În treacăt fie spus

Stau de vreo 30 de minute şi mă holbez la ecran în timp ce mă gândesc la ce aş putea să spun. Dar… nu prea mai am cuvinte. În ultima vreme, totul s-a rezumat la fapte, pe care, ce-i drept, le-aş putea transpune aici, însă nu o voi face din motive pe care le voi dezvălui atunci când voi simţi că este necesar.

Momentan, nu mă voi rezuma decât la a vă spune că motivul pentru care nu am mai scris nu ţine nici de lipsa mea de timp (care, într-adevăr a devenit o problemă), nici de lipsa mea de inspiraţie (care, deşi există din plin, nu vrea să se transpună în cuvinte). Motivul pentru care nu am mai scris ţine de faptul că arta de a fi om, în ceea ce mă priveşte, a trecut la un nou nivel, şi anume acela ce ţine de concret, şi nu de imaginar. 

Una dintre cele mai mari probleme cu care m-am confruntat de timpuriu a fost faptul că obişnuiam să trăiesc (deşi nu e tocmai cuvântul potrivit) mai mult prin prisma gândurilor, decât prin prisma faptelor. Obişnuiam să îmi creez probleme singură prin prisma imaginaţiei, care, deşi bogată, nu mi-a adus întotdeauna doar bucurii. De cele mai multe ori, a fost o corvoadă, o corovoadă care mă apăsa atât de tare, încât cedam şi nu mă mai puteam ridica decât cu foarte mare dificultate din acest blocaj al minţii. Mă concentram asupra unor probleme aparent importante şi, credeam eu, definitorii pentru viaţa mea. 

Nu vreau să intru în detalii. Ideea pe care vreau să o transmit este aceea că nu am mai scris pentru simplul fapt că mi-am îndreptat atenţia strict asupra mea şi… atât. Am eliminat orice gând negativ şi, în caz că mai îndrăzneşte să apară câte unul ocazional, nu face decât să se blocheze de avalanşa de optimism din mintea mea. Am realizat că viaţa este mai mult decât gând, viaţa este, în primul rând, faptă. Aşa că mi-am luat viaţa în mâini şi am început să o trăiesc după bunu-mi plac. Am eliminat orice dubiu, transformându-l în certitudine. Orice urmă de îndoială a fost risipită şi transformată în concret. Pentru că timpul trece mult, dar mult prea repede pentru a sta pe gânduri. Plus că nu există satisfacţie mai mare decât atunci când tot ce îţi propui devine realitate şi toate gândurile pline de dubii şi nuanţe negative se transpun în culori vesele şi amintiri de neuitat. 

Ca o concluzie… Mnah, am scris asta pentru că am intrat aici şi efectiv mi s-a făcut dor să scriu. Ah, şi pentru că mă simt atât de bine încât am simţit nevoia să împărtăşesc asta cu voi. Deci, nu scriu pentru că am păţit ceva, ci, din contră, nu scriu pentru că sunt bine şi (pentru moment) nu am nevoie de terapie. Pentru că atunci când faci ceea ce simţi şi, mai ales, ceea ce îţi place, nu ai cum să fii altfel decât fericit. Însă, promit (pe bune), că revin după sesiune. 

 

Advertisements

Doar un gând

Noiembrie presărat cu funingine şi speranţă-ai venit pe fundal de flori mortuare şi pleci lăsând în urmă clipe împlinite pe miros de ninsoare. 

Noiembrie… Cel mai bun noiembrie. M-ai învăţat că nu resemnarea e soluţia, ci voinţa. Mi-ai arătat că, dacă vreau, orice e posibil. Totul e posibil, iar totul este doar o parte din ce pot avea. 

Noiembrie. Laşi în urmă semne de întrebare, priviri confuze şi ochi secătuiţi de lacrimi. Laşi în urmă vieţi şi noi începuturi-unele deja sfârşite, altele marcate de puncte de suspensie. 

Decembrie-în care voi face exact ceea ce simt. Iar asta… asta deja se simte bine. 


 

Decembrie de poveste să avem! Iar din acest noiembrie, ei bine, să învăţăm. Şi, mai ales, să nu îl uităm. 

 

 

 

 

De ce nu voi mai merge la proteste

RTEmagicC_the_day_01.jpg

Zilele acestea, am luat parte la protestele care au avut loc în Iaşi. Este minunat câţi oameni s-au moblizat şi au ieşit în stradă. Dacă în prima seară am fost aproximativ o mie, aseară am fost cel puţin 3000. Am mărşăluit prin tot oraşul timp de două zile, scandând şi blamând, escortaţi de jandarmerie, aplaudând de fiecare când trecea o ambulanţă şi strigând în speranţa că suntem auziţi. 

Da, am fost auziţi. Oamenii ieşeau de la balcoane şi ne susţineau. Presa, de asemenea, ne-a înconjurat şi ne-a filmat de parcă erau la spectacol. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, chiar erau. 

Cu toate că a fost extraordinară mobilizarea oamenilor şi curajul lor de a ieşi (deşi a fost nevoie de o asemenea tragedie pentru a se întâmpla, într-un final, şi asta), realizez că s-a ieşit degeaba. De fapt, nu s-a ieşit degeaba, ci mulţi au ieşit degeaba. 

Mulţi dintre protestatari s-au alăturat doar ca să fie şi ei acolo. Unii nici măcar nu ştiau de ce este lumea revoltată. În prima seară, când toată lumea striga pentru demisie, aud din spatele meu vocea unui tânăr, întrebându-se pe sine ori pe cei din jur: “Demisia cui?”. M-am uitat la el urât şi m-am uitat degeaba, că el oricum râdea. Era amuzant, din perspectiva lui, să fie acolo. Mulţi dintre protestatari, de asemenea, râdeau. Eu nu am putut să râd. Prea puţin îmi venea să râd. Mă treceau fiorii şi îmi venea să plâng când mă gândeam că a fost nevoie ca atâtea suflete să moară pentru a se face în sfârşit ceva. Dar cu cine să faci? Oamenii nici măcar nu ştiu pentru ce au ieşit. M-a întrebat cineva de ce s-a ieşit abia acum, că doar mor oameni în fiecare zi şi, după părerea sa, nu a fost o aşa mare tragedie ce s-a întâmplat, că doar au murit şi mai mulţi oameni de atât. Nu am putut să-i răspund şi cred că a fost o decizie raţională faptul că m-am abţinut. Pentru că nu ai ce să îi spui unui tânăr care nu cunoaşte ce este aceea empatie. Chiar nu ai. El nu va înţelege, orişice i-ai spune, dacă nu simte ceea ce i-ai spus. 

Şi tocmai asta este. Mulţi dintre cei care au ieşit, nu au ieşit din empatie, nu au ieşit pentru că într-adevăr îi doare ceea ce s-a întâmplat. Mulţi au ieşit pentru că a ieşit Bucureştiul şi s-au gândit să fie solidari, de parcă aşa ceva nu se putea întâmpla oriunde. Dar asta nu e nimic, pe lângă faptul că s-a ieşit, în primul rând, pentru spectacol, iar asta, mai ales, în a doua seară. În prima seară, pot spune că am simţit într-adevăr spiritul unei revolte sincere, dornice de schimbare, pentru că în prima seară nu s-a organizat un eveniment în acest sens. Ne-am mobilizat aproximativ 30 sau 40 de studenţi şi am mers în Piaţa Unirii, de unde am plecat spre celelalte campusuri studenţeşti, unde ni s-au mai alăturat, după cum v-am spus, sute de alte persoane. 

A doua seară, în schimb, cu toate că protestul a luat o mai mare amploare, mulţi oameni erau doar de decor. Nu ştiau pentru ce sunt acolo. Aveau pe faţă celebrele măşti Anonymus, vuvuzele, fluiere, steaguri şi pancarte. Ceea ce este cel mai trist e faptul că, dacă în prima seară se cerea demisia, care, până la urmă, s-a şi înfăptuit, în seara asta oamenii chiar nu mai ştiau de ce sunt acolo. Mulţi dintre tineri vorbeau între ei că “bă, da’ noi pentru ce mai ieşim, că ăla şi-a dat demisia, primaru’ la fel, aşa că care mai e rostu’?”. Vedeţi voi, ei în toată revolta au văzut demisii şi partide corupte. Aşa că nu înţelegeau care mai e scopul. 

De altfel, probabil aţi văzut la TV sau pe feisbuc că se încearcă o manipulare a protestanţilor. Vă spun că este adevărat. A existat un grup de oameni (în prima seară nu era) care a îndrumat întregul protest. Traseul a fost acelaşi ca în seara precedentă, doar că lozincile, de data asta, s-au îndreptat împotriva bisericii. Cred că ştiţi deja că Iaşiul e plin de aşa ceva. La una dintre bisericile din campusul studenţesc, unii dintre protestari au încercat să oprească lumea pentru a huidui biserica. Din fericire, oamenii şi-au văzut de drum şi au mers mai departe. Cu toate astea, lozincile îndreptate împotriva bisericii nu conteneau să se mai oprească: “Vrem catedrale, nu spitale” (şi da, chiar vrem, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i hulim pe cei care mai au credinţă), “Jos Patriarhul” (ceea ce este cam imposibil), “BOR impozitat” (de acord şi aici). Ar fi fost bine dacă oamenii şi-ar fi canalizat ura faţă de BOR doar în mod verbal. Ar fi fost bine. Dar, mânaţi de cei din faţă, protestatarii au mers în faţa mitropoliei (unde se adună lumea la Sfânta Parascheva) şi la una dintre bisericile din oraş, o construcţie superbă care datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi care acum este monument istoric, unde au început să huiduie, să fluiere şi să înjure. Din fericire, eu am plecat în momentul în care situaţia a degenerat în ceva urât. Eu nu pentru asta eram acolo.

Oamenii nu au o ţintă anume. Ca de obicei, ei sunt mânaţi spre ceva impus de alţii, nu de propria lor voinţă. Am citit în această dimineaţă un articol cu privire la protestul din Iaşi şi în legătura cu cei care l-au dirijat aseară. Se pare că sunt fiii unor lideri din partidul domnului cu coloană doar oficială. Că o fi aşa sau nu, eu nu voi mai participa, căci eu vreau schimbare, nu dirijare în turmă. 

E frumos că ne-am mobilizat. E extraordinar. Dar atâta timp cât mulţi nu ştiu nici măcar de ce sunt acolo şi nu ştiu nici măcar cu ce se ocupă Guvernul sau Parlamentul şi de ce există această înverşunare împotriva lor, cred că se iese degeaba. Am văzut multe pancarte pe care scria “#Educaţie”. Unde a fost acea educaţie aseară, când lumea s-a lăsat mânată spre a huidui monumente istorice? Faptul că sistemul de educaţie este aşa cum este, adică la pământ, nu înseamnă că şi noi trebuie să ne comportăm în aceeaşi măsură. Tocmai asta se vrea, iar anarhia e ultimul lucru de care România are nevoie. 

Tinerii din Colectiv, poliţistul din coloana oficială, pasagerii elicopterului prăbuşit în Siutghiol, avionul prăbuşit în Apuseni, Ionuţ, copilul mâncat de maidanezi, violatorii, autostrăzile şi drumurile desprinse dintr-un scenariu de război, armata prea puţin instruită, sistemul de învăţământ care mai mult ia decât oferă, spitalele prea puţin dotate cu cele necesare, mentalitatea înapoiată a oamenilor, Mass-Media plină de aparenţe, politicienii cu averi nejustificate şi, mai ales, corupţia: PENTRU ASTA AM IEŞIT. Nu am ieşit pentru patriarh, nu am ieşit pentru că sunt prea multe biserici, că la fel de bine ar putea fi multe biserici şi la fel de multe spitale, dacă banii ăia ar ajunge unde trebuie. Dar nu, corupţia oamenilor din sistem e mult prea mare pentru ca asta să aibă loc şi de aceea avem nevoie de o schimbare. Am ieşit în stradă pentru o schimbare, nu pentru scandal şi, mai ales, nu pentru că nu aveam ce face în casă. 

Din păcate, nu voi mai ieşi până când majoritatea nu va şti ce vrea. Este inutil, atâta timp cât cei mai mulţi care ies se lasă mânaţi de cei din faţă, fără a avea un anume scop. Dar asta nu înseamnă că mă dau bătută. Din contră, lupta abia acum începe. 

“The day we give in is the day we die”-Goodbye to Gravity. 

De ce?

Îmi este greu să-mi găsesc cuvintele în legătură cu ce s-a întâmplat. În mintea mea se perindă doar imagini pline de sânge şi tristeţe.

Am urmărit cu sufletul la gură şirul evenimentelor de vineri seară. Primul meu gând, atunci când am văzut ce se întâmplă, a fost să intru pe pagina de Facebook a clubului şi să văd ce prieteni din lista de prieteni îl frecventează. 36 dintre ei ar fi putut fi acolo. Dar nu au fost. 

Cu toate astea, au fost prietenii altcuiva. Au fost copii, dar, mai ales, au fost copiii cuiva. Puteam fi chiar eu, dacă locuiam în Bucureşti şi aveam de gând să ies vineri seară, pentru că frecventez genul ăsta de cluburi. 

Partea cea mai tristă este aceea că a fost nevoie de arderea a 30 de suflete pentru a conştientiza răul care ne împresoară în permanenţă şi pe care alegem să îl ignorăm: CORUPŢIA. 

Nu mi-am pus niciodată problema că multe dintre cluburile în care am mers sunt din lemn şi că au o singură intrare. De altfel, cu cât e mai multă lume la un loc, cu atât atmosfera e mai tare, indiferent de cât de mic e spaţiul. Efecte pirotehnice, lumini şi altele de genul sunt mereu, în orice club. Nu a fost nimic extraordinar în spectacolul de la Colectiv. Din pozele pe care le-am văzut, reiese că a fost chiar banal. Am văzut altele şi mai şi. Aşa că pot spune că eu am avut noroc. Însă nu şi cele 30 de suflete.

Într-o ţară în care funcţiile se obţin pe baza partidului din care faci parte şi pe cât de pupincurist eşti, unde competenţa pe care o ai este egală cu 0 dacă nu ai bani să dai partidului şi celor mai sus-puşi, iar cei care vor să facă ceva aleg să plece din ţară pentru că merg pe principiul “ce să facem aici”, a trece cu bine peste o seară de distracţie se pare că a ajuns să ţină de noroc. Ceea ce era inevitabil, având în vedere că în cele mai multe cluburi, personalul este NECALIFICAT, iar uneori nici nu a împlinit vârsta majoratului. Dar cui îi pasă? Ei bine, nimănui, atâta timp cât se fac bani. 

De fiecare dată când merg în cluburi, văd copii, dar nu asta e problema. Problema e că îi văd cu ţigarea-n gură, cu paharul de vodkă la gură şi cu ochii roşii. De unde au toate astea? De la magazinul care are la intrare afiş cum că nu vinde ţigări minorilor, de la barmanul care, de asemenea, nu are voie să vândă alcool minorilor, dar o face, iar ochii roşii îi iau de la ce mai fumează în afară de ţigări şi care se găseşte pe toate drumurile. 

Vinovaţii sunt acolo, liberi şi vor mai fi multă vreme. Pentru asta, vor plăti probabil patronii clubului şi cam atât. Va fi doar o altă întâmplare din multe altele care au mai avut loc şi care au devenit virale şi ne-au marcat pentru câteva săptămâni. După, totul va reveni la normal. Deşi termenul de normal, într-o ţară ca a noastră, este paradoxal. 

Dintotdeauna am avut un anume simţ pentru dreptate. Pe acest criteriu m-am bazat când mi-am ales facultatea şi pe acest criteriu mă bazez când visez la ceea ce vreau să devin. Lungul şir de întâmplări nelalocul lor care au avut loc în ultima perioadă şi care s-a soldat cu sacrificii omeneşti atât de mari vine ca o motivaţie nu doar pentru mine, ci pentru toţi tinerii care au empatizat măcar pentru o secundă cu cei din Colectiv. Pentru că doar noi, tinerii, putem combate corupţia ce sălăşluieşte în ţesutul societăţii româneşti. Noi avem puterea de care părinţii noştri nu s-au putut bucura: aceea a cuvântului. Şi trebuie să ne obişnuim să o folosim mai mult.

Dar acum, mă opresc aici. Nu am ce să mai adaug la cele spuse până în acest moment. Mai multe ar fi oricum de prisos. 

img_0439

Sesizare

Dacă aseară tot nu fu’ rost de nicio Perseidă şi cum somnul nu mă ia decât cu foarte mare greutate, m-am gândit să alung plictiseala luând la rând tot felul de clipuri de pe Youtube. 

Aşa se face că de la oripilantele live-uri de la Radio Zu care promovează toate aşa-zisele dive afone, am dat peste acest excrement al Mass-Mediei, considerat, de altfel, emisiune, şi care m-a făcut să-mi pun foarte multe întrebări despre lumea în care trăiesc. Da, ştiam că era oricum ceva în neregulă cu societatea, dar de la a fi în neregulă până la a involua la stadiul de Homo Sapiens Idaltu este, totuşi, o cale destul de lungă. Cu toate acestea, acolo ne situăm. 

De ce vorbesc la plural?

În primul rând, fie că vrem sau nu, cu toţii facem parte din această societate pe care oricât am blama-o, o facem degeaba, aşa cum fac şi eu acum. Dar nu asta este ideea. Ideea e că astfel de emisiuni există pentru că oamenii chiar se uită la ele şi se pare că sunt percepute ca fiind distractive din moment ce continuă să fie difuzate. 

În al doilea rând, faptul că CNA nu face nimic în privinţa asta, este un semn clar că dacă ei nu fac nimic, noi, ceilalţi, partea aia mică, dar nu destul de voinică a societăţii, ne batem capul degeaba. 

Din fericire, Internetul, dar, mai ales, Youtube-ul are şi părţile sale frumoase, chiar dacă pe prima pagină, fie că vrei sau nu, ţi se sugerează clipuri de-ale lui Salam pentru că astea-s în topul vizualizărilor din România. Tot din fericire, putem alege. 

De aceea, după traumatizanta experienţă de a-l vedea pe Velea într-o astfel de ipostază, aleg încă o dată să nu mă uit la TV şi să nu mai accesez în viaţa mea videoclipuri ce ţin de Mass-Media din România. 

 

Mitul incompetenţei

A fi elev în România şi a-ţi dori să înveţi este echivalentul cu a fi capturat de extremişti şi torturat până renunţi şi le spui ce vor să audă. Cam asta e concluzia la care am ajuns după cei 12 ani de studii în România, dintre care doar 4 (şi ăştia aproximaţi) mi-au folosit la ceva. Şi nu, nu au fost cei de liceu, că aici 90% din timp mi l-am petrecut stând degeaba.

Ca să înţelegeţi mai bine ceea ce vreau să spun, vă voi spune o poveste care o are ca personaj principal pe aceeaşi M., despre care am vorbit şi aici:

Pe M. au pasionat-o de la o vârstă fragedă cuvintele, cărţile, limbile străine şi tot ce are legătură cu intelectul. Atunci când a început clasa I, era foarte bucuroasă şi abia aştepta să înveţe lucruri noi.

Anii au trecut, de învăţat a învăţat enorm de multe, însă cea mai mare parte a informaţiilor pe care le-a acumulat pe parcursul acestor ani le-a acumulat pe cont propriu, neîndrumată de nimeni, cu excepţia, poate, a două cadre didactice despre care se poate spune într-un fel sau altul că au avut un rol însemnat în dezvoltarea ei. Cărţile au jucat rolul profesorilor pe care ar fi trebuit să îi aibă, însă nu-i pare rău, căci o carte niciodată nu îi va spune  că ea nu ştie nimic şi că idealismul “nu are nicio treabă” cu filozofia.

Conform DEX, idealismul este, citez, “. 1. Orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conștiința, gândirea ca factor primordial, iar materia, natura, existența ca factor secund, derivat.“. Conform celei care i-a corectat o lucrare unde ea a scris că “Mitul Peşterii”, alegorie utilizată de Platon, este cea mai reprezentativă metaforă a idealismului şi multe altele legate de acest subiect, de altfel foarte corecte, M. nu ştie filozofie, nu este elevă de 10, deşi are 10 la aproape toate materiile şi multe alte reuşite, ea nu ştie nimic şi îşi merită nota.

Pentru că ea a studiat “Mitul Peşterii” pe baza informaţiilor din manualul de filozofie, pe care cea care i-a corectat lucrarea nici măcar nu l-a cerut la clasă, deşi dă teză la această materie, fiind la ştiinţe sociale, M. nu s-a înfuriat pe cele spuse de stimata doamnă, pentru că ştia că ar fi fost inutil, dar în schimb i-a spus cu zâmbetul pe buze că nota pusă nu o reprezintă cu nimic, pentru că este o notă pusă pe criterii subiective şi nu obiective. Bine, poate i-a zis-o puţin mai urât, dar a meritat-o…

…pentru că a sta degeaba timp de aproape 1 an la fiecare oră de filozofie, o materie atât de interesantă şi care poate fi pe înţelesul tuturor dacă este predată corespunzător, poate determina pe cineva ca M., care de obicei nu spune ce simte, să mai şi explodeze. Aşa că M. a răbufnit şi i-a zis stimabilei că ar fi înţeles contraargumentul dânsei cu privire la idealism şi respectivul mit dacă l-ar fi predat, pentru că, am uitat să precizez, doamna aceasta nu doar că “nu prea are treabă”, ca să o citez, cu specializarea pe care se presupune că o are, dar la fiecare oră a dânsei, elevii sunt obligaţi să-i asculte frustrările referitoare la politică, sărăcie, sistemul de învăţământ care e la pământ (paradox) şi multe altele fără nicio legătură cu programa în care ar trebui să se încadreze. A, din când în când mai bagă şi câte un citat din Descartes, că na… unii “gândesc, deci există”, alţii “există, dar nu gândesc”. M. i-a mai spus şi că cele 3 ore pe săptămână cu dânsa ar fi trebuit să fie numite pierdere de timp, nu filozofie, şi că toţi elevii ar fi trebuit să aibă 10 la cât de buni au devenit în a sta degeaba în acest interval.

Ce a făcut dânsa? A zis “gata, copii, scrieţi ca să nu mai existe comentarii cum că nu predau” şi n-a scris nimeni, normal,  pentru că timp de 30 de minute, câte au mai rămas, dânsa a stat şi a comentat pe baza a ceea ce i-a zis M.

Clgor39c

Ea nu ştie că lui M. nu-i pasă de notă. Lui M. îi pasă de faptul că filozofia, predată de astfel de oameni, se distruge şi moare odată cu interesul elevilor faţă de şcoală, asemenea operelor literare din programa de bacalaureat de la limba română, cu care se întâmplă acelaşi lucru.

Când astfel de oameni sunt lăsaţi să spună aberaţii ca cea pe care profesoara i-a spus-o lui M., aceea cu idealismul, doar pentru simplul fapt că nu îi place ei de M. pentru că se uită urât (şi pe bună dreptate se uită astfel), cum se mai poate pune problema captării interesului elevilor faţă de şcoală? Copiii au nevoie de îndrumători, nu de didactori!

Pentru mine, cei 12 ani de şcoală au reprezentat de multe ori o formă de tortură, pentru că am asistat la pierderea unor valori incomensurabile de informaţie, nu neapărat în ceea ce mă priveşte, pentru că eu, din fericire, am avut mereu această înclinaţie spre învăţătură, însă nu toţi sunt ca mine. Cei mai multe dintre copii, elevi, au nevoie de cineva care să-i încurajeze, să-i motiveze şi, mai ales, să-i îndrume spre a căpăta aripi în zborul spre cunoaştere. Şi este perfect normal. Ce-i drept, datoria de a îndruma nu aparţine în totalitate cadrului didactic, ci şi părintelui. Însă, din punctul meu de vedere, profesorul este obligat să îşi respecte întotdeauna această datorie. Dar, din păcate, la noi,de multe ori, niciuna dintre părţi nu se comportă ca atare şi dup-aia ne mirăm de procentul de promovabilitate de la bacalaureat…

Of, că tare idealistă mai sunt! O fi vreo boală asta, din moment ce cu filozofia nu are nicio legătură…

16275582

Chef de chef

Am atâtea de zis şi atât de puţină energie încât scriu doar cu o mână, în timp ce cu cealaltă îmi sprijin capul să nu cadă. Şi mai vreau şi ciocolată, dar magazinul e departe şi lenea e cucoană mare…

Nu vă speriaţi, nu-s bolnavă! Sunt doar obosită pentru că azi e duminică şi mereu mi-e somn duminica, în special când petrec până dimineaţa, iar asta se întâmplă cam în fiecare sâmbătă.

Numai că azi sunt revoltată şi mă oftic (dar ce mă oftic!) că nu am energia necesară să-mi vărs oful.

Pe scurt: Aseară fuse mare party, majoratul unei colege. Am ajuns la ora 21:30 şi până la ora 2:45 când am plecat de-acolo capul meu bubuia datorită sunetelor din surdină, pe numele lor MANELE. Măi, oameni buni! Sunt de acord că gusturile nu se discută (uneori). Dar, fraţilor, ce fel de distracţie e aia când tot ce faci este să dansezi pe un sunet de tarabană în combinaţie cu lălăiala unuia care cântă doar despre duşmani, femei şi bani? Hai, dansezi la început că, deh, să se simtă şi fata aia bine că n-a cheltuit zeci de milioane cu petrecerea degeaba… dar deja, după alea 10 manele, m-aş fi simţit proastă dacă aş mai fi continuat să dansez.

Oricum, chestia asta cu manelele la majorate şi nu numai, chiar şi la nunţi şi la botezuri, e ceva normal. Şi de-aia, de fiecare dată după ce merg la o astfel de petrecere, spun că nu o sa mai merg niciodată. Evident, de fiecare dată mă mint singură, sperând că poate va fi OK. Dar, nu, nu e şi oricâte persoane dragi mie ar fi pe-acolo, tot mă simt proastă dacă încerc să dansez pe aşa ceva, iar de pretins, nici atât nu aş putea! Şi credeţi-mă! Sunt sufletul petrecerilor, atunci când mă simt bine undeva, nu-s vreo babă comunistă! Îmi place de mor să mă distrez. Dar petrecerile astea, fraţilor, pe cuvânt că-s urâte tare!

1e3db9b2c91df12794ffc54d57fa83ceacdbbe768715b53fff712e421ff62a58

Folclorul nostru are nişte melodii atât de frumoase, iar noi preluăm de la alţii o cultură atât de trivială. Pentru că manelele, nu-s melodii, manelele “nu e” muzică. Manelele “e” o lălăială lipsită de sens, dar nouă, românilor, ne plac pentru că sună aşa, oriental, şi ne fac să ne simţim mai speciali!

Oricum, sunt atâtea genuri de muzică pe care te poţi distra la o petrecere… de ce trebuie, fratele meu, să-mi bubui creierul cu salami şi copii de aur???!!!

Atât am avut de zis. Mă bag în pat să citesc, nu de alta, dar neuronii mei au nevoie de un reboot total după o seară ca asta…

P.s.: Dacă mi-a observat cineva absenţa în ultimele două săptămâni, să ştiţi că-s fooooarte bine! Mai bine ca niciodată chiar! Doar că am avut un program mai plin care n-a mai lăsat loc şi distracţiei virtuale.

O zi faină să aveţi! Şi dacă aveţi drum pe la magazin, nu vă cer decât o Milka cu alune…