Goana după aprecieri

Unul dintre defectele mele cele mai mari este faptul că nu pot fi răutăcioasă, nu pot avea replici tăioase, oricât de tare m-aş strădui, pentru simplul fapt că mă simt vinovată. În schimb, îmi place să spun adevărul, iar asta, de multe ori, mi-a provocat probleme şi, chiar şi acum, pot spune că mi se mai întâmplă să am probleme cu oamenii din cauza asta. 

Nu ştiu dacă ţine de societate sau de individ, dar ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că, aşa cum ar spune o profesoară de română tare dragă mie, îmi repugnă ceea ce văd în jurul meu, iar asta include atât mediul online, de care suntem atât de legaţi, cât şi realitatea, pe care mulţi o percep ca fiind cruntă odată ce le sunt deschişi ochii. 

Odată cu butoanele astea de like, odată cu rubrica de comentarii, dar, mai ales, odată cu statisticile astea referitoare la cât de populară este fie pagina noastră de Facebook, fie pagina de blog, am devenit scârboşi la modul cel mai trist. Observ cu mare părere de rău cât ne putem compromite pentru o simplă apreciere sau aprobare din partea celorlaţi. Oare atât de nesiguri să fim pe noi încât să avem nevoia aceasta constantă de a primi confirmarea celorlalţi că ceea ce facem este bine? 

Când mi-am făcut cont pe Facebook, eram şi eu pe aceeaşi baricadă. Dacă nu primeam suta de like-uri la o poză mă simţeam urâtă. Problema este că eu aveam 14 ani atunci când mi-am făcut contul pe Facebook, iar tot ce ştiam despre mine se raporta doar la partea fizică, pe care mă concentram cel mai mult. Între timp, am învăţat că nu cum mă văd ceilalţi este important, ci, mai ales, cum mă văd eu. 

Din păcate, problema despre care v-am vorbit nu se întâlneşte la adolescenţi aflaţi în căutarea propriei identităţi, ci la adulţi în toată firea, care nu mai contenesc în a se pupa în locuri greşite toată ziua, prin cuvinte atât de greţoase, încât îmi este lehamite să le reproduc. Toate astea, pentru a li se răspunde înapoi în aceeaşi manieră pupincuristă, care nu conţine pic de urmă de adevăr, ci doar de linguşeală, pentru a crea falsa impresie că totul este perfect, inclusiv persoana lor. 

De asemenea, mi s-a întâmplat (asta în viaţa de zi cu zi, nu în virtual) să fiu întrebată ce opinie am despre cutare lucru, iar dacă opinia mea a contrazis persoana din faţa mea, ei bine, asta nu a sfârşit chiar bine. Şi să nu vă treacă prin cap că am răspuns răutăcios; doar am spus ceea ce cred. Însă, pentru mulţi, a fi contrazişi este acelaşi lucru cu a fi jigniţi, pentru că nesiguranţa de sine este dureroasă.

De altfel, căpătând curaj prin linguşeli, foarte multe persoane care nu fac absolut nimic concret ies în evidenţă în detrimentul celor mai puţin pupaţi dorsal. Există mii de exemple în acest sens, de la vedetele autohtone care nu ies în evidenţă decât printr-un fizic nici măcar plăcut, ci doar excentric, până la vedetele americane a căror viaţă de lux nu face decât să stârnească admiraţia plebei însetate de material, şi prea puţin de ceea ce contează cu adevărat. De asemenea, în mediul virtual, sunt promovate tot felul de site-uri insipide, dintre care cele mai penibile mi se par cele destinate femeilor suferinde şi care nu fac decât să le stârnească moralul cititoarelor, turnându-le linguşiri despre cât de tari sunt ele şi cât curaj au să sufere etc. Nu pot decât să le compătimesc pe cele care au nevoie să citească astfel de inutilităţi pentru a se simţi femei.

Una dintre dilemele mele cele mai mari de când mi-am făcut blog-ul se referă la rubrica de comentarii, şi anume: de ce mai ai rubrică de comentarii dacă nu accepţi decât păreri care sunt aidoma alor tale? Oare nu ăsta este avantajul cel mai mare al socializării, faptul că, acceptând şi păreri diferite, învăţăm nu doar să ne susţinem punctul de vedere, dar, mai ales, să ne lărgim orizontul, astfel încât să putem acumula experienţă? De ce îţi mai faci publice gândurile, dacă nu pentru a le putea combate sau, din contră, pentru a învăţa să le accepţi prin experienţele împărtăşite de ceilalţi? 

Câte n-aş mai putea să înşir referitor la ceea ce se promovează astăzi, şi anume minciunile ambalate frumos. Dar la ce ar folosi? Suntem mult prea însetaţi de aparenţe pentru a putea suporta adevărul.

Astea sunt gândurile mele, transpuse aici, atât de sincer cât am putut. Pentru că dacă aş mai continua, aş mai avea multe de adăugat. Dar mă opresc aici.

Eu nu spun decât ceea ce cred, fapt care nu reprezintă deloc adevărul absolut (pentru că, până la urmă, nimeni nu-l deţine), ci doar adevărul meu, personal, pe care nu voi ezita niciodată să îl susţin atunci când va fi necesar.

Recapitulare de sentimente

Cea mai grea etapă în procesul de întreprindere a unei activităţi este începutul. Atunci când mă apuc să scriu aici, mă gândesc destul de mult la felul în care urmează să modelez cuvintele-n frază astfel încât să sune bine. De altfel, atunci când mă apuc să fac orice altceva, aşa cum am spus, cea mai grea parte este începutul. Restul, în schimb, vine de la sine. 

Este sfârşit de vară, aer de toamnă, iar viitorul este incert şi nu ştiu cum va arăta. Ştiu doar că urmează un nou început. Voltaire a spus că cele mai dureroase perioade din viaţa unui om sunt atunci când cunoaştem un om şi atunci când îi spunem adio. Doare să cunoşti un om pentru că aparenţele, de multe ori, înşală, iar omul este un adevărat labirint de incertitudini, dar, mai ales, contradicţii, şi doare să îţi iei adio pentru că, după asta, ştii că urmează un nou început, marcat de aceleaşi incertitudini şi contradicţii. 

Cu toate astea, suntem făcuţi astfel încât să facem faţă acestor începuturi pentru că, până la urmă, fie că vrem sau nu, ele fac parte din ceea ce înseamnă să fii om. Ce ar fi omul fără schimbare? Schimbarea este un element imperios în viaţa fiecăruia dintre noi, iar a stagna în monotonie şi dezgust nu este viaţă, este supliciu. Dar, aşa cum am spus, schimbarea doare. Doare să te desparţi de un om, doare să ştii că o va lua pe o altă cale decât a ta, după mulţi ani în care nu aţi mers decât împreună, dar, mai ales, doare să nu ştii dacă a meritat sau nu. 

Una dintre învăţămintele pe care le-am sustras din lecţiile pe care viaţa mi le-a dat este aceea de a nu avea regrete. Cu toate astea, uneori am senzaţia că regret. Şi poate chiar o fac. Dar imediat mă întreb: am fost fericită atunci când am făcut acel lucru? Atunci a meritat, iar regretele sunt de prisos, indiferent dacă, aparent, a fost o greşeală. Aşa că, în continuarea paragrafului anterior, aş adăuga că totul merită, atâta timp cât te face fericit. Dar, atunci când nu te mai face şi persistă în a deveni mai mult dăunător decât benefic, nu mai merită şi vine momentul ăla dureros în care trebuie să spui stop.

Ceea ce nu înţelegem noi, oamenii, este faptul că orice durere, oricât de insuportabilă ar fi, va trece. Pentru orice ne-ar durea, există o pastilă, indiferent dacă durerea este sau nu fizică. Se numeşte timp. Dacă am ştii să îl apreciem mai mult, am realiza cât de benefic este. Dar nu, noi alegem să-l pierdem fie lamentându-ne, fie tratându-l superficial, de parcă ar fi nelimitat. Dacă am realiza cât de scurt este totul şi cât de mult merită viaţa, poate nimic nu ar mai durea atât de tare. 

Dar suntem oameni. Suntem incerţi, suntem plini de contradicţii şi ne doare. 

O poveste aniversară

Am în minte ziua în care am împlinit 14 ani. Eram atât de entuziasmată de tot ce urma să aibă loc: ieşirea în oraş cu prietenele, ieşirea cu el, dar, mai ales, faptul că, în sfârşit, voi avea buletin, ceea ce, în ochii mei, era echivalent cu “a fi mare”. 

Ziua a-nceput minunat, evident, cu ai mei părinţi mândri de fata lor, prăjituri, cadouri, urări, declaraţii de dragoste, singurele declaraţii sincere care mi-au fost vreodată adresate, deşi, la acea vreme, încă nu conştientizam asta. Pentru mine, singurele declaraţii importante de dragoste erau cele care veneau de la el, aşa cum pentru orice fată de 14 ani care încă mai crede în oameni ar fi fost, de altfel, normal. 

Ca orice copil căruia i se pare banal să stea cu părinţii când este ziua lui de naştere, abia aşteptam să sosească prietenele mele şi să ieşim (Mă bufneşte râsul doar când îmi aduc aminte ce a urmat după.)

Sosind respectivele dudui şi exprimându-şi dragostea în cuvinte atât de împestriţate că v-ar lua instant greaţa dacă le-aş reproduce, îmi înmânează cadoul pe care l-au luat împreună şi pe care “s-au chinuit extrem de mult să îl găsească”: o trusă de machiaje Ruby Rose şi o carte pe care în dimineaţa zilei precedente am văzut-o la chioşcul de ziare împreună cu ziarul Libertatea şi mi-am zis în minte cât de proastă este. Asta nu ar fi fost nimic, dacă una dintre dudui n-ar fi lucrat la un chioşc de ziare pe timpul verii şi dacă, în urmă cu câteva zile, cealaltă duduie nu-mi spunea la telefon că mă-sa primeşte la serviciu numai cadouri “ieftine”. Şi, ca să nu vă faceţi vreo impresie greşită, nu m-a deranjat niciunul dintre aceste aspecte, pentru că trusa s-a dovedit chiar bună, în ciuda preţului ei, iar cartea nu a fost chiar atât de proastă pe cât mă aşteptam. 

Oricum, după toate astea, ne-am gândit să mergem la plajă că, deh, ce poţi să faci într-o zi toridă de 16 august? Ehe, şi aici a-nceput tărăboiul. Nu voi uita niciodată ziua aceea pentru că a fost una din zilele decisive din viaţa mea: atunci am învăţat că atunci când există invidie, nu mai poate exista nimic altceva. 

Mărturisesc sincer că, pentru vârsta mea, de doar 14 ani, arătam bine. Chiar foarte bine. Şi, cu părere de rău mărturisesc despre prietenele mele că ele nu arătau la fel de bine, deşi erau mai mari. Dar eu nu le vedeam aşa. Eu le vedeam frumoase şi le iubeam. Dar ele pe mine, nu. De-aia, când ele erau în apă, iar eu stăteam pe prosop. răsfoind cartea proaspăt primită, le spuneau unor băieţi cam tot de vârsta noastră care vorbeau despre mine, fiind din aceeaşi zonă, că eu nu sunt tocmai cuminte şi fel şi fel de alte atribute. Din fericire, ăia n-au crezut, dar mi-au zis mult mai târziu despre toate astea, când eu deja mă lămurisem cu cine am de-a face. De aceea EL, venind la plajă, nu m-a băgat în seamă şi mi-a dat un flit de numai ziua mea nu mai voiam să fie: pentru că eu, în ochii lui, eram altcineva şi eram cu altcineva. Eu eram personajul aparent negativ într-o dramă în care personajele cu adevărat negative apar ca personaje pozitive. 

Reacţia mea în timp ce se întâmplau toate astea? Plânsul. 

Reacţia lor în timp ce îmi făceau toate astea? Râsul. 

Atunci a fost unul dintre momentele în care am descoperit că viaţa nu e niciodată roz în întregime, ci este nuanţată. Dacă am rămas prietenă cu acele fete? Am rămas până la un moment dat când am deschis ochii. Nu a fost prea târziu, dar ar fi putut fi mai devreme. Aş fi evitat multe lacrimi. 

Am rămas prietenă cu acel băiat? Am rămas. În trecut.

Mi-am făcut buletin la 14 ani? Nu, mi l-am făcut la 17. De ce? De fiecare dată când trebuia să merg la poliţie, se ivea ceva. 

Ce s-a ales de acele fete? Nimic. 

Cine sunt eu în prezent? Sunt un om care nu a fost încercat de viaţă atât de mult încât să ajungă la concluzia că viaţa nu merită, ba din contră. Întâmplările ce m-au marcat mi-au definit gândirea într-atât încât să consider că viaţa este cel mai distractiv şi, totodată, cel mai întortocheat carusel dintre toate care există, însă este un carusel în care m-aş da non-stop, chiar dacă aş simţi că mi se face rău. Când voi avea senzaţia de greaţă, îmi voi îndrepta gândurile spre altă direcţie. Pentru că tocmai asta este frumuseţea vieţii, şi anume, diversitatea şi imprevizibilitatea faptelor, simţirilor, gândurilor. 

Pentru mine, cel mai fascinant dintre toate cele care există este timpul. Nu mi se pare nimic mai fascinant decât ceva invizibil şi, totuşi, atât de vizibil în viaţa fiecăruia dintre noi. De aceea, iubesc viaţa şi iubesc tot ceea ce ea îmi oferă. Chiar dacă uneori doare. Din fericire, pentru orice durere există pastile. Pentru mine, cele mai vitale pastile sunt părinţii mei. Fără ei, nu aş fi reuşit multe şi îmi dau lacrimile de fiecare dată când încerc să vorbesc despre ei, de aceea, mă opresc. 

Mamei mele îi place să spună că astăzi este în travaliu pentru ca mâine, în zorii zilei, să mă nasc. Împlinesc 19 ani şi, privind în urmă, îmi dau seama că există un timp pentru toate. Există un timp când suntem mici şi superficiali, însă cu o inimă mare, aşa cum eram eu, şi există un timp când creştem, ne maturizăm şi realizăm că viaţa nu e despre ceilalţi, ci este, în primul rând, despre noi, pentru ca, mai apoi, să ne putem dezvolta în armonie cu ceilalţi.

Viaţa nu înseamnă fericire decât în momentul în care încetezi să mai aştepţi şi trăieşti cu adevărat. Viaţa înseamnă să iubeşti şi să faci ceea ce iubeşti. Dar, mai ales viaţa înseamnă să ştii să trăieşti, în primul rând, cu tine însuţi. Aş putea să mai înşir multe astfel de cugetări. Dar, pentru că una din lecţiile cele mai importante pe care viaţa mi le-a dat a fost aceea că faptele sunt mai presus de vorbe, trec direct la fapte şi închei aici. 

Sesizare

Dacă aseară tot nu fu’ rost de nicio Perseidă şi cum somnul nu mă ia decât cu foarte mare greutate, m-am gândit să alung plictiseala luând la rând tot felul de clipuri de pe Youtube. 

Aşa se face că de la oripilantele live-uri de la Radio Zu care promovează toate aşa-zisele dive afone, am dat peste acest excrement al Mass-Mediei, considerat, de altfel, emisiune, şi care m-a făcut să-mi pun foarte multe întrebări despre lumea în care trăiesc. Da, ştiam că era oricum ceva în neregulă cu societatea, dar de la a fi în neregulă până la a involua la stadiul de Homo Sapiens Idaltu este, totuşi, o cale destul de lungă. Cu toate acestea, acolo ne situăm. 

De ce vorbesc la plural?

În primul rând, fie că vrem sau nu, cu toţii facem parte din această societate pe care oricât am blama-o, o facem degeaba, aşa cum fac şi eu acum. Dar nu asta este ideea. Ideea e că astfel de emisiuni există pentru că oamenii chiar se uită la ele şi se pare că sunt percepute ca fiind distractive din moment ce continuă să fie difuzate. 

În al doilea rând, faptul că CNA nu face nimic în privinţa asta, este un semn clar că dacă ei nu fac nimic, noi, ceilalţi, partea aia mică, dar nu destul de voinică a societăţii, ne batem capul degeaba. 

Din fericire, Internetul, dar, mai ales, Youtube-ul are şi părţile sale frumoase, chiar dacă pe prima pagină, fie că vrei sau nu, ţi se sugerează clipuri de-ale lui Salam pentru că astea-s în topul vizualizărilor din România. Tot din fericire, putem alege. 

De aceea, după traumatizanta experienţă de a-l vedea pe Velea într-o astfel de ipostază, aleg încă o dată să nu mă uit la TV şi să nu mai accesez în viaţa mea videoclipuri ce ţin de Mass-Media din România. 

 

Silentium

Nimic nu-i mai plăcut într-o după-amiază toridă de vară decât să te bucuri de liniştea şi umbra caisului, citindu-l pe Voltaire, acompaniat de dulcele viers al unei păsări despre care nu ştii nimic, dar te bucuri că este. 

Totodată, nimic nu-i mai neplăcut ca toate acestea să nu fie posibile, din cauză că locuieşti într-o staţiune la mare, unde turiştii vin şi se comportă exact cum nu s-ar comporta la ei acasă, iar tu eşti nevoit să-i suporţi pentru că pur şi simplu nu ai ce altceva să faci. Desigur, toate acestea nu ar fi complete dacă vecinul de peste gard nu s-ar trezi să-şi demoleze casa fix când ieşi tu în curte să te relaxezi şi vecina de pe cealaltă parte ar conştientiza că se poate face auzită şi fără să ţipe. 

De altfel, pe plajă este imposibil să găseşti linişte şi relaxare pentru că ăla din partea dreaptă are cinci copii şi toţi aleargă pe lângă prosopul tău, ăia din faţă şi din spate vorbesc unii cu ceilalţi de parcă ar fi în peşteră, iar în dreapta probabil se află un cârd de adolescenţi care nu mai contenesc să vorbească în limbajul specific hormonal, la un nivel acustic ridicat, fapt care nu prea se îmbină cu ce vrei tu să faci şi anume să te relaxezi şi tu că, mnah, doar eşti în vacanţă. 

Azi-noapte, bucurându-mă în sfârşit de liniştea şi răcoarea din casă, citindu-l pe acelaşi Voltaire, am fost întreruptă de nimeni altul decât Radio 21, dat la maxim la maşina vecinilor, dornici să-şi înece amarul în muzică proastă şi alcool. 

În seara asta, mă duc pe plajă să privesc Perseidele. Dacă şi-acum va fi gălăgie, păi uitaţi-vă voi la mine de nu instaurez eu dictatură militară pe litoral!