Anii devenirii mele

Înainte de a mă muta în Iaşi, îmi era teamă de ceea ce avea să urmeze. Îmi era teamă, mai ales, de teama pe care aveam să o resimt la faţa locului. Sau pe care credeam că o voi resimţi. 

Dar nu a fost aşa. 

Într-un timp relativ scurt, în mine s-au produs schimbări uriaşe şi pot spune că am trecut cu brio testul fricii, căci am înfruntat-o detaşat. 

Una dintre fricile mele cele mai mari a fost, mult timp, aceea de oameni, din cauza unor serii de experienţe neplăcute care şi-au pus amprenta asupra mea. Mi-am restrâns cercul de prieteni la două persoane, iar pe ceilalţi nu îi priveam decât ca pe simplii indivizi, parte (aparent) insignifiantă a vieţii mele. 

Cu toate că îmi doream de mică să fac Dreptul, îmi imaginam cu totul altfel ceea ce urma să fac. Deşi justiţia este despre oameni, eu raportam totul la mine pentru că, aşa cum am spus, m-am detaşat de oameni în ultimii ani. M-am închis oarecum în mine şi am evitat să socializez cu persoane noi. 

Inevitabilul s-a produs şi, mutându-mă într-un oraş nou, singură, departe de cei dragi, am fost nevoită să îmi înving şi această teamă de oameni şi mă pot lăuda că am atins o performanţă exraordinară în doar 3 săptămâni de când sunt aici. 

Uimită de mine însămi, mi-am pus întrebarea cum am reuşit, având în vedere circumstanţele din trecut şi îndârjirea cu care refuzam să mă adaptez anumitor situaţii. Cred că răspunsul este unul simplu: totul este să fii sincer cu tine şi să ai voinţă. Mi-am dat seama că aici nimeni nu mă cunoaşte, deci, implicit, nimănui nu-i pasă de nevoile mele pe care acasă mi le-ar fi satisfăcut cei apropiaţi. De unde şi necesitatea de a mă adapta cu rapiditate. Totodată, mi-am dat seama că mediul în care mă aflu este mediul în care îmi doresc să fiu de la vârsta de 14 ani, când, venind în Iaşi pentru prima dată, am spus că eu vreau să fac aici facultatea. Acum că sunt acolo unde mi-am dorit, am realizat că nu voi da cu piciorul oportunităţii care mi se oferă şi voi face din aceşti 4 ani să merite. Despre anii liceului pot spune că au fost anii regăsirii mele. Ei bine, despre anii facultăţii pot spune că sunt anii devenirii mele. 

În doar 3 săptămâni, am învăţat că a fi sincer este modalitatea cea mai uşoară de a fi fericit. Iar când spun asta, nu mă refer la sinceritatea verbală, ci la cea spirituală. A fi sincer cu tine însuţi este ceea ce contează cel mai mult pentru că astfel îţi eliberezi gândurile de toate restriştile care se opun în calea materializării lor în fapte. Am eliminat orice teamă de acest fel şi am decis să fiu eu însămi şi să nu îmi mai pese decât de ceea ce gândesc eu (în raport cu mine). Şi este bine. Este foarte bine. 

Sunt mai fericită ca niciodată, sunt împăcată cu mine însămi că fac ceea ce trebuie, dar mai ales, că fac ceea ce îmi place. Sunt împăcată cu gândul că mi-am ales drumul cel Drept şi am certitudinea că asta îmi este menirea. De ce? Pentru că mă trezesc cu drag dimineaţa şi zâmbesc când ştiu că mă aşteaptă o zi plină de noi experienţe intelectuale şi sociale, parte a procesului devenirii mele, care, într-o zi, se va materializa într-un altfel de proces, acela unde vor fi implicaţi oameni şi ale lor destine. Dar, pentru a ajunge acolo, trebuie mai întâi să trec prin sala de judecată a propriului suflet şi gând. 

Trăiesc anii devenirii mele, începutul este promiţător, gândurile şi sentimentele sunt în echilibru, iar mintea este mai antrenată ca niciodată. Sufletul îmi este liber şi zâmbesc.