Harper Lee

Pentru mine, întâlnirea cu Harper Lee a reprezentat descoperirea unor noi orizonturi în materie literară, îndeosebi în ceea ce priveşte sfera socială a acesteia. Harper Lee mi-a deschis apetitul spre a scrie, spre a mă perfecţiona în ceea ce priveşte arta de a fi un bun scriitor, şi nu doar la nivel ficţional, ci din toate punctele de vedere.

Sursă foto

“Să ucizi o pasăre cântătoare” a fost una dintre acele lecturi care mi-a schimbat viaţa şi m-a determinat să vreau să învăţ cât mai multe despre condiţia umană. Sau, cel puţin, să învăţ cum pot face asta. 

            Sursă foto

În ceea ce o priveşte pe autoare, am admirat întru totul cuvântul ei. De la umorul prezent în cele mai dramatice situaţii şi capacitatea de a empatiza cu propriile sale personaje, din perspectiva lui Scout, până la lecţiile de viaţă pe care le-a adus în vederea cititorilor săi prin cugetările lui Atticus, dar şi prin întâmplările la care persoanejele sale au luat parte.

În această perioadă, anul trecut, eram entuziasmată de apariţia unui nou volum al aceleiaşi autoare, o continuare a primului şi singurului roman (de până atunci) lansat de Harper Lee. “Du-te şi pune un străjer” prezintă viaţa lui Scout la 26 de ani, o viaţă plină de dragoste, libertate şi, de asemenea, aceaşi curiozitate caracteristică fetiţei din “Să ucizi o pasăre cântătoare”. Acţiunea romanului se petrece în contextul aceluiaşi subiect, acela al prejudecăţilor şi discriminării, Scout fiind măcinată de acelaşi spirit justiţiar caracteristic perioadei copilăriei. “Du-te şi pune un străjer” a fost o lectură plăcută, rapidă şi, de altfel, foarte prolifică la nivel literar şi, de aceea, o recomand.  Desigur, primul volum este şi va rămâne mereu pe primul loc. 

Sursă foto

Harper Lee a încetat astăzi din viaţa, la o vârsta deloc de neglijat, aceea de 89 de ani. Am scris aceste rânduri din considerente personale, pentru că am admirat, după cum am spus, opera sa, ideile pe care le-a transmis, dar, mai ales, modul prin care le-a transmis. Zâmbet, înţelepciune, viaţă, artă-la asta mă duc cu gândul atunci când mă gândesc la lectura celor două romane ale sale, primul fiind, cu siguranţă, în topul preferinţelor mele în materie literară. 

Mai mult de atât ar fi de prisos. Odihnească-se în pace! Cu siguranţă nu va fi uitată. 

      Sursă foto

Cum l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt

În mod normal, obişnuiesc să-mi planific lista de lecturi pentru o anumită perioadă. Fie citesc doar o anumită categorie (beletristică, filosofie, istorie,-mai nou-drept), fie le îmbin. Vacanţa de Crăciun a reprezentat, pentru mine, nu doar cel mai frumos Crăciun, pentru că l-am petrecut în compania celor mai dragi oameni, cât, mai ales, a adus prilejul renovării camerei mele şi, implicit, achiziţionarea unei noi biblioteci, pe măsura cuvântului greu care sălăşluieşte printre miile, dacă nu sutele de mii de pagini pe care le adună, cumulativ, cărţile pe care mi le-am cumpărat pe parcursul timpului (şi pe care, desigur, le-am şi citit, atât cât am reuşit până în momentul de faţă). Eh, şi ca să nu mai lungesc atât, cu prilejul renovării şi achiţionării, evident, a venit şi momentul decorării şi, respectiv, aranjării cărţilor în bibliotecă, prilej cu care am descoperit diversitatea autorilor care-mi fac cu mâna de pe raft. Printre aceştia, se numără şi Eric-Emmanuel Schmitt, care-mi face cu ochiul de prin 2014, dar care mi-a atras în mod special atenţia acum, când am analizat mai cu atenţia coperta unicei cărţi pe care o am dintre toate cele pe care le-a semnat (dar aceasta este o chestiune de moment, desigur). 

Pe un fundal de cer albastru cu nuanţe de turcoaz, pe un norişor, stă un copil care scrie. Îmbrăcat în roz, desculţ, cu picioarele încrucişate şi întreaga atenţie concentrată asupra cuvintelor pe care le transpune pe foi, băieţelul (iar asta aveam să aflu abia după ce am aprofundat lectura cărţii) îşi trăieşte, sub spectrul unei crunte boli, ultimele zile din viaţă, scriindu-i lui Dumnezeu. Aceasta este coperta: 

Sursă foto

Diagnosticat cu leucemie, Oscar, un băieţel de 10 zece ani, îşi trăieşte ultimele zile în spital, ajutat de către Tanti Roz, o infirmieră în vârsta de “o sută de ani”, care îl învaţă să trăiască fiecare zi nu doar ca şi cum ar fi ultima, dar, mai ales, să o trăiască de parcă ar însemna 10 ani din viaţa lui. Astfel, în ultima zi a vieţii sale el va avea 100 de ani şi va fi sigur că a trăit din plin. Pe parcursul acestei etape, Tanti Roz îi sugerează băieţelului să învingă singurătatea şi teama de necunoscut prin a-i scrie lui Dumnezeu. Cu toate că nu cunoaşte adresa destinatarului, Oscar îi trimite zilnic scrisori în care îi povesteşte ce face şi îi pune întrebări cu privire la părinţii lui care, aparent, par să nu îl înţeleagă şi se feresc de el. 

Ultimele zile din viaţa lui Oscar îi aduc acestuia prilejul să parcurgă emoţii noi, cum ar fi prima dragoste, starea de gelozie şi chiar decepţia primei despărţiri care avea să fie, de altfel, ultima. Cu toate astea, nu este speriat de moarte. Până la urmă, de ce ar fi? Cum poţi să te temi de ceea ce nu cunoşti? O spune chiar el: De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mi-e frică să pierd ceea ce cunosc. Presat de timp şi de slăbiciunea cauzată de boală, Oscar învaţă, în doar câteva zile, ceea ce mulţi dintre noi fie învăţăm prea târziu, fie niciodată: arta de a trăi. Entuziasmat de sentimentul pe care i-l oferă dragostea, Oscar decide să iubească. Marcat de neputinţa părinţilor de a putea face faţă dispariţiei mult prea timpurie a propriului copil, el decide să le dovedească faptul că, deşi moartea va învinge în final, atât cât durează, nimic nu se compară cu a fi în viaţă. Oscar iubeşte, urăşte, râde, este curios, se înfurie, iartă. Trăieşte. 

În acest fel, Oscar găseşte răspuns la întrebarea care îl macină cel mai tare: dacă el îi scrie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu citeşte scrisorile sale şi ştie că este bolnav, de ce nu îl ajută? De ce trebuie ca viaţa lui să fie atât de scurtă şi care e soluţia pentru a o îmbunătăţi? În aflarea răspunsului, spre finalul romanului, băieţelul îşi dă singur răspunsul, într-o conversaţie cu Tanti Roz: 

-Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un “poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive. 

-Vrei să spui că pentru problema “Viaţă” nu există soluţie?

-Vreau să spun că pentru problema “Viaţă” există mai multe soluţii, deci nici una. 

-După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă e să trăieşti. 

Prinşi sub greutatea apăsărilor cotidiene, marcaţi de griji care ne acaparează întru totul spiritul, uităm să mai trăim. Alegem varianta cea mai uşoară, aceea de a fi. Cu ce scop? Ce fel de viaţă este aceea trăită doar prin fiinţă şi prea puţin în armonie cu sufletul?

O carte cu o copertă colorată, multe întrebări, povestea unui băieţel care îşi trăieşte ultimele ore din viaţă, cu toate că mai are atâtea de dat şi de făcut-Oscar şi Tanti Roz-transmite în doar 108 pagini un mesaj puternic, aparent banal, dar pe care, cei mai mulţi dintre noi alegem să îl tratăm cu superficialitate: carpe diem.

În timp ce îi scria printre ultimele dăţi lui Dumnezeu, contemplând în jurul său, Oscar ajunge la o concluzie care rezumă întreaga existenţă trăită în armonie cu arta de a fi şi de a trăi: 

 M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai secretul tău: priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. 

 Şi-atunci, ţi-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi umple nările şi mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simţeam că trăiesc. Şi mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.

Minunat. Într-adevăr, minunat. Oare cât timp a trecut de când ne-am gândit fiecare cât de minunat este faptul că putem să fim în viaţă şi că avem privilegiul de a putea trăi? Gândiţi-vă puţin la asta. O clipă măcar. 

În ultima scrisoare, băieţelul îşi încheie scurta viaţă prin a fi recunoscător pentru privilegiul de a putea fi în viaţă şi de a putea trăi până la venerabila vârsta de “o sută de ani”, în cele 10 zile pe parcursul cărora i-a scris lui Dumnezeu: 

Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine. 

Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm să o merităm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre ce vorbesc.

Să fie viaţa, oare, un împrumut? Nu am privit-o niciodată din această perspectivă. Am fost mereu recunoscătoare că sunt în viaţă şi am considerat mereu viaţa ca fiind ceva mai mult decât un privilegiu. Oricum ar fi, Oscar, în cele câteva zile în care a trăit până la 100 de ani, s-a simţit cel mai fericit din lume. A trăit şi, mai presus de orice, a simţit. Indiferent că a trecut prin stări bune sau stări mai puţin bune, el a ştiu să extragă din fiecare experienţă cel mai important lucru: cunoaşterea. În ultimele sale zile, Oscar a învăţat să cunoască şi să privească dincolo de ceea nu ştie. Cu toate că s-a temut, a luptat până la capăt şi, chiar dacă a fost acaparat de boală, în cazul său, viaţa a învins. Pentru că Oscar a ştiu să trăiască. 

---

Prima mea întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt s-a bucurat de un succes fenomenal. Sunt foarte încântată de descoperirea pe care am făcut-o cu prilejul redecorării. Dacă acesta e rezultatul, ei bine, păi, să tot decorez. Oricum, a fost o lectură edificatoare şi mă bucur că de data asta m-am luat şi după copertă, nu doar după nume. Recomand. Nu e o lectură “frumoasă” sau “bună”, aşa cum se obişnuieşte a fi numită o lectură ca aceasta. Este o lectură care, dacă nu va schimba gândiri, fie va trezi contradicţii, fie va sedimenta idei sau noi perspective. 

Şi, acestea fiind spuse, cred că voi mai “ieşi” la o întâlnire cu domnul Schmitt, că mi-a plăcut tare mult cum a decurs prima. 

 

 

 

 

 

Radu Tudoran şi “Oraşul cu fete sărace”

Una dintre cele mai mari bătălii pe care omul a dus-o dintotdeauna este cea împotriva sărăciei, cauza celor mai mari dezastre pe care le-a săvârşit de-a lungul timpului: de la cele mai mici furturi, până la adevărate jafuri, de la crime, până la războaie şi, nu în ultimul rând, până la distrugerea propriei vieţi.

În volumul de nuvele „Oraşul cu fete sărace”, Radu Tudoran abordează întocmai această temă, transpunând-o în mai multe regiuni româneşti interbelice, făcând îndeosebi referinţe la Basarabia.

Aflaţi la ananghie, oamenii sunt în stare să facă orice pentru a se salva. Ei sunt capabili să depăşeaşcă orice prejudecăţi şi să-şi încalce principiile, dacă asta înseamnă să iasă la suprafaţă. Sau, cel puţin, să pară că asta fac. Omul nu ştie că odată ce te abaţi din drumul drept, este prea puţin probabil să revii. Te afunzi din ce în ce mai mult în necunoscut pentru ca, în final, să te înghită cu totul. Sufletul îţi este murdar, iar stima de sine călcată în picioare.

Nuvelele lui Radu Tudoran scot în evidenţă toate cele menţionate mai sus. Ele conturează un peisaj sobru, marcat de siluetele îmbrăcate ponosit ale oamenilor din provincie, însetaţi de dorinţa de a se salva, dar care nu fac altceva decât să se autodistrugă.

„Oraşul cu fete sărace”, nuvela care dă titlul volumului, prezintă povestea Murei, o fată care crede că salvarea ei sunt bărbaţii care îi fac tot felul de cadouri, în schimbul propriei sale demnităţi. Mura devine o marfă, însă, în naivitatea ei, crede că cineva o va salva. Acel cineva va fi Marinică, de care ea doar s-a folosit, fără a-i da niciodată nimic la schimb. Răzbunarea bărbatului  va fi simplă, dar îşi va atinge scopul, căci fata nu va mai pleca niciodată de lângă el.

„Bombardamentul”, o altă nuvelă din acest volum, prezintă războiul din perspectiva celor neputincioşi de a se apăra în faţa atacurilor inamicilor şi pe care, de altfel, nu îi apără nimeni. Aceia sunt săracii, plasaţi în Basarabia Primului Război Mondial, care nu fac altceva decât să privească moartea propriilor copii, incapabili de a se împotrivi destinului.

În „Crăciunul în satul cazacilor”, sărăcia este prezentată sub altă formă, şi anume sufletească. Personajele acestei povestiri sunt înstărite, dar, emoţional,  nu sunt nimic. Sunt doar umbre ce se perindă dintr-un pat în altul, în căutarea a ceva care să-i scoată din monotonia unei vieţi mult prea bogate pentru nişte spirite atât de goale.

Nuvela care m-a marcat cel mai mult din întreg volumul este „Hingherul”, care, aşa cum sugerează şi titlul, prezintă povestea unui hingher care, paradoxal, devine cel mai bun prieten al unui câine. Din nefericire, lucrurile iau o altă întorsătura, iar finalul îl prezintă pe hingher înnebunit de durerea ultimei fiinţe care l-ar fi putut suporta, dar care a ales, asemenea multor altora, să fugă de lângă el.

De cele mai multe ori când ne gândim la sărăcie, o asociem cu lipsurile materiale. Dar nu, ea este mai mult de atât şi poate căpăta forme mai grave decât cele palpabile.  Sărăcia spiritului distruge suflete, iar superficialitatea este primul simptom al acestei boli fără niciun remediu.

În acest volum, Radu Tudoran a surprins o lume aflată în decădere, raportată la realitatea cotidiană a României interbelice, şi a conturat vieţi în care nu există demnitate, doar nevoi. Viaţa este privită ca un chin, iar oamenii sunt nevoiţi să se adapteze aşa cum pot:

„Dacă stai să iei seama la câte necazuri li se întâmplă semenilor şi dacă pe deasupra eşti şi milos la suflet, viaţa aproape că nu-ţi mai tihneşte. Păi cum altfel, odată ce prilejuieşte oamenilor mai multe neplăceri decât desfătări?” (Radu Tudoran în nuvela „Gâsca lui Ivan Colesniuc”, din volumul „Oraşul cu fete sărace)

Pictând cu Dostoievski

Când privim un tablou ce înfăţişează un peisaj, îl asociem fie cu un anotimp, fie cu o anumită stare sau poate chiar cu noi înşine. Apreciem acel tablou în funcţie de ceea ce simţim, în funcţie de ceea ce gândim sau după modul în care ne transpune în universul creatorului său. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele devin culori ce dansează necontenit în mintea mea, transpunând nu doar peisaje, ci şi sentimente, dar, mai ales, oameni. Frazele devin nuanţe ce colorează timpul, iar întreg tabloul capătă viaţă. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele se transformă fie în picături de ploaie, fie în căldură toridă sau frunze veştejite. Totul se desfăşoară într-un anotimp, într-o gamă de culori, pe o anumită vreme. 

Aşa se face că venirea toamnei o asociez cu Dostoievski, cu toate că l-am descoperit în toiul primăverii. Aşa se face că atunci când îl citesc pe Dostoievski, totul se desfăşoară în nuanţe de gri şi negru, cu personaje morbide îmbrăcate în haine ponosite şi purtând pantofi stricaţi, găuriţi de ploaia ce cade la nesfârşit pe parcursul lecturii, secătuiţi de viaţă şi de aspiraţii mult prea mari pentru nişte oameni care nu pot fi altfel decât mici. Aşa se face că în universul lui Dostoievski, totul pare negru, iar lumina de la capătul tunelului este doar o iluzie pe care doar cei slabi o pot avea.

 În universul lui Dostoievski, bunătatea este slăbiciune, iar dorinţa de a face bine este echivalentul sinuciderii. “Idiotul” este acela care are un suflet mult prea mare într-o societate dezumanizată de aspiraţiile materiale, “idiotul” este acela care suferă pentru alţii, nu pentru el, “idiotul” este acela care iubeşte necondiţionat şi neinteresat de om, cât de suflet. “Idiotul” este omul care încă are suflet. 

Pentru Dostoievski, orice om care încă mai crede în umanitate merită pedepsit. Tocmai de aceea, totul trebuie pedepsit. Chiar şi intenţiile bune. Dacă intenţiile bune se referă la săvârşirea unei crime, omul acela trebuie cu atât mai mult pedepsit. El trebuie torturat până în străfundurile minţii şi supus celor mai dureroase cazne. El trebuie anihilat lent, dar sigur, pentru a simţi durerea, pentru a simţi ce înseamnă să fii om. El trebuie dezumanizat şi adus în cea mai deplorabilă stare cu putinţă. El trebuie pedepsit pentru dorinţa de a avea suflet într-o lume în care omul nu mai are idealuri, ci doar interese. 

Dostoievski este creatorul omului izolat, legat de familie doar prin nume şi sânge, iar acesta din urmă este discutabil atunci când vine vorba de îndeplinirea anumitor scopuri. Omul dostoievskian cunoaşte ce sunt acelea valori familiale, dar nu cunoaşte ce este aceea morală. Nu cunoaşte iubirea faţă de familie, cunoaşte doar faptul că face parte dintr-o familie în care s-a născut fără dreptul de a alege. De aceea, dacă familia este un impediment în calea propriei sale fericiri, atunci ea trebuie să dispară. De aceea, “Fraţii Karamazov” nu cunosc iubirea fraternă, ci doar obstacolul fratern.

Universul dostoievskian este marcat de freamătul morţii ce se regăseşte în fiecare personaj şi în fiecare gând şi cuvânt. Este un univers bolnav, în care fiecare suferă şi fizic din cauza amalgamului de gânduri negre ce-i domină întregul. Depresia, schizofrenia, epilepsia- sunt doar câteva dintre bolile omului dostoievskian, omul care nu cunoaşte ce este acela suflet, omul care trăieşte cu societatea, dar nu şi în ea. Este omul care nu crede în nimic, dar îl invocă pe Dumnezeu la fiecare pas. Este omul care nu îşi poate închipui o altă existenţă decât cea proprie, dar care, cu toate acestea, se roagă lui Dumnezeu. Este omul ipocrit, omul care nu serveşte cu nimic pozitiv societăţii, dar care totuşi există.

Oricât de întunecate ar fi tablourile pe care Dostoievski le-a pictat prin scrierile sale, el a înfăţişat cititorilor săi nu doar propria sa realitate, ci realitatea luată în mod serios. Cuvintele lui sunt dureroase pentru că însăşi viaţa este dureroasă. El a tratat viaţa în mod serios, el a suferit mai mult decât alţii, aşa că a înfăţişat viaţa prin ochii unui om suferind. Suferinţa ne deschide ochii, mintea sufletul. Suferinţa ne face să privim dincolo de ceea ce ştim şi să aprofundăm cu adevărat ceea ce înseamnă cunoaşterea.

“Suferinţa? Dar este singura cauză a conştiinţei”– astfel a considerat el, cel care a fost Feodor Mihailovici Dostoievski, cel care a pictat lumea în nuanţe de gri şi negru, pe fundal de ploaie torenţială, în seri răcoroase de toamnă; cel care a creat nu doar tipuri de oameni, ci a dat lumii oameni; cel care, prin cuvinte, a deschis ochi şi a cristalizat suflete. Căci, după cum a spus tot el, “Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu.”

“Ecce Homo” sau despre cum să devii ceea ce eşti

“Eu nu sunt om, sunt dinamită”– astfel se descrie cel care a fost Nietzsche, marele filosof german, în lucrarea sa, considerată autobiografică, “Ecce Homo”. Şi pe bună dreptate se autodescrie astfel. 

Să devenim ceea ce suntem. Hmm. Dar cum putem fi altfel decât ceea ce suntem? Nietzsche ne spune că pentru a deveni ceea ce suntem presupune să nu bănuim nici pe departe ceea ce suntem. 

Observaţi de câte ori am repetat verbul a fi într-un singur paragraf? Poate pentru că tocmai aceasta este mesajul central al scrierii lui Nietzsche: să fim, căci este cea mai prolifică activitate pe care o putem întreprinde. 

Prin această lucrare, filosoful german transpune în capitole intitulate, să spunem, într-un mod ironic (“De ce sunt atât de înţelept”, “De ce sunt atât de deştept”, “De ce scriu cărţi atât de bune”, “De ce sunt un destin”) întreaga sa existenţă, marcată de conştiinţa imortalităţii şi, totodată, voinţa de a fi. Nietzsche şi-a dorit mai mult decât alţii să fie nu doar un om, ci să fie măreţ. Însă el nu a dorit glorificare, a dorit înţelegere. El a condamnat gloatele îndoctrinate de aşa-zisele valori, a condamnat religia, însă nu şi credinţa, a condamnat tot ce dăunează raţiunii sau, cel puţin, unei viziuni clare. A condamnat omul pentru superficialitatea cu care îşi tratează existenţa şi a condamnat resemnarea. De aceea, el a încercat să fie opusul a tot ce desconsidera şi a devenit tot ceea ce a fost. Cum a reuşit? Prin scris. 

“Ecce Homo” este o carte despre cărţi. “Ecce Homo” este o carte despre un om care a scris despre oameni, însă nu pentru toţi oamenii, ci doar pentru aceia care pot înţelege, pentru aceia care sunt, citez, “asemenea mie- cu un picior dincolo de viaţă…”. 

 Pentru Nietzsche, verbul “a fi” a fost conjugat într-un singur fel: la persoana I, prezent. Pentru el, cea mai mare greşeală era aceea de a fi idealist. A dispreţuit tot ce însemna idealism. A dispreţuit gloatele însetate de speranţa dată de religie şi pe cei buni. I-a admirat pe cei răi, căci ei sunt singurii care pot exista cu adevărat; ei nu pot fi răniţi de realitate, pe când cei buni nu doar că dăunează existenţei, dar ei însuşi sunt bolnavi. Ei au speranţă şi au vise. Ei nu ştiu cât de cruntă e realitatea şi cât de multe trebuie să înduri ca să o percepi cu adevărat. Ei nu există cu adevărat. Ei doar pretind că sunt în ceea ce filosoful a numit “lumea aparentă”. El îi condamnă pe toţi cei buni, pentru că nu au voinţă, însă vor, “căci omul vrea mai degrabă neantul decât să nu vrea”. Ei doar vor. Dar ce vor? 

În realitatea lui Nietzsche, să vrei înseamnă să faci, căci asta înseamnă a exista. Prin “Ecce Homo”, el prezintă modul în care a devenit ceea ce a fost şi va fi mereu: cel mai mare filosof al secolului al XIX-lea. Prin “Ecce Homo”, el parcurge, pe scurt, întregul lanţ de idei care i-au marcat existenţa şi pe care ulterior, l-a transpus în scris. 

“Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…”– astfel se întreabă filosoful, în finalul lucrării. Oamenii nu pot înţelege ceea ce nu au trăit. Ei nu pot înţelege păreri ce contravin propriei lor perspective decât dacă reuşesc să se sustragă credinţei lor şi să empatizeze cu celălalt. Empatia nu este o trăsătură comună tuturor, ci doar celor care sunt cu adevărat. A fi cu adevărat înseamnă să trăieşti în deplină armonie cu tine, dar să fii conştient că eşti singur doar cu tine, nu şi cu ceilalţi. Cu ceilalţi trebuie să trăieşti, cu tine trebuie să fii. Astfel a fost şi Nietzsche: el a trăit cu oamenii, dar a fost pentru el. Ecce Homo- iată omul! 

În final, un paragraf care mi-a plăcut îndeosebi:

“După cum m-am obişnuit- o limpezime extremă faţă de mine însumi este condiţia mea de existenţă. Într-o atmosferă impură, existenţa mea încetează. Eu înot, mă îmbăiez şi mă bălăcesc întotdeauna în apă sau în alt element perfect transparent şi strălucitor.[…] Dar îmi este necesară singurătatea, întoarcerea spre mine, respirarea unui aer liber, jucăuş…”

Prin ochii unui cititor

Prin ochii mei nu se văd doar clipe, ci se vede însăşi viaţa.

Prin urechile mele nu se aud zgomote, ci se aude cântecul facerii lumii.

Prin mâinile mele nu trec doar obiecte, ci trec litere.

Picioarele mele nu au nevoie să umble, căci ele pot călători în atemporalitate.

Sunt un om ca oricare altul, însă idealul meu diferă de al celorlalţi. Idealul meu este cunoaşterea, iar cuvântul este ceea ce mă defineşte.

Sunt om, iar literele sunt părţile corpului meu. Când scriu, gândurile-mi zâmbesc, iar viaţa mă aplaudă. Când citesc, timpul stagnează, iar viaţa devine spectator al imaginaţiei mele. Căci atunci când literele mă împresoară, spiritul se înalţă, iar necunoscutul înfloreşte sub bătaia aripilor mele.

Citind, cunosc, şi, cu cât cunosc mai mult, cu atât îmi dau seama cât de multe mai vreau să ştiu. Nu-mi ajunge o viaţă, însă fiecare cuvânt, fiecare literă, înseamnă o clipă în plus. Cărţile sunt un labirint fără ieşire, căci finalul fiecăreia dintre ele îmi stârneşte interesul spre o alta, şi tot aşa. Însă, fiecare final aduce cu sine nuanţe noi ale literelor, iar gândurile prind viteză. Cuvintele sunt aur, iar mintea este mina în care ele se găsesc. 

Eu nu văd lumea, eu o citesc, iar fiecare om este un cuvânt, trăsăturile lui fiind literele ce-l alcătuiesc. Zâmbetul unui om este un capitol întreg, iar plânsul este finalul acestuia, căci omul este făcut astfel încât, după ce varsă lacrimi, întotdeauna să se ridice pentru a o lua de la capăt. Omul este un zâmbet, iar lacrimile sunt muşchii ce-l formează, aşa cum fiecare literă reprezintă particule de suflet.

Omul este mai mult decât un trup. El este literă, cuvânt, artă.

Sufletul de copil şi lectura

Eram clasa a V-a şi ţin minte cât de fericită am fost în ziua în care mama mea s-a întors de la muncă şi mi-a adus o pungă plină de cărţi pe care o colegă i le dăruise pentru mine, cunoscându-mi pasiunea pentru citit. Cred că acea pungă era, de fapt, un sac, pentru că primisem întreaga colecţie de cărţi de Jules Verne, în jur de 12 volume, datând de pe undeva de prin anii de glorie ai naţional-comunismului. Cât m-am mai plimbat prin cărţile respective, “De la Pămând la lună”, iar apoi undeva pe la “20000 de leghe sub mări”. Mai erau prin sacul respectiv şi “Cuore-inimă de copil” a lui Edmondo de Amicis, nemuritoarele “Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, “La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu, “Laleaua Neagră” a lui Dumas-tatăl, şi câte şi mai câte cărţi ale copilăriei, cărţi care mi-au dezvoltat pasiunea pentru lectură şi pe care “le-am devorat” până la ultima filă. 

În clasa a VI-a l-am descoperit pe Victor Hugo, odată cu deubutul colecţiei de la Adevărul, iar vacanţa de iarnă din acel an a fost marcată de plimbarea prin Parisul lui Quasimodo (Notre-Dame de Paris). Mi-a luat 2 săptămâni să citesc acea carte, însă au fost 2 săptămâni de neuitat. După 7 ani, în intervalul de timp în care am citit povestea Cocoşatului, am ajuns să citesc în jur de 5 cărţi, iar iubirea faţă de lectură continuă să crească.

Şi acum, după o astfel de introducere, să trec şi la subiectul principal. Am dat acum câteva zile peste o lista de lecturi suplimentare pentru clasele V-VIII pe pagina de Facebook a unui cadru didactic.

Vreau să vă spun că lista respectivă pur şi simplu m-a întristat enorm şi m-a făcut să realizez de unde s-a născut această atitudine superficială a elevilor vis-a-vis lectură. Sunt de acord cu recomandarea cărţilor, însă, ca şi cadru didactic, ai obligaţia de a te conforma specificului vârstei copiilor, nu să le recomanzi ce ţi-a plăcut ţie să citeşti la 40 de ani. Voi începe direct cu ce era mai rău pe lista respectivă: PAULO COELHO. S-a ajuns ca în şcoli să se recomande Paulo Coelho, un autor pe care eu îl încadrez categoriei comerciale şi lipsite de orice beneficiu cultural pentru mine, un cititor înrăit. Cărţile lui Paulo Coelho recomandate erau “Alchimistul” şi încă una al cărui nume nu mi-l amintesc, pentru că eu nu citesc aşa ceva. Pe “Alchimist” l-am citit când începuse să fie la modă Coelho, undeva pe când aveam vreo 14 ani. Nu mi-a plăcut atunci, probabil pentru că după ce îl citisem pe Eliade, era ca şi cum aş fi făcut trecerea de la ciocolată Heidi sau Milka la ciocolată “Laura”, lăsându-mi în gură un gust neplăcut.  În viitor, având în vedere ce a ajuns să se recomande în listele de cărţi suplimentare, vom ajunge să recomandăm şi “Suge-o Ramona” (nu, nu am citit-o, nu o voi face) sau “Fluturii” lui Irina Binder. De ce să nu devină obligatorii, până la urmă? Şi că tot recomandăm astfel de truisme, să facem din pagina lui Tony Poptămaş noua Wikipedia, dacă tot ne plac platitudinile.

Următoarea recomandare pe care o consider cu totul nepotrivită pentru gimnaziu a fost cartea lui Hermann Hesse, “Jocul cu mărgele de sticlă”, pe care eu o încadrez în aceeaşi categorie cu lecturarea “Romanului adolescentului miop” (menţionată, de asemenea, în respectiva listă) a lui Eliade, cărţi care deşi au ca principal subiect viaţa de elev,  consider că necesită o bază a lecturii extraordinar de bine fundamentată înainte de a le aprofunda. Nu oricine poate empatiza cu gândurile personajelor din aceste cărţi şi nu oricine poate înţelege ceea ce implică acţiunea prezentată în cele două. Dacă mie cartea lui Eliade mi-a schimbat modul de a privi lucrurile şi m-a ajutat să mă cunosc mai bine şi să înţeleg mai multe, elevilor din ziua de azi a căror bază literară principală e alcătuită din statusurile de pe Facebook, cu siguranţă că li se va părea o carte plictisitoare şi lipsită de orice sens, şi Eliade, din geniu va ajunge să fie numit “drogat” sau “nebun” (părerea unei colege după ce a citit “La Ţigănci”). Deci, dacă tot recomandăm cărţi, să o facem astfel încât toată lumea să priceapă ceea ce se întâmplă în ele, pentru că, oricât ne-am amăgi, în colectivele de elevi nu există egalitate intelectuală, dacă o pot numi aşa, orişice s-ar spune. Unii pot pricepe mai multe, alţii mai puţin, iar Eliade şi Hermann Hesse chiar nu pot fi înţeleşi de toată lumea, mai ales atunci când vârsta ta nu depăşeşte 14 ani şi nu ai citit altceva decât ce impune programa şcolară.

Alte cărţi de pe respectiva listă mai erau “Să ucizi o pasăre cântătoare” (despre care v-am vorbit şi eu aici), “Bună dimineaţa băieţi” şi “Cişmigiu & Comp.” de Grigore Băjenaru, “Maitreyi” a lui Mircea Eliade (după părerea mea, cea mai accesibilă dintre toate cărţile lui Eliade), “Elevul Dima dintr-a şaptea” de Mihail Drumeş şi, tot de acelaşi autor, “Invitaţia la vals”. Şi acum vine iar hopul pentru că, cea din urmă, deşi este o carte frumoasă, având o poveste totuşi tristă, nu este o carte pentru gimnaziu prin acţiunea pe care o are. Da, pare simplă, el se îndrăgosteşte de ea, se iubesc, se căsătoresc, ea îl înşeală, el nu ştie, ea moare, şi totul se sfârşeşte. Dar, tocmai, această simplitate nu-mi inspiră nimic edificator pentru culturalizarea şi formarea copilului. Din punctul meu de vedere, “Invitaţia la vals” este o carte pe care aş recomanda-o cuiva care chiar nu are altceva mai bun de citit. Însă la vârsta la care imaginaţia nu are limite, cu siguranţă nu aş recomanda această carte.

Ce m-a durut cel mai tare a fost să văd lipsa de pe respectiva listă a unor cărţi precum “Cireşarii” lui Constantin Chiriţă, după părerea mea, cea mai minunată carte pentru tineri din literatura română, “Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran, la fel, o carte care ar trebui să fie nelipsită din portofoliul de lectură al unui cititor tânăr, “La Medeni” a lui Ionel Teodoreanu lipsea, de asemenea, deşi tind să cred că se află pe lista de lecturi OBLIGATORII (scris cu majusucule pentru a fi citit la fel de impunător precum sună), alături de veşnicele “Amintiri…” ale lui Creangă, probabil printre singurele cărţi din literatura noastră citite de majoritatea copiilor. Tot pe lista cărţilor pe care aş fi vrut să le văd pe respectiva listă mai sunt şi cele despre care v-am vorbit în introducere, cele ale lui Jules Verne, Victor Hugo, Edmondo De Amicis şi mulţi alţii, care, prin cărţile pe care le-au scris, au dat viaţă veşnică farmecului copilăriei.

Lectura nu se impune, lectura se oferă, iar cum în mintea unui adolescent, viaţa capătă nuanţe atât de schimbătoare de la o zi la alta, de ce să nu îi oferim nuanţe apropiate sufletului său încă de copil, şi nu pe acelea fade şi lipsite de culoare ale unor autori truişti precum Coelho? De ce să nu-l plimbăm mai întâi prin “Castelul fetei în alb”, iar apoi în jurul lumii cu Jules Verne? De ce alegem să-l plictisim atunci când trece prin cea mai frumoasă etapă a vieţii lui? Ca profesor, îndrumă-l spre nuanţele cele mai vii pentru că platitudinile lui Paulo Coelho sunt uitate după 1 minut, pe când o iubire ca cea dintre Lucia şi Ursu, “faimoşii cireşari”, rămâne veşnic vie în sufletul copilului cititor.

 Vouă ce lecturi din copilărie sau adolescenţă v-au insuflat plăcerea de a citi sau, din contră, v-au diminuat-o?

În vizită prin suflet

Aş vrea să scriu ceva romantic, dar nu pot. Nu am inspiraţie. Nu pot să scriu despre dragoste, oricât aş încerca. Nu pot să scriu nimic plin de metafore şi comparaţii referitoare la iubire. Nu pot face nimic din toate astea. Sunt inaptă din punct de vedere al romantismului transpus în litere.
Îmi place să citesc romane de dragoste, să empatizez cu personajele şi să mă simt acolo, alături de ele. Am suferit alături de Scarlett atunci când şi-a dat seama că de fapt Rhett e alesul, şi nu Ashley. Mi-a părut rău atunci când Diana din “Pânza de păianjen” a Cellei Serghi a rămas cu dragostea neîmplinită. Cel mai rău mi-a părut de personajele lui Balzac, mereu sortite morţii în goana după iubire. M-am bucurat pentru Jane Eyre că, într-un final, şi-a găsit fericirea alături de cel iubit, în pofida sacrificiilor pe care a fost nevoită să le facă. Ce mai, sunt o romantică incurabilă atunci când vine vorba de literatură! Dar atunci când vine vorba de romantism în propria mea literatură sau, mai bine spus, de propriile mele gânduri, nu le pot transpune în cuvinte…

Şi totuşi, iubesc. Şi cât de mult iubesc! Însă nu iubesc multe lucruri, iubesc doar unul singur şi acela este viaţa. Îmi iubesc viaţa cu tot ceea ce include ea, fie bune sau rele. Iubesc tot ce mă înconjoară, iar acest sentiment este sinonim cu fericirea. Pentru că a iubi este fericire. Nu există altă variantă. Nu poţi spune “iubesc, dar nu sunt fericit”. Este ca şi cum ai spune “respir, dar nu sunt viu”. Dar eu iubesc…
Iubesc tot ce este viu şi imperfect, presărat cu nuanţe din toate culorile. Pentru că perfecţiunea mă plictiseşte.
Iubesc tot ce sună duios şi are o tonalitate caldă. Pentru că omul frumos se cunoaşte după glas.
Iubesc tot ce îmi zâmbeşte sincer. Pentru că zâmbetul este tot ce are omul mai de preţ, iar o astfel de bijuterie, într-o lume atât de săracă în fericire, este cea mai mare bogăţie.
Iubesc să râd oricând, oriunde, dar nu şi de orice. Pentru că a râde de orice nu este fericire. Este prostie.
Iubesc să te privesc şi să îţi spun că eşti un om frumos. Sau să îţi spun ceva de bine. Pentru că nu toţi oamenii au curajul să îţi spună asta. Majoritatea îţi spun ceva despre tine doar atunci când e de rău. De obicei îţi spun despre ei.
Iubesc tot ce are legătură cu omul. Iubesc oamenii. Dar nu pe toţi. Pentru că nu toţi merită să aibă parte de un astfel de privilegiu. Într-o lume în care există violenţă, răutate, prostie, nu toată lumea va putea avea parte de iubire. Şi nu pentru că nu le-o poţi oferi tu, ci pentru că nu vor ei. Dar, lumea este imperfectă, şi la fel şi iubirea. Căci altfel….
De ce te-aş mai iubi atunci când vorbeşti rău despre persoane în legătură cu care eu nu te-am întrebat nimic?
De ce te-aş mai iubi deşi atunci când îţi spun ceva, tu spui că ştii mai bine, dar faci tot ceea ce am spus eu?
De ce te-aş mai iubi deşi spui că eşti alături de mine, dar când am nevoie de tine nu ştiu unde te pot găsi?
De ce te-aş mai iubi deşi ştiu că în faţă îmi spui ceva, dar peste câteva luni ştiu exact că vei face opusul a ceea ce ai spus?
De ce te-aş mai iubi deşi ştiu că dacă îţi întind o mână, e posibil să mă apuci de amândouă?
Te iubesc pentru că eşti om şi eşti imperfect. Iar eu sunt asemenea ţie, un simplu om. Eu sunt tot ce am mai de preţ, iar tu eşti cel care, asemenea bijutierului, mă şlefuieşti pentru a străluci. Pentru că tu, omule, eşti tot ce poate avea lumea asta mai frumos, iar fericirea mea nu depinde de tine, dar aleg să o împart cu tine. Pentru că iubesc.
Am cunoscut şi acel tip de iubire despre care literatura nu se sfieşte să ne vorbească în toată splendoarea ei. Şi încă îl mai cunosc. Am iubit şi asemenea lui Scarlett, în derâdere, pentru ca mai apoi să primesc acelaşi “Frankly, my dear, I don’t give a damn”. Am iubit şi ca personajul Cellei Serghi, Diana, doar o închipuire. Ca Jane Eyre sau personajele lui Balzac nu am iubit şi, mai mult ca sigur, nu voi iubi niciodată. Pentru că, iubindu-mi atât de mult viaţa, nu aş putea percepe să sacrific totul pentru o altă viaţă. Iubirea este tot, de ce aş vrea să mă duc undeva unde nu există nimic?

Iubirea, de cele mai multe ori, se manifestă sub forma unui zbucium atât de puternic, încât ai impresia că tu eşti forţa din care ia naştere totul. Dar atunci când sentimentul de iubire se diminuează, dispare, totul se duce de râpă, inclusiv tu. Dacă atunci când iubeai erai Atlas cel puternic, cel care susţinea bolta cerească, după aceea n-ai mai fost nimic. Ai devenit ţărână. Dar, mai târziu, prin intermediul Gheei, zeiţa pământului, ai renăscut sub formă de stea, ba chiar ai devenit constelaţie. Pentru că iubirea multiplică toate simţămintele omului, aducând, odată cu ea, bunătatea. Iar bunătatea este esenţa pur umană. Pentru că ea este o alegere, iar a avea putere de discernământ, înseamnă a fi om.
În prezent, cunosc acel tip de iubire despre care nicio carte nu poate scrie. Nici măcar eu nu aş putea să scriu despre ceea ce simt. E un sentiment mult prea complex şi totuşi, atât de minunat prin echilibrul pe care l-a adus în viaţa mea, prin omul pe care îl reprezintă. Cel mai frumos dintre oameni…
Dar, desigur, cea mai nobilă formă a iubirii este aceea pe care o numim “acasă”. Se spune că acasă este acolo unde îţi este şi inima, şi aşa şi este. Inima mea este cu ea, cea mai minunată dintre toate fiinţele vii, cea mai nobilă dintre toate, cea pe care oricât aş încerca s-o descriu, îmi dau seama că nu există cuvinte atât de frumoase pe care să le transform în atribute alăturate numelui ei, acela de mama. Mama mea. Ea este definiţia întruchipată a iubirii şi a tot ceea ce se poate reda prin acest sentiment. Cum “tata” a fost primul cuvânt pe care l-am rostit, acasă nu poate fi acasă fără a-l pune şi pe el în ecuaţie. De ei, de cei care se bucură mai tare ca oricine atunci când mă văd şi care, deşi nu pot spune decât “ham-ham” sau “miau-miau”, ce pot să vă mai spun decât că ei sunt dovada clară că iubirea este o caracteristică generală a lumii, nu doar a omului. Ei sunt dovada că viaţa înseamnă iubire.
Pentru că nu pot să conchid prin propriile mele cuvinte, fiind obosite şi presărate cu emoţie, îi dau cuvântul domnului poet filosof, Lucian Blaga, care vă poate transmite mai bine decât mine ceea ce aş mai vrea să spun: “Dar ce poate însemna o iubire, cât poate ea dura, nimic nu durează în lumea asta, totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni.”

Aşa că, dragă timp, te rog, lasă-mă să iubesc, să fiu aici, acasă, cât mai mult…

“Să ucizi o pasăre cântătoare” de Harper Lee

Printre atâtea articole despre “măreaţa capodoperă” ce se vrea a fi carte şi film, pe numele său “50 Shades of Grey”, îndrăznesc să vin şi eu cu o recomandare de carte căreia îi voi alătura atributele de măreaţă şi capodoperă fără niciun fel de ghilimele, şi anume “Să ucizi o pasăre cântătoare” de Harper Lee. Ideea mi-a venit de la o ştire care a luat cu asalt lumea literară în urmă cu vreo 2 săptămâni, ştire care pe mine m-a făcut un copil fericit: autoarea romanului, Harper Lee, acum în vârstă de 86 de ani, va publica o continuare pentru  opera care nu i-a adus doar renumele mondial, ci şi numeroase premii.

Cine este Harper Lee? Ei bine, este o doamnă care a călătorit mult după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi care s-a învârtit prin cercurile unor scriitori de renume la acea vreme, printre care şi Truman Capote, cunoscut în special pentru “Mic-Dejun la Tiffany”. Avându-i ca model pe cei din jurul ei, doamna Lee s-a hotărât să scrie. A publicat un singur roman, cel menţionat, şi care a adus în atenţia publicului o temă controversată: tema rasismului, prejudecăţilor. Totuşi, farmecul acestui roman nu constă doar în tema pe care o aduce în discuţie, ci şi în felul prin care autoarea a ales să se exprime faţă de cititorii săi.

Cu o tonalitate caldă şi totodată umoristică, Harper Lee, prin vocea lui Scout, o fetiţă în vârstă de 6 ani la începutul romanului, prezintă problema discriminării rasiale, o caracteristică a Statelor Unite ale sfârşitului anilor `40 ai secolului trecut. Alături de fratele ei mai mare, Jem, şi de Dill, un băiat care vine la ei în oraş (Maycomb, Alabama) în fiecare vară, trec prin tot felul de întâmplări ce gravitează în jurul tatălui celor doi fraţi, Atticus Finch, a cărui profesie este aceea de avocat. Legat de titlul romanului, acesta are semnificaţia de a lovi în cel slab, “pasărea cântătoare” fiind aceea care, în viersul său, păstrează toate tainele lumii.

Totul începe atunci când o femeie albă, provenind dintr-o familie nu tocmai respectată în oraş, îl acuză pe Tom Robinson, un bărbat de culoare, că a violat-o. Atitudinea celor din comunitatea oraşului faţă de Atticus şi copiii săi devine represivă, cei mici fiind insultaţi de către colegii de şcoală şi chiar de membrii familiei pentru faptul că tatăl lor a acceptat să ia apărarea unei “ciori” (nigga). Totodată, Atticus primeşte ameninţări cu moartea şi chiar riscă să fie omorât, însă este salvat de Scout, fiica sa de 9 ani. Dar nu vă spun cum! Vă spun doar că puterea vorbelor unui copil sunt mai presus decât orice adevăr.

În paralel cu problema tatălui lor, copiii se confruntă şi ei cu o altă problemă, aceea legată de “Boo” Ridley, vecinul lor care nu ieşea niciodată din casă şi despre care credeau că este strigoi. Ei îl bănuiesc pe acesta de toate relele ce se întâmplă în oraş şi, prin tot felul de vicleşuguri, încearcă să pătrundă la el în casă pentru a-l demasca. Una dintre întâmplările marcante referitoare la acest subiect, este aceea când Jem, vrând să pătrundă în casa lui Ridley, este nevoit să sară gardul, rupându-şi pantalonii, pentru că era ameninţat cu puşca. Totuşi, a doua zi a găsit pantalonii gata cusuţi, atârnaţi pe gard, acest lucru dovedind totuşi că cel pe care îl bănuiau a fi monstru nu era chiar aşa cum credeau. De altfel, în primul an de şcoală al lui Scout, întorcându-se acasă alături de Jem, găseau mereu în scorbura unui copac din apropierea casei lor tot felul de cadouri, aflând abia spre final de la cine proveneau.

Ce se întâmplă mai exact în final? Ei bine, nu vă spun nici asta. Dar vă spun că acţiunea finală demonstrează cititorului că rasismul şi prejudecăţile sunt substanţe extrem de nocive pentru societatea noastră şi că reuşesc să o distrugă indiferent de modul în care acţionează, având efecte ireversibile. Totuşi, ca să-mi conturez ideea,  se pare că, în final, “Boo” Ridley nu mai e nici pe departe un strigoi, ci doar un om care suferă de claustrofobie, iar Atticus câştigă lupta cu sistemul, dar, din păcate, nu şi cu societatea.

Copiii, Scout, Jem şi Dill, îl admiră pe Atticus pentru stăruinţa în a demonstra nevinovăţia unui om, neţinând cont de alte criterii decât de acela că este om ca şi el, regretă faptul că l-au judecat pe Ridley după bârfele oamenilor din oraş, iar acum îl respectă mai mult ca niciodată, mai ales pentru faptul că le-a dovedit că este mai uman decât mulţi dintre vecinii care pretindeau contrariul despre el, iar eu, ca cititor, am preluat toate aceste învăţăminte şi multe altele care se află ascunse printre rândurile cărţii şi m-am delectat cu o lectură pe cinste.

Până la publicarea celei de-a doua părţi, mă voi mulţumi să urmăresc ecranizarea din 1962 (pozele fiind, de altfel, capturi din film), care se pare că a avut un mare succes la acea vreme. Între timp, pe voi vă invit să îmi împărtăşiţi părerile voastre legate de această carte şi de felul în care se aplică tema rasismului şi a prejudecăţilor în zilele noastre, pentru că a fi un om cu o judecată justă şi imparţială atunci când vine vorba de situaţii precum cea expusă în roman, este cu adevărat o dovadă de curaj, indiferent de epocă. Dar oare câţi dintre noi am avea curajul lui Atticus puşi într-o astfel de situaţie?

George Orwell şi al său “1984”

În contextul Legii “Big Brother” care a făcut mare tam-tam zilele trecute pe la noi, un copil citea o carte. Acea carte se numeşte “1984” şi este scrisă de George Orwell, iar acel copil sunt eu şi m-am gândit să trec puţin pe-aici ca să v-o recomand.

“1984” nu este o simplă carte, care prezintă evenimente ce ar fi putut avea loc în anul omonim cărţii, aşa cum aţi putea crede, pentru că, deşi acţiunea are loc în acel an, “1984” este povestea unei societăţi care, în urma unui război nuclear, renaşte sub conducerea “Fratelui cel Mare” (Big Brother). Personajul principal este un tânăr, pe numele său Winston Smith, care locuia în Oceania, una dintre cele trei ţări existente în lume în acel moment, pe lângă Eurasia si Eastasia. “Fratele cel Mare” era conducătorul suprem care “era cu ochii pe tine”, prin intermediul tele-ecranului (telescreen) în sensul că te proteja, dar îţi ştia şi fiecare mişcare, iar Partidul mobiliza masele. Cel mai mare duşman al sistemului era Emanuel Goldstein, tuturor fiindu-le inoculată ideea conform căreia el era motivul tuturor războaielor ce au loc şi motivul tuturor lucrurilor care nu funcţionează corespunzător. Pe parcursul acţiunii, se dovedeşte că acest personaj, de fapt, nu exista.

Strâmtorat de fatalitatea societăţii în care este nevoit să trăiască şi simţind că este altfel decât ceilalţi, Winston decide să se răzvrătească împotriva sistemului. Astfel că începe să scrie un jurnal, într-un colţ al camerei din care telescreen-ul nu îl poate surprinde, acesta fiind primul pas în încălcarea legii lui Big Brother, care suna în felul următor: “Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranţa este putere.” Încercând să scrie, îşi dă seama că nu mai ştie, deoarece, pentru o mai bună mobilizare a maselor, limba engleză se modifică, devenind “nouvorba” (newspeak). Toate cuvintele erau abreviate, cuvinte ca “libertate” sau “cunoaştere” sunt eliminate din limba uzuală, iar scrisul era interzis, cu excepţia scrierilor care aveau ca subiect Partidul. Cititul era interzis, iar cărţile de dinaintea erei Fratelui cel Mare fuseseră distruse în întregime.

Winston lucra la Ministerul Adevărului, care era, de fapt, contrariul a ceea ce exprima, asemenea celorlalte ministere: Ministerul Iubirii, Ministerul Păcii, Ministerul Abundenţei. Sarcina sa era aceea de a modifica cuvintele din exemplarele cărţilor mai vechi, în cuvinte din nouvorbă. Într-o zi, după terminarea celor “Două Minute de Ură” care aveau loc zilnic la ora 11, timp în care toată lumea privea un telescreen imens şi îşi exterioriza sentimentele de ură faţă de Emanuel Goldstein a cărui figură apărea pe ecran, Winston o zăreşte pe Julia, al cărui nume îl va afla mai târziu, şi pe care o urăşte automat, gândindu-se că îl urmăreşte pentru faptul că scrie în jurnal.

Mai târziu, mai exact, în a doua parte a cărţii, ce doi vor sfida în întregime legea, îndrăgostindu-se unul de celălalt. În societatea distopică imaginată de Orwell, sentimentele de dragoste erau interzise, iar căsătoriile puteau avea loc doar dacă cei doi viitori soţi ar fi dovedit că nu simt nimic unul faţă de celălalt, ci doar vor să perpetueze specia. Cei care se dovedeau a fi îndrăgostiţi erau condamnaţi la moarte.

În pofida restricţiilor, Julia şi Winston îşi consumă iubirea atât cât pot şi, mai ales, cum pot, întâlnindu-se în pădure, unde credeau că nu există tele-ecrane. Atunci când consideră că locul de întâlnire devine primejdios, ei îşi închiriază o cameră în cartierul “prolilor”, care erau clasa cea mai joasă a societăţii, aceia care se răzvrăteau complet împotriva a tot ceea ce însemna sistemul. Casa anticarului în care închiriază camera părea un loc ferit de ochii lui Big Brother, astfel că încep să se întâlnească din ce în ce mai des acolo. Între timp, cei doi , fiind dornici să lupte împotriva nedreptăţii sistemului, intră în “Frăţie”, o societate secretă a cărui conducător se presupunea a fi Emanuel Goldstein. Cel care le face invitaţia în cadrul Frăţiei este O`Brian, un coleg de la Ministerul Adevărului. Odată cu intrarea lor în societatea secretă, ei îşi asumă toate riscurile şi li se spune că, dacă vor fi vreodată în primejdie, Frăţia nu va interveni pentru a-i ajuta.

Ceea ce se va şi întâmpla, de altfel, când, într-o seară, pregătindu-se să plece din camera închiriată,  trupele Poliţiei Gândirii năvălesc peste ei, arestându-i, dovedindu-se că tabloul din cameră era un tele-ecran, iar anticarul era, de fapt, informator secret. Ei sunt duşi într-un loc necunoscut, cel mai probabil, după cum se menţionează şi în carte, în subsolurile unuia dintre Ministere, unde sunt torturaţi chiar de O`Brian, cel care i-a iniţiat în rândul Frăţiei, spunându-le că de şapte ani îi avea sub observaţie şi că tot ceea ce ştiu despre Emanuel Goldstein este rezultatul muncii Partidului şi că atât puterea, cât şi exercitarea ei în sine, nu se puteau face decât prin violenţă, acesta fiind scopul principal al celor de la conducere.

Sfârşitul cărţii este unul imprevizibil şi de aceea nici nu vi-l spun. Spun doar atât: în final, Winston cel dornic de dreptate, după ani de suferinţă, îl iubeşte pe Fratele cel Mare.

---

Dacă în 1984, calamitatea regimului comunist încă nu atinsese un nivel atât de catastrofal ca cel redat de George Orwell în cartea publicată în 1949, ca o urmare a regimului stalinist şi al repercursiunilor sale asupra societăţii, putem spune că astăzi asistăm cu adevărat la ceea ce autorul a numit “Legea Big Brother”.

Big Brother-ul zilelor noastre este internet-ul şi poartă numele de Facebook, iar partidul lui Big Brother este mass-media. Facebook urmăreşte tot ceea ce facem, după cum chiar el însuşi ne-a spus în toamnă, iar mass-media preia din societate informaţii care îi convin, pentru a le transmite prin intermediul Facebook-ului. La fel şi noi, postăm pe Facebook doar ce ne convine, iar cei din jurul nostru sunt manipulaţi de ideea conform căreia toată lumea este fericită. De aceea, “libertatea este sclavie” se aplică mult mai mult în zilele noastre, decât în regimul comunist. Atunci măcar ştiai că nu eşti liber. Acum ai impresia că eşti, şi, de fapt, eşti mai constrâns de “tele-ecrane” mai mult ca niciodată.

Faptul că “războiul este pace” este şi mai adevărat acum. În perioada comunistă, România nu a fost implicată în niciun fel de război. Da, asistam la Războiul Rece, care s-a încheiat odată cu anul 1989, dar acesta nu a avut consecinţe grave asupra României. Pe când astăzi, suntem înconjuraţi din toate părţile de războaie, chiar la graniţa de nord bate unul la uşă, iar noi ne prefacem că nu se întâmplă nimic, pentru că “este pace”. Suntem orbiţi de aparenţe şi nu conştientizăm gravitatea lucrurilor din jur, pentru că Big Brother (Facebook)  şi Partidul (mass-media) spune să nu ne facem griji.

Că “ignoranţa este putere”, asta este cea mai adevărată afirmaţie cu referile la societatea noastră pe care ar putea-o face cineva. Dacă înainte de `89, accesul la informaţie se manifesta doar sub formă scrisă, sub forma cărţilor, astăzi, acestea au devenit relicve şi cei mai mulţi ne bazăm pe internet la capitolul acesta. Din păcate, după cum am mai spus, Big Brother inoculează în mintea noastră doar ceea ce vrea el, şi nu ceea ce trebuie, de unde rezultă că societatea este mai ignorantă ca niciodată, trăind sub aparenţa faptului că este de fapt erudită. Nu, a citi doar postări de pe Facebook nu înseamnă că ştii, înseamnă că ai o existenţă mediocră şi că nu vei fi niciodată capabil de a ieşi din linia dreaptă a “Partidului”. Eşti cum vor ei, nu cum vrei tu, iar acest lucru le dă lor putere.

Acestea fiind spuse, “1984” e o carte care merită citită nu doar pentru ideile pe care le transmite, ci şi pentru că citind-o, conştientizezi că din 1949, de când a fost publicată cartea, şi până acum, nu s-a schimbat nimic în bine, ba din contră. “1984” nu este o simplă lectură, ci este o lectură care te pune pe gânduri şi trage un semnal de alarmă, ceea ce o face cu adevărat o carte, aşa cum ar spune mulţi, “bună”. Mă bucur că nu este predată în şcoli, altfel ar fi fost tratată cu aceeaşi superficialitate cu care giganţi ai literaturii româneşti precum Marin Preda, Eliade sau Călinescu sunt trataţi actualmente. Dar despre asta altădată! 🙂