţile din jur, ci continuă să muncească, avansând şi dând dovadă de perseverenţă. Acest fapt atrage atenţia lui Mouret, patronul magazinului, care, tot tachinând-o şi abuzând de bunătatea ei, ajunge, în final, să se îndrăgostească de ea pentru felul ei de a fi.
           Zola a construit un personaj feminin puternic, care nu se lasa înfrânt de magia cuvintelor frumoase şi care adoptă o atitudine indiferentă în faţa pretendentului său, nu numai pentru a evita speculaţiile colegelor de muncă, ci pentru a-l supune celui mai simplu test al iubirii adevărate: răbdarea, o trăsătură de aur care face parte, incontestabil, din ceea ce eu numesc “arta de a fi om”, după cum reiese şi din următorul extras din roman: “Pentru el, ea juca un rol, cel mai iscusit dintre roluri; căci dacă i s-ar fi dat din prima zi, fără îndoială că Mouret ar fi uitat-o a doua zi, pe când refuzându-l, îi biciuise dorinţa, aducându-l în stare de a săvârşi orice nebunie. O rafinată, o vicioasă n-ar fi procedat altfel decât această nevinovată.”

           Denise redă un mesaj puternic şi valabill tuturor generaţiilor de femei, şi anume acela că o dragoste adevărată, o dragoste de vis, ridicată la rang de desăvârşire sufletească, necesită un caracter puternic, un caracter stăruitor, un caracter bun, indiferent de obstacolele pe care atingerea clipei sublime, a iubirii împlinite, ni le pune în cale. Ea transmite un mesaj general viabil, şi anume acela că fizicul nu e decât o parte a instrucţiunilor ce stau la baza jocului iubirii, căldura sufletului şi vibraţia unui suflet bun şi sincer reprezentând principalele atuuri ale unei femei îndrăgostite.

           Pot spune despre ” La Paradisul femeilor” că este o carte din care nu numai că am avut ce învăţa, dar care m-a ţinut în suspans până la final şi care, deşi cuprinde o acţiune situată undeva în secolul al XIX-lea, redă o temă mereu de actualitate, şi anume dragostea în toate formele sale!

            Închei acest articol printr-un citat aparţinând tot marelui clasic francez, Emile Zola, un adevărat contemplator al artei de a iubi ( căci şi aceasta este o artă…) : “Dragostea e ca rândunelele, poartă noroc casei unde se aciuează.”  

Omul și găina

 

Ce a fost prima oară,oul sau găina?

        Răspunsul meu este următorul: ce a fost prima oară,omul sau tehnologia?        

        Deși răspunsul meu este, aparent, unul cu totul și cu totul irelevant, explicația este următoarea: într-o societate în care creierul omului a dezvoltat sisteme pe care mintea omului obișnuit de acum 200 de ani le-ar considera ”uneltiri diavolești”, tehnologia a devenit punctul de plecare al tuturor interacțiunilor, indiferent de direcția în care acestea se îndreaptă. Nu există individ care să beneficieze de minimul de resurse materiale și care să nu aibă în posesie cel puțin un telefon. Mașina a devenit un must-have, iar mersul pe jos este, pentru cei mai mulți, o adevărată corvoadă. PC-urile, laptop-urile, sunt nelipsite din cele mai multe dintre case, iar televizorul a acaparat întregul mapamond.        

       Toate cele și multe altele au devenit indispensabile din viața fiecăruia dintre noi,iar eu una admit că sunt dependentă de smartphone și internet. Nu pot concepe să nu le utilizez. Urmează partea în care voi admite, de asemenea, că acest lucru este unul cu adevărat trist. De ce? Ei bine, îi invidiez pe scriitorii secolelor trecute, pe Cervantes, de exemplu, creatorul binecunoscutului erou al morilor de vânt, care și-a scris măiastra opera cuprinzând aproximativ 2000 de pagini, cu propriile-i mâini, și nu tastând sau butonând. Îl invidiez pe Eminescu, marele poet, care, stând la umbra codrului, a devenit simbol național. Și eu pot sta, spre exemplu, la umbra nucului sau, eventual, fiind noapte, pe pervazul geamului, privind stelele, dar ar fi total nul pentru că lumina ecranului laptop-ului ar acapara în totalitate farmecul strălucirii astrelor.           

             Ceea ce vreau să spun este că tehnologia a acaparat până și cea mai mică rămășiță a romantismului moștenit de la strămoșii noștri. Eu nu consider evoluție acest demers. O poezie postată pe internet este zero, pentru că poezia este ”un donator de sânge la spitalul cuvintelor”,dupa cum a spus marele poet și filozof, Lucian Blaga, iar ”spitalul cuvintelor” este cartea. Cuvintele sunt celulele din țesutul minții, iar regenerarea lor se poate realiza doar vizitând acest ”spital” numit carte. Oamenii secolului XIX, începutul secolului XX, erau culți, erau romantici, și se bucurau de viață în toată splendoarea ei. Oamenii secolului XXI, se bucură de viață atunci când primesc like-uri pe Facebook, atunci când primesc SMS-uri, atunci când au followeri sau prieteni virtuali. Oamenii secolului XIX se plimbau, aveau întruniri unde discutau idei pe care,ulterior, le și aplicau. Ei își trimiteau scrisori pentru a comunica de la distanță, scrisori ce se compuneau prin intermediul penei și hârtiei. Omul contemporan comunică prin intermediul multitudinilor de aplicații care există în acest sens și prin intermediul apelurilor telefonice, iese la plimbare cu mașina, iar atunci când discută, cele mai multe persoane o fac stând cu ochii în telefon. Întrunirile omului contemporan constau în cele 10 minute de ”ce mai faci?” și ”bine,tu?”, iar restul de 50 în bârfă și analize cu privire la ce postează prietenii de pe rețelele de socializare și da, poate mai există și excepții, dar majoritatea are tendința de a acapara, în final, totul.           

                   Referitor la oamenii secolului trecut, se poate spune că aceștia aveau o trăsătura de aur pe care noi, oamenii de astăzi, am pierdut-o cu desăvârșire: răbdarea. Viața omului din prezent este o continua goană după nimic, un nimic pe care avem tendința de a-l transforma în absolut. În această goană după nimic, timpul este în mod incontestabil, dușmanul cel mai de temut al tuturor. Timpul este subiectiv și poate fi ori la trecut,ori la prezent,ori la viitor. Omul secolelor trecute considera timpul doar un aspect al vieții, și nu îl ridica la rang de absolut. Omul de atunci trăia în prezent și putea aștepta zile,poate chiar luni, să își întâlnească persoana iubită sau să primească o scrisoare de la aceasta. În secolul XXI, relațiile au devenit plictisitoare și monotone, iar tehnologia este principalul vinovat, orișice ați spune. A vorbi non-stop cu o persoană prin SMS-uri sau pe rețelele de socializare nu este un lucru romantic, este un lucru dezgustător pentru că nu faci decât să strici misterul revederii față în față. Orice om este diferit în realitate față de felul în care se manifestă în virtual, iar dezamăgirile nu întârzie niciodată să apară odată ce îți spune că ești frumoasă pe Facebook, iar în realitate se preface că nu te vede. Ei bine, farmecul omului vechi este acela că îi spunea că e frumoasă printr-o scrisoare, abia după ce o aborda la un dans în cadrul vreunui bal. Tehnologia a omorât romantismul, pentru că acum le spune altora că ești frumoasă, iar apoi îți spune pe Facebook că doar te-a văzut aseară, fără a-ți spune și ție acest lucru.           

                    Revenind la ideea din introducerea textului, și anume la faimoasa întrebare legată de ou și găină, se poate spune că deși oul a fost primul, așa cum și omul a fost cel care a inventat tehnologia, totuși găina este cea care a asigurat continuitatea oului,el nemaiputând exista fără ea. Așa și cu omul și tehnologia: noi am inventat tehnologia, iar tehnologia este cea care inventează omul prezentului, un individ lipsit de romantism, superficial, plictisit și care nu poate cunoaște viața așa cum este ea de fapt, pentru că telefonul vibrează încontinuu, iar SMS-ul de la el/ea o sa vină într-un final, nu trebuie să faci tu primul pas, oricât de cruntă ar fi așteptarea.

Dar oare ai tu idee cât de crunt poate fi și timpul la rândul lui?

Introducere în realitatea scrisă

         Am de ceva vreme în minte următorul citat aparținându-i lui Goethe: ”Să nu lași să treacă o zi fără să citești, să auzi sau să faci ceva frumos.” De citit, pot spune că citesc mai mult decât mănânc. De auzit, aud tot, dar merg pe considerentul ca uneori e mai bine să te prefaci surd, iar de făcut ceva frumos…Hmmm! Fac multe lucruri frumoase, dar am ajuns la concluzia că oricât de multe lucruri frumoase ai face, toate sunt inutile dacă nu te fac pe deplin fericit. Desigur, nu există fericire deplină însă iluzia fericirii este un sentiment plăcut pe care oricare dintre noi ni-l dorim. Fericirea este percepută într-o multitudine de feluri, pentru unii fiind doar o stare, pentru alții nimic. În ceea ce mă privește, pot spune că fericirea este pasiune,iar pasiunea mea,încă de la o vârstă frageda,a fost scrisul.

            Nu o să încep acum un paragraf  plictisitor în care să relatez povești din copilăria mea ce au legătura cu pasiunea mea pentru scris. Dar o să încep un paragraf  în care voi expune doar câteva motive pentru care eu percep scrisul ca fiind o modalitate de recreere, o pasiune, fericire și de ce mi-ar plăcea să se ”contamineze” cât mai multă lume cu această percepție.

  În primul rând, eu încurajez comuniunea dintre om și cultură și consider că fiecare dintre noi avem capacitatea de a ne dezvolta în așa maniera încât sa ne autodepășim și să ne dovedim mai buni decât credeam că suntem. Nu vreau să par Tony Poptămaș, însă omul chiar poate face mai mult decât crede, și primul lucru pe care ar trebui să-l facă pentru a-și depăși condiția este acela de a învăța. Orice inovație la nivel psiho-cultural este un pas înainte către evoluție. Realitatea crudă este, însă, aceea că, deși trăim în plină eră informațională,omul secolului XXI se află pe o scară cu mult inferioara omului din secolele anterioare. Omul actual consideră cultura un fapt depășit și pune accentul doar pe material, subestimând puterea unei minți luminate. Avându-i ca exemplu pe Bill Gates sau alți moguli ai marilor multinaționale care și-au abandonat studiile în favoarea dezvoltării unei afaceri proprii, tinerii și-au dezvoltat o gândire superficială și egoistă, în care banul dictează în mod neconstructiv. Așteptarea ca totul să vină ”de-a gata” va fi una lungă și fără rezultate pozitive. Totul pleacă de la forțele proprii și de la capacitatea fiecăruia dintre noi de a se adapta la o societate în care imprevizibilul este definitoriu. De aceea, simțind nevoia de a face ceva nou, am ales scrisul ca o nouă activitate pe care aleg să o dezvolt. Nu știu cum și ce va fi, dar tocmai ce spuneam despre imprevizibil.

            O altă perspectivă din care aleg să privesc scrisul este aceea psihologică. Gânduri, gânduri și iarăși gânduri. Nimic nu e mai dureros decât să vrei să le exprimi și să nu poți. Frica de necunoscut este un dușman de temut, însă, în ceea ce mă privește, frica de a pierde timpul este mai mare! Astfel că așa a luat naștere acest articol,în urma unei discuții cu mine însămi în care am ajuns la concluzia că decât să pierd timpul discutând cu mine, cu care conviețuiesc de 18 ani, mai bine discut și cu alții! De fapt, nu. Mint. Eu sunt cel mai bun partener de discuții pe care îl am și îl voi avea vreodată, însă fiind om, omul fiind ființă socială și bla, bla, bla, doresc a-mi comunica gândurile și celorlalți, nu că i-ar interesa,dar vreau eu ca ei să le cunoască.

            Scrisul, ca hobby,este un lucru minunat și fiecare dintre noi ni-l putem alege ca activitate cu care să ne petrecem timpul liber. E minunat să scrii, poți alege dintre atâtea limbi în care să îți exerciți talentul, însă ajungem într-un punct în care scrisul nu mai devine scris ci… ”0 mar3 1nv@lmsheal@ d3 karact3re”. Și totuși, fiecare greșeală pe care o comitem este o experiență de viață,astfel că dacă scrii @sha, are și acest lucru un avantaj: poți învăța să scrii corect utilizând multitudinea de informații pe care o ai la dispoziție la doar un click distanță,căci marile aspirații nu se pot transforma în realitate decât prin muncă! Deci,scrisul îți poate salva viața!

            Lăsând orice urmă de ironie la o parte,concluzia în urma acestei mici analize a însemnătății scrisului este următoarea: primul lucru pe care trebuie să-l faceți înainte de a visa ca veți ajunge milionari și că veți locui în Dubai și că veți avea ”n” palate de cleștar este acela de a ști să scrieți,oameni buni! Treziți-vă la realitate și puneți mâna să învățați pentru că Bill Gates nu a ajuns unde este pentru că a abandanonat școala, ci a ajuns acolo pentru că a știut să scrie într-o limbă pe care nimeni nu a mai cunoscut-o atât de bine ca și el până atunci! 

             Totul pleacă de la scris,însă nu totul se rezumă la scris! Se rezumă la felul în care aplici informațiile pe care le-ai scris. De aceea, eu teoretizez idei practice. Mediocritatea este o capcană în care majoritatea oamenilor cad, fiind împinși de ignoranță. Eu însă, nu ma tem de ea, atâta timp cât sunt apărată de armele mele cu muniție interminabilă, lectura și scrisul! Achiziționează-le și tu până nu e prea târziu!