Bun venit în România comunistă a anului 2014!

Cu siguranţă fiecare dintre dumneavoastră v-aţi mai întâlnit până acum cu erorile şi, de ce nu, ororile din organizarea sistemului românesc la nivel administrativ. Ei bine, eu sunt cam la prima întâlnire de acest fel ca doar mnah, când am împlinit 18 ani mi-am asumat şi această responsabilitate, pe lângă aceea de a răspunde pe cont propriu de faptele mele.

Ca toate proaspăt majorele făpturi ale actualei generaţii, am vrut permis de conducere. Şi încă mai vreau, desigur. Am început şcoala de conducere undeva pe la sfârşitul lui iunie şi deja mă visam cu permis de conducere până la sfârşitul lui septembrie. Din păcate au intervenit anumite obstacole şi a trebuit să mai amân. Dar a venit şi momentul în care am ajuns la examenul practic, la începutul lui octombrie. Emoţii peste emoţii, dar eu ştiam că n-o să-l iau din prima pentru că mă cunosc, în ciuda încurajărilor pe care le-am primit de la cei apropiaţi. Olimpiadele şcolare, testele, examenele nu mi-au provocat niciodată atâta stres cât mi-a provocat acel examen pe care, după cum v-am şi spus, nu l-am luat din prima. Eram prea emoţionată, poliţistul ăla vorbea într-una şi la una dintre trecerile de pietoni mi-a pus frână. Şi aia a fost, dar nu m-am plâns. Mă aşteptam să se întâmple ceva de genul.

Asta a fost prima oară. A doua oară, în noiembrie, eram 100% sigură că voi lua permisul de conducere pe care toţi analfabetii reuşesc să îl obţină, chiar din prima. Ajung în poligon, nu aveam emoţii, simţeam că va fi totul bine. Am fost martor la o domnişoară care a comis-o urât rău de tot, şi cu toate acestea, în momentul acela l-am admirat pe domnul poliţist cu care urma să dau şi eu examenul. A picat-o, desigur, dar i-a explicat ceea ce a greşit, ba chiar a şi încurajat-o. Urmez eu. Nu emoţii, nu nimic. Mă urc în maşină în aşteptarea domnului poliţist, gândindu-ma deja cum voi ieşi eu victorioasă cu foaia de examinare pe care va scrie “Admis”. Trec 5 minute şi vine şi domnul în cauză, îl salut politicoasă pe acelaşi om politicos şi de treabă pe care l-am întâlnit mai devreme în maşina în care am fost martoră, iar răspunsul lui la salutul meu a fost acela că de ce nu mi-am prins părul. Nu am zis nimic, ce, puteam eu să-i spun ceva? Mi-am dat părul într-o parte şi aia a fost. Am plecat din poligon, totul a decurs bine pe traseu, absolut nicio greşeală, mi-au ieşit toate manevrele, am oprit la fiecare trecere şi am acordat prioritate pietonilor, a fost totul perfect. Mă întorc în poligon, zâmbeam spre prietena care a venit să mă susţină, eram sigură că va fi totul bine, mai ales pentru că poliţistul nu a scris nimic pe foaia de examinare. Mă pune să fac o garare cu spatele care şi asta a ieşit perfect. Totul era perfect şi totuşi… “Eşti respinsă, măi fată”. POFTIM? De ce? Şi cu un zâmbet de ” eu sunt şmecher şi tu nu”, mi-a răspuns în timp ce încercuia nişte greşeli pe care nu le-am făcut “Păi uite de-asta, de-asta şi de-asta”: Că cică oglinda era pusă nu ştiu cum (era pusă perfect, astfel încât să văd eu), că am acordat prea multă prioritate pietonilor (îmi dau seama cât de paradoxal a sunat acum, când scriu ceea ce mi-a spus), că mi s-a oprit motorul ( ceea ce nu s-a întâmplat)  şi că nu am semnalizat o dată nu ştiu ce (aici da, poate, nu neg, dar asta este o greşeală de 6 puncte). Totalul greşelilor mele pe care nu le-am făcut a fost de 60 de puncte. Am ieşit din maşină plângând şi aia a fost.

Astăzi m-am dus să susţin examentul teoretic. L-am luat cu 22 de puncte, la limită, dupa 3 ore în care am murit de nervi şi m-am plimbat prin enşpe mii de locuri pentru nişte ştampile inutile care m-au mai şi costat bani şi timp. Am ajuns la ora 10 la programări examene, am plătit taxa de 6 lei, după care m-am dus la celălalt ghişeu unde am aşteptat mai bine de o oră pentru a mă programa la sală. Ajung dupa acea oră şi ceva la ghişeu şi ajung degeaba că doamna de-acolo, o doamnă destul de drăguţă faţă de marea majoritate a funcţionarilor pe care i-am întâlnit până acum, îmi spune că mi-a expirat chiar astăzi cazierul judiciar şi să mă duc să-l schimb, “200 de metri mai încolo, drăguţa, la inspectorat”. Mă duc la inspectorat, ajung la un ghişeu, mă trimite la alt ghişeu, tocmai în partea cealaltă a inspectoratului. Aştept acolo în jur de 10 minute, pentru ca nenea de-acolo să-mi spună că trebuie să mă duc la alt ghişeu ca să-mi dea nu ştiu ce cerere, după care să mă duc la alt ghişeu să plătesc nu ştiu ce taxă şi abia după aceea să revin la ghişeul lui. Mă duc, fac toate astea, mă întorc la ghişeul lui, unde am aşteptat în jur de 30 de minute. În acest interval de 30 de minute, au intrat vreo 3 persoane mai mult sau mai puţin maronii, cu geci de piele pe ei şi tatuaje, care se simţeau ca la ei acasă şi care nici nu intraseră bine în încăperea respectivă că le ieşise un poliţist în întâmpinare pentru a le completa cererea respectivă, cerere care constă în transcrierea datelor de pe buletin. Eu acum ce să înteleg, că atunci când eşti smecher şi tatuat nu mai scrii tu, scriu alţii pentru tine sau că nu ştii să scrii şi să citeşti, dar vrei permis? În fine. V-am spus, am aşteptat jumătate de oră acolo, nenea de la ghişeu ţipa la oameni dacă le suna telefonul, mai povestea cu colegii despre una, despre alta, iar eu nu voiam decât să mă duc să dau odată sala aia şi să scap. Bun. Mă întorc înapoi la doamna cea drăguţă, m-a programat imediat la sală şi m-am dus în Mamaia ca să susţin examenul teoretic. Ajung acolo, sunt trimisă direct în sală, mă duc la poliţistul de acolo ca să-mi verifice dosarul, după care s-a holbat aproximativ 1 minut la poza mea din buletin şi la mine, că mnah, cine ştie, poate nu eram eu. Când mă îndreptam spre calculator, nenea poliţai mă strigă: ” ALO, don’şoară, dosarul!”. Îmi lăsasem dosarul pe biroul lui şi “alo” a fost felul prin care el mi-a atras atenţia asupra greşelii mele. În fine, tot ce voiam era să termin odată chestionarul şi să plec. Eram foarte agitată, am dat amânare la vreo 10 întrebări, dar l-am luat, la limită. Dăţile anterioare am luat sala cu 25, deci vă daţi seama ce era în capul meu azi. Am terminat, m-am dus să ma programez pentru examenul practic care va fi la sfârşitul lui ianuarie 2015. Şi va fi ultimul sau, cel puţin, aşa mi-am propus. Asta dacă data viitoare nu voi da peste unul care o să mă întrebe de ce sunt machiată sau de ce sunt fată. Pentru că, din păcate, cam ăsta a fost criteriul pentru care eu am fost picată. Pentru că trăim într-o societate neadaptată la prezent, o societate în care femeia încă este considerată o entitate inferioară bărbatului, o societate care încă mai crede în utilitatea femeii doar în bucătărie.

Sunt dezamăgită profund că trăim într-o ţară incapabilă de a se adapta. Marin Preda, unul dintre cei mai mari români din punctul meu de vedere, a spus că inteligenţa înseamnă adaptare. Acum, dumneavoastră să-mi spuneţi de ce nenea poliţaiul, cu tot cu atribuţia lui de a reprezenta forţele binelui şi ale dreptăţii, se uită câş când vede fete tinere care vor să-şi obţină permisul şi de ce se adresează de parcă ar fi pe uliţa satului? De ce a trebuit să mă duc azi în 10 locuri pentru o hârtie şi 2 ştampile şi de ce în fiecare loc a trebuit să fiu ajutată doar contra cost? Cine, ce face cu banii ăştia, că eu nu văd niciun fel de inovaţie la nivel rutier în ceea ce ne priveşte, ba din contră, văd doar regres.

Mi-aş dori să am puterea de a schimba ceva în sistemul ăsta bolnav de comunism. Mi-ar plăcea ca astfel de examene să fie luate pe bune, nu prin metode prin care toţi analfabeţii primesc permisiunea de a se urca la volan. Şi există o soluţie în acest sens, care ar înlocui cu succes martorii buni de nimic, şi anume camera de supraveghere. O, da. Ce-aş mai râde de faptul că poliţistul ăla nu ar mai putea să mi se adreseze precum vacilor din copilăria lui şi de faptul că nu ar mai putea să încercuiască greşeli pe care nu le-am comis. Şi o să râd eu până la urmă, că doar nu degeaba mă duc la Drept. Dar până când voi avea eu puterea de a râde, sper să se schimbe măcar ceva în bine. Orice lucru bun, oricât de mic ar fi, are utilitatea lui şi contribuie la armonia dintr-un sistem, iar mie îmi place să cred că, într-un final, totul va fi aşa cum trebuie să fie! 🙂