Doar un gând

Noiembrie presărat cu funingine şi speranţă-ai venit pe fundal de flori mortuare şi pleci lăsând în urmă clipe împlinite pe miros de ninsoare. 

Noiembrie… Cel mai bun noiembrie. M-ai învăţat că nu resemnarea e soluţia, ci voinţa. Mi-ai arătat că, dacă vreau, orice e posibil. Totul e posibil, iar totul este doar o parte din ce pot avea. 

Noiembrie. Laşi în urmă semne de întrebare, priviri confuze şi ochi secătuiţi de lacrimi. Laşi în urmă vieţi şi noi începuturi-unele deja sfârşite, altele marcate de puncte de suspensie. 

Decembrie-în care voi face exact ceea ce simt. Iar asta… asta deja se simte bine. 

---

 

Decembrie de poveste să avem! Iar din acest noiembrie, ei bine, să învăţăm. Şi, mai ales, să nu îl uităm. 

 

 

 

 

“Doar” o notă…?

 

Puncte, puncte. 

Aşa se desfăşoară viaţa mea de când am început facultatea.

Puncte, puncte şi iar puncte. 

Puncte de suspensie. 

Pentru prima dată în viaţa mea, mă simt incapabilă, cu toate că eu cred în mine. Dar nu ştiu dacă pot, iar asta… asta doare.

Sunt omul care mereu le ştie pe toate. Mă întrebi ceva, ei bine, ştiu să-ţi răspund. Corect sau nu, eu tot îţi răspund. Acum, stau şi mă întreb ce mi se întâmplă, şi rămân la nivel de întrebare, căci habar nu am ce să îmi răspund.

După mult timp, îmi este din nou frică. Şi nu mai vreau să îmi fie. Dar… Mă trezesc cu ea lângă mine în fiecare dimineaţă de când sunt departe de casă. Frica de eşec, frica de oameni, frica de a nu dezamăgi… Frica. Este în mine şi nu ştiu ce să-i fac. 

M-am obişnuit să cred le ştiu pe toate. Şi nu pot să spun că asta nu mi-a folosit, aş minţi dacă aş spune contrariul. Dar… Mi-ar plăcea să fi ştiut şi că viaţa nu este constantă şi că imediat se poate întoarce în sens opus, chiar dacă tu rămâi constant.

Mi-ar fi plăcut să ştiu că nu poţi excela în orice şi că există momente bune şi mai puţin bune. Din păcate (sau din fericire?!), eu am avut parte doar de momente bune, iar asta m-a făcut să pierd din vedere faptul că nu întotdeauna va fi aşa. Acum, spre exemplu, pentru o simplă notă care nu ştiu câtă importanţă va mai avea peste ani şi ani, mă consum şi-mi creez tot felul de scenarii. Mă văd ca pe un fail total. Mă consum, mai ales, pentru că nota aceea nu mă reprezintă. Nu reprezintă nici ceea ce ştiu, nu reprezintă nici nivelul meu de inteligenţă. Dar ea este acolo şi vreau doar să nu-mi mai pese de ea.

Când mă gândesc că am ajuns să scriu despre note… Tocmai eu, care întotdeauna am susţinut tare şi răspicat că ele nu contează. Însă, când spuneam asta, vorbeam din perspectiva elevei olimpice care (credea că) le ştia pe toate. Acum, vorbesc din perspectiva studentei în anul I la facultatea de Drept, care a luat nota 6 la un test pentru care s-a pregătit de la începutul facultăţii şi pentru care nu a dormit decât 3 ore pe noapte şi care nu înţelege ce poate să facă mai mult. Da, ni s-a spus de la începutul anului că facultatea e facultativă, că învăţăm pentru noi, că lor nu le pasă. Dar mie-mi pasă şi nu înţeleg ce pot face ca să înţeleg ce mi se cere. Nu înţeleg de ce nimănui nu-i pasă că mie îmi pasă; nu înţeleg de ce mă consum atâta. De fapt, înţeleg, dar aş vrea să nu o mai fac. Mă doare. Mă doare chiar şi fizic.

Ştiu, nu-i capăt de lume. O să spuneţi “ia uite-o şi p-asta, alţii n-au ce mânca şi pe ea o doare o notă”. Da, chiar mă doare, pentru că… Mă rog, nu contează. Ştiu eu de ce mă doare şi e de ajuns. 

Îmi doresc din suflet să râd când voi mai citi treaba asta, poate peste-o lună, poate peste 1 an, dar acum nu am deloc puterea să fac asta.

 

Doare.

Doare. Şi doare tare.

Să simţi totul,  de la cea mai mică împunsătură, până la cea mai puternică; să simţi cum te roade pe dinăuntru neputinţa de a vrea, dar a nu putea…

Doare. Mă doare.

Şi-mi vine să ţip, dar nu pot. Îmi vine să fug, dar nu am unde. Şi mă doare şi mai tare.

Doare să ai suflet. Îmi doresc să scap de el. Să-l abandonez undeva pe stradă şi să-l ia cine se simte în stare să aibă grijă de el. Pe mine mă doare prea tare.

Doare să simţi totul. Fiecare sentiment, fiecare cuvânt, fiecare privire. Te macină şi nu poţi face nimic ca să opreşti durerea. 

Admir omul căruia nu-i pasă, care trăieşte sub egida destinului şi care spune că ce-o fi, o fi. Admir omul care se poate detaşa de propriu-i suflet. E o artă să nu simţi… O artă pe care eu nu o posed. 

Mi-ar plăcea să nu mai doară, să nu-mi mai pese. Dar eu simt totul şi totul mă copleşeşte. Mă doare şi mă sfârşeşte. 

De ce nu voi mai merge la proteste

Zilele acestea, am luat parte la protestele care au avut loc în Iaşi. Este minunat câţi oameni s-au moblizat şi au ieşit în stradă. Dacă în prima seară am fost aproximativ o mie, aseară am fost cel puţin 3000. Am mărşăluit prin tot oraşul timp de două zile, scandând şi blamând, escortaţi de jandarmerie, aplaudând de fiecare când trecea o ambulanţă şi strigând în speranţa că suntem auziţi. 

Da, am fost auziţi. Oamenii ieşeau de la balcoane şi ne susţineau. Presa, de asemenea, ne-a înconjurat şi ne-a filmat de parcă erau la spectacol. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, chiar erau. 

Cu toate că a fost extraordinară mobilizarea oamenilor şi curajul lor de a ieşi (deşi a fost nevoie de o asemenea tragedie pentru a se întâmpla, într-un final, şi asta), realizez că s-a ieşit degeaba. De fapt, nu s-a ieşit degeaba, ci mulţi au ieşit degeaba. 

Mulţi dintre protestatari s-au alăturat doar ca să fie şi ei acolo. Unii nici măcar nu ştiau de ce este lumea revoltată. În prima seară, când toată lumea striga pentru demisie, aud din spatele meu vocea unui tânăr, întrebându-se pe sine ori pe cei din jur: “Demisia cui?”. M-am uitat la el urât şi m-am uitat degeaba, că el oricum râdea. Era amuzant, din perspectiva lui, să fie acolo. Mulţi dintre protestatari, de asemenea, râdeau. Eu nu am putut să râd. Prea puţin îmi venea să râd. Mă treceau fiorii şi îmi venea să plâng când mă gândeam că a fost nevoie ca atâtea suflete să moară pentru a se face în sfârşit ceva. Dar cu cine să faci? Oamenii nici măcar nu ştiu pentru ce au ieşit. M-a întrebat cineva de ce s-a ieşit abia acum, că doar mor oameni în fiecare zi şi, după părerea sa, nu a fost o aşa mare tragedie ce s-a întâmplat, că doar au murit şi mai mulţi oameni de atât. Nu am putut să-i răspund şi cred că a fost o decizie raţională faptul că m-am abţinut. Pentru că nu ai ce să îi spui unui tânăr care nu cunoaşte ce este aceea empatie. Chiar nu ai. El nu va înţelege, orişice i-ai spune, dacă nu simte ceea ce i-ai spus. 

Şi tocmai asta este. Mulţi dintre cei care au ieşit, nu au ieşit din empatie, nu au ieşit pentru că într-adevăr îi doare ceea ce s-a întâmplat. Mulţi au ieşit pentru că a ieşit Bucureştiul şi s-au gândit să fie solidari, de parcă aşa ceva nu se putea întâmpla oriunde. Dar asta nu e nimic, pe lângă faptul că s-a ieşit, în primul rând, pentru spectacol, iar asta, mai ales, în a doua seară. În prima seară, pot spune că am simţit într-adevăr spiritul unei revolte sincere, dornice de schimbare, pentru că în prima seară nu s-a organizat un eveniment în acest sens. Ne-am mobilizat aproximativ 30 sau 40 de studenţi şi am mers în Piaţa Unirii, de unde am plecat spre celelalte campusuri studenţeşti, unde ni s-au mai alăturat, după cum v-am spus, sute de alte persoane. 

A doua seară, în schimb, cu toate că protestul a luat o mai mare amploare, mulţi oameni erau doar de decor. Nu ştiau pentru ce sunt acolo. Aveau pe faţă celebrele măşti Anonymus, vuvuzele, fluiere, steaguri şi pancarte. Ceea ce este cel mai trist e faptul că, dacă în prima seară se cerea demisia, care, până la urmă, s-a şi înfăptuit, în seara asta oamenii chiar nu mai ştiau de ce sunt acolo. Mulţi dintre tineri vorbeau între ei că “bă, da’ noi pentru ce mai ieşim, că ăla şi-a dat demisia, primaru’ la fel, aşa că care mai e rostu’?”. Vedeţi voi, ei în toată revolta au văzut demisii şi partide corupte. Aşa că nu înţelegeau care mai e scopul. 

De altfel, probabil aţi văzut la TV sau pe feisbuc că se încearcă o manipulare a protestanţilor. Vă spun că este adevărat. A existat un grup de oameni (în prima seară nu era) care a îndrumat întregul protest. Traseul a fost acelaşi ca în seara precedentă, doar că lozincile, de data asta, s-au îndreptat împotriva bisericii. Cred că ştiţi deja că Iaşiul e plin de aşa ceva. La una dintre bisericile din campusul studenţesc, unii dintre protestari au încercat să oprească lumea pentru a huidui biserica. Din fericire, oamenii şi-au văzut de drum şi au mers mai departe. Cu toate astea, lozincile îndreptate împotriva bisericii nu conteneau să se mai oprească: “Vrem catedrale, nu spitale” (şi da, chiar vrem, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i hulim pe cei care mai au credinţă), “Jos Patriarhul” (ceea ce este cam imposibil), “BOR impozitat” (de acord şi aici). Ar fi fost bine dacă oamenii şi-ar fi canalizat ura faţă de BOR doar în mod verbal. Ar fi fost bine. Dar, mânaţi de cei din faţă, protestatarii au mers în faţa mitropoliei (unde se adună lumea la Sfânta Parascheva) şi la una dintre bisericile din oraş, o construcţie superbă care datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi care acum este monument istoric, unde au început să huiduie, să fluiere şi să înjure. Din fericire, eu am plecat în momentul în care situaţia a degenerat în ceva urât. Eu nu pentru asta eram acolo.

Oamenii nu au o ţintă anume. Ca de obicei, ei sunt mânaţi spre ceva impus de alţii, nu de propria lor voinţă. Am citit în această dimineaţă un articol cu privire la protestul din Iaşi şi în legătura cu cei care l-au dirijat aseară. Se pare că sunt fiii unor lideri din partidul domnului cu coloană doar oficială. Că o fi aşa sau nu, eu nu voi mai participa, căci eu vreau schimbare, nu dirijare în turmă. 

E frumos că ne-am mobilizat. E extraordinar. Dar atâta timp cât mulţi nu ştiu nici măcar de ce sunt acolo şi nu ştiu nici măcar cu ce se ocupă Guvernul sau Parlamentul şi de ce există această înverşunare împotriva lor, cred că se iese degeaba. Am văzut multe pancarte pe care scria “#Educaţie”. Unde a fost acea educaţie aseară, când lumea s-a lăsat mânată spre a huidui monumente istorice? Faptul că sistemul de educaţie este aşa cum este, adică la pământ, nu înseamnă că şi noi trebuie să ne comportăm în aceeaşi măsură. Tocmai asta se vrea, iar anarhia e ultimul lucru de care România are nevoie. 

Tinerii din Colectiv, poliţistul din coloana oficială, pasagerii elicopterului prăbuşit în Siutghiol, avionul prăbuşit în Apuseni, Ionuţ, copilul mâncat de maidanezi, violatorii, autostrăzile şi drumurile desprinse dintr-un scenariu de război, armata prea puţin instruită, sistemul de învăţământ care mai mult ia decât oferă, spitalele prea puţin dotate cu cele necesare, mentalitatea înapoiată a oamenilor, Mass-Media plină de aparenţe, politicienii cu averi nejustificate şi, mai ales, corupţia: PENTRU ASTA AM IEŞIT. Nu am ieşit pentru patriarh, nu am ieşit pentru că sunt prea multe biserici, că la fel de bine ar putea fi multe biserici şi la fel de multe spitale, dacă banii ăia ar ajunge unde trebuie. Dar nu, corupţia oamenilor din sistem e mult prea mare pentru ca asta să aibă loc şi de aceea avem nevoie de o schimbare. Am ieşit în stradă pentru o schimbare, nu pentru scandal şi, mai ales, nu pentru că nu aveam ce face în casă. 

Din păcate, nu voi mai ieşi până când majoritatea nu va şti ce vrea. Este inutil, atâta timp cât cei mai mulţi care ies se lasă mânaţi de cei din faţă, fără a avea un anume scop. Dar asta nu înseamnă că mă dau bătută. Din contră, lupta abia acum începe. 

“The day we give in is the day we die”-Goodbye to Gravity. 

De ce?

Îmi este greu să-mi găsesc cuvintele în legătură cu ce s-a întâmplat. În mintea mea se perindă doar imagini pline de sânge şi tristeţe.

Am urmărit cu sufletul la gură şirul evenimentelor de vineri seară. Primul meu gând, atunci când am văzut ce se întâmplă, a fost să intru pe pagina de Facebook a clubului şi să văd ce prieteni din lista de prieteni îl frecventează. 36 dintre ei ar fi putut fi acolo. Dar nu au fost. 

Cu toate astea, au fost prietenii altcuiva. Au fost copii, dar, mai ales, au fost copiii cuiva. Puteam fi chiar eu, dacă locuiam în Bucureşti şi aveam de gând să ies vineri seară, pentru că frecventez genul ăsta de cluburi. 

Partea cea mai tristă este aceea că a fost nevoie de arderea a 30 de suflete pentru a conştientiza răul care ne împresoară în permanenţă şi pe care alegem să îl ignorăm: CORUPŢIA. 

Nu mi-am pus niciodată problema că multe dintre cluburile în care am mers sunt din lemn şi că au o singură intrare. De altfel, cu cât e mai multă lume la un loc, cu atât atmosfera e mai tare, indiferent de cât de mic e spaţiul. Efecte pirotehnice, lumini şi altele de genul sunt mereu, în orice club. Nu a fost nimic extraordinar în spectacolul de la Colectiv. Din pozele pe care le-am văzut, reiese că a fost chiar banal. Am văzut altele şi mai şi. Aşa că pot spune că eu am avut noroc. Însă nu şi cele 30 de suflete.

Într-o ţară în care funcţiile se obţin pe baza partidului din care faci parte şi pe cât de pupincurist eşti, unde competenţa pe care o ai este egală cu 0 dacă nu ai bani să dai partidului şi celor mai sus-puşi, iar cei care vor să facă ceva aleg să plece din ţară pentru că merg pe principiul “ce să facem aici”, a trece cu bine peste o seară de distracţie se pare că a ajuns să ţină de noroc. Ceea ce era inevitabil, având în vedere că în cele mai multe cluburi, personalul este NECALIFICAT, iar uneori nici nu a împlinit vârsta majoratului. Dar cui îi pasă? Ei bine, nimănui, atâta timp cât se fac bani. 

De fiecare dată când merg în cluburi, văd copii, dar nu asta e problema. Problema e că îi văd cu ţigarea-n gură, cu paharul de vodkă la gură şi cu ochii roşii. De unde au toate astea? De la magazinul care are la intrare afiş cum că nu vinde ţigări minorilor, de la barmanul care, de asemenea, nu are voie să vândă alcool minorilor, dar o face, iar ochii roşii îi iau de la ce mai fumează în afară de ţigări şi care se găseşte pe toate drumurile. 

Vinovaţii sunt acolo, liberi şi vor mai fi multă vreme. Pentru asta, vor plăti probabil patronii clubului şi cam atât. Va fi doar o altă întâmplare din multe altele care au mai avut loc şi care au devenit virale şi ne-au marcat pentru câteva săptămâni. După, totul va reveni la normal. Deşi termenul de normal, într-o ţară ca a noastră, este paradoxal. 

Dintotdeauna am avut un anume simţ pentru dreptate. Pe acest criteriu m-am bazat când mi-am ales facultatea şi pe acest criteriu mă bazez când visez la ceea ce vreau să devin. Lungul şir de întâmplări nelalocul lor care au avut loc în ultima perioadă şi care s-a soldat cu sacrificii omeneşti atât de mari vine ca o motivaţie nu doar pentru mine, ci pentru toţi tinerii care au empatizat măcar pentru o secundă cu cei din Colectiv. Pentru că doar noi, tinerii, putem combate corupţia ce sălăşluieşte în ţesutul societăţii româneşti. Noi avem puterea de care părinţii noştri nu s-au putut bucura: aceea a cuvântului. Şi trebuie să ne obişnuim să o folosim mai mult.

Dar acum, mă opresc aici. Nu am ce să mai adaug la cele spuse până în acest moment. Mai multe ar fi oricum de prisos.