În vizită prin suflet

Aş vrea să scriu ceva romantic, dar nu pot. Nu am inspiraţie. Nu pot să scriu despre dragoste, oricât aş încerca. Nu pot să scriu nimic plin de metafore şi comparaţii referitoare la iubire. Nu pot face nimic din toate astea. Sunt inaptă din punct de vedere al romantismului transpus în litere.
Îmi place să citesc romane de dragoste, să empatizez cu personajele şi să mă simt acolo, alături de ele. Am suferit alături de Scarlett atunci când şi-a dat seama că de fapt Rhett e alesul, şi nu Ashley. Mi-a părut rău atunci când Diana din “Pânza de păianjen” a Cellei Serghi a rămas cu dragostea neîmplinită. Cel mai rău mi-a părut de personajele lui Balzac, mereu sortite morţii în goana după iubire. M-am bucurat pentru Jane Eyre că, într-un final, şi-a găsit fericirea alături de cel iubit, în pofida sacrificiilor pe care a fost nevoită să le facă. Ce mai, sunt o romantică incurabilă atunci când vine vorba de literatură! Dar atunci când vine vorba de romantism în propria mea literatură sau, mai bine spus, de propriile mele gânduri, nu le pot transpune în cuvinte…

Pictura-acrylic-pe-panza-dans-cerestru-seria-imposibila-iubire-15487
Şi totuşi, iubesc. Şi cât de mult iubesc! Însă nu iubesc multe lucruri, iubesc doar unul singur şi acela este viaţa. Îmi iubesc viaţa cu tot ceea ce include ea, fie bune sau rele. Iubesc tot ce mă înconjoară, iar acest sentiment este sinonim cu fericirea. Pentru că a iubi este fericire. Nu există altă variantă. Nu poţi spune “iubesc, dar nu sunt fericit”. Este ca şi cum ai spune “respir, dar nu sunt viu”. Dar eu iubesc…
Iubesc tot ce este viu şi imperfect, presărat cu nuanţe din toate culorile. Pentru că perfecţiunea mă plictiseşte.
Iubesc tot ce sună duios şi are o tonalitate caldă. Pentru că omul frumos se cunoaşte după glas.
Iubesc tot ce îmi zâmbeşte sincer. Pentru că zâmbetul este tot ce are omul mai de preţ, iar o astfel de bijuterie, într-o lume atât de săracă în fericire, este cea mai mare bogăţie.
Iubesc să râd oricând, oriunde, dar nu şi de orice. Pentru că a râde de orice nu este fericire. Este prostie.
Iubesc să te privesc şi să îţi spun că eşti un om frumos. Sau să îţi spun ceva de bine. Pentru că nu toţi oamenii au curajul să îţi spună asta. Majoritatea îţi spun ceva despre tine doar atunci când e de rău. De obicei îţi spun despre ei.
Iubesc tot ce are legătură cu omul. Iubesc oamenii. Dar nu pe toţi. Pentru că nu toţi merită să aibă parte de un astfel de privilegiu. Într-o lume în care există violenţă, răutate, prostie, nu toată lumea va putea avea parte de iubire. Şi nu pentru că nu le-o poţi oferi tu, ci pentru că nu vor ei. Dar, lumea este imperfectă, şi la fel şi iubirea. Căci altfel….
De ce te-aş mai iubi atunci când vorbeşti rău despre persoane în legătură cu care eu nu te-am întrebat nimic?
De ce te-aş mai iubi deşi atunci când îţi spun ceva, tu spui că ştii mai bine, dar faci tot ceea ce am spus eu?
De ce te-aş mai iubi deşi spui că eşti alături de mine, dar când am nevoie de tine nu ştiu unde te pot găsi?
De ce te-aş mai iubi deşi ştiu că în faţă îmi spui ceva, dar peste câteva luni ştiu exact că vei face opusul a ceea ce ai spus?
De ce te-aş mai iubi deşi ştiu că dacă îţi întind o mână, e posibil să mă apuci de amândouă?
Te iubesc pentru că eşti om şi eşti imperfect. Iar eu sunt asemenea ţie, un simplu om. Eu sunt tot ce am mai de preţ, iar tu eşti cel care, asemenea bijutierului, mă şlefuieşti pentru a străluci. Pentru că tu, omule, eşti tot ce poate avea lumea asta mai frumos, iar fericirea mea nu depinde de tine, dar aleg să o împart cu tine. Pentru că iubesc.
Am cunoscut şi acel tip de iubire despre care literatura nu se sfieşte să ne vorbească în toată splendoarea ei. Şi încă îl mai cunosc. Am iubit şi asemenea lui Scarlett, în derâdere, pentru ca mai apoi să primesc acelaşi “Frankly, my dear, I don’t give a damn”. Am iubit şi ca personajul Cellei Serghi, Diana, doar o închipuire. Ca Jane Eyre sau personajele lui Balzac nu am iubit şi, mai mult ca sigur, nu voi iubi niciodată. Pentru că, iubindu-mi atât de mult viaţa, nu aş putea percepe să sacrific totul pentru o altă viaţă. Iubirea este tot, de ce aş vrea să mă duc undeva unde nu există nimic?

iubire-cosmica-cald-si-rece-soarele-si-luna-doua-suflete-tinandu-se-de-mana-si-planeta-pamant2
Iubirea, de cele mai multe ori, se manifestă sub forma unui zbucium atât de puternic, încât ai impresia că tu eşti forţa din care ia naştere totul. Dar atunci când sentimentul de iubire se diminuează, dispare, totul se duce de râpă, inclusiv tu. Dacă atunci când iubeai erai Atlas cel puternic, cel care susţinea bolta cerească, după aceea n-ai mai fost nimic. Ai devenit ţărână. Dar, mai târziu, prin intermediul Gheei, zeiţa pământului, ai renăscut sub formă de stea, ba chiar ai devenit constelaţie. Pentru că iubirea multiplică toate simţămintele omului, aducând, odată cu ea, bunătatea. Iar bunătatea este esenţa pur umană. Pentru că ea este o alegere, iar a avea putere de discernământ, înseamnă a fi om.
În prezent, cunosc acel tip de iubire despre care nicio carte nu poate scrie. Nici măcar eu nu aş putea să scriu despre ceea ce simt. E un sentiment mult prea complex şi totuşi, atât de minunat prin echilibrul pe care l-a adus în viaţa mea, prin omul pe care îl reprezintă. Cel mai frumos dintre oameni…
Dar, desigur, cea mai nobilă formă a iubirii este aceea pe care o numim “acasă”. Se spune că acasă este acolo unde îţi este şi inima, şi aşa şi este. Inima mea este cu ea, cea mai minunată dintre toate fiinţele vii, cea mai nobilă dintre toate, cea pe care oricât aş încerca s-o descriu, îmi dau seama că nu există cuvinte atât de frumoase pe care să le transform în atribute alăturate numelui ei, acela de mama. Mama mea. Ea este definiţia întruchipată a iubirii şi a tot ceea ce se poate reda prin acest sentiment. Cum “tata” a fost primul cuvânt pe care l-am rostit, acasă nu poate fi acasă fără a-l pune şi pe el în ecuaţie. De ei, de cei care se bucură mai tare ca oricine atunci când mă văd şi care, deşi nu pot spune decât “ham-ham” sau “miau-miau”, ce pot să vă mai spun decât că ei sunt dovada clară că iubirea este o caracteristică generală a lumii, nu doar a omului. Ei sunt dovada că viaţa înseamnă iubire.
Pentru că nu pot să conchid prin propriile mele cuvinte, fiind obosite şi presărate cu emoţie, îi dau cuvântul domnului poet filosof, Lucian Blaga, care vă poate transmite mai bine decât mine ceea ce aş mai vrea să spun: “Dar ce poate însemna o iubire, cât poate ea dura, nimic nu durează în lumea asta, totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni.”

Aşa că, dragă timp, te rog, lasă-mă să iubesc, să fiu aici, acasă, cât mai mult…

Advertisements

Vino să visăm sub apă

Pentru că astăzi vremea de la malul mării a adus cu ea un puternic iz primăvăratic, am ieşit la o plimbare prin portul fostei cetăţi antice Callatis, şi am imortalizat câteva dintre aspectele peisajului de sfârşit de iarnă. Că marea ne cheamă la ea indiferent de anotimp, asta o ştim cu toţii. Aşa că, pentru a mai domoli dorul de mare, de căldură, de bălăceală, iată câteva dintre fotografiile pe care le-am realizat cu ocazia plimbării mele.

Portul Turistic Mangalia, cel mai frumos de pe litoralul românesc.

_DSC6277_DSC6285_DSC6304Lebedele-turiste în fiecare iarnă. _DSC6328_DSC6333O căţelusă pe nume Karma, care avea un chef nemaipomenit de bălăceală alături de lebede._DSC6339Turistele înaripate şi, pe fundal, şantierul naval DMHI. _DSC6348Black Swann. _DSC6351Lebedele… şi iar lebedele._DSC6355_DSC6357Panoramă a portului turistic._DSC6387Hmm! Îmi pare rău că nu pot pune şi sunetul valurilor alături de fotografie…_DSC6389Faleza Farului şi, pe fundal, şantierul naval._DSC6392Plaja Mangalia şi, în zare, vestitele staţiuni._DSC6413Soarele revărsându-şi ultimele raze pe ziua de azi… _DSC6416

În final, o melodie cu care poate reuşim să chemăm vara mai repede, măcar imaginar.

https://www.youtube.com/watch?v=SfRk7Bgx1iQ

P.S.: Rezoluţia originală a pozelor este de 4912 x 2716, dar eu le-am încărcat în varianta 660 x 371 pentru că exista riscul ca pe anumite PC-uri, laptop-uri, să nu se poată încărca.

“Să ucizi o pasăre cântătoare” de Harper Lee

Printre atâtea articole despre “măreaţa capodoperă” ce se vrea a fi carte şi film, pe numele său “50 Shades of Grey”, îndrăznesc să vin şi eu cu o recomandare de carte căreia îi voi alătura atributele de măreaţă şi capodoperă fără niciun fel de ghilimele, şi anume “Să ucizi o pasăre cântătoare” de Harper Lee. Ideea mi-a venit de la o ştire care a luat cu asalt lumea literară în urmă cu vreo 2 săptămâni, ştire care pe mine m-a făcut un copil fericit: autoarea romanului, Harper Lee, acum în vârstă de 86 de ani, va publica o continuare pentru  opera care nu i-a adus doar renumele mondial, ci şi numeroase premii.

Harper-Lee

Cine este Harper Lee? Ei bine, este o doamnă care a călătorit mult după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial şi care s-a învârtit prin cercurile unor scriitori de renume la acea vreme, printre care şi Truman Capote, cunoscut în special pentru “Mic-Dejun la Tiffany”. Avându-i ca model pe cei din jurul ei, doamna Lee s-a hotărât să scrie. A publicat un singur roman, cel menţionat, şi care a adus în atenţia publicului o temă controversată: tema rasismului, prejudecăţilor. Totuşi, farmecul acestui roman nu constă doar în tema pe care o aduce în discuţie, ci şi în felul prin care autoarea a ales să se exprime faţă de cititorii săi.

Cu o tonalitate caldă şi totodată umoristică, Harper Lee, prin vocea lui Scout, o fetiţă în vârstă de 6 ani la începutul romanului, prezintă problema discriminării rasiale, o caracteristică a Statelor Unite ale sfârşitului anilor `40 ai secolului trecut. Alături de fratele ei mai mare, Jem, şi de Dill, un băiat care vine la ei în oraş (Maycomb, Alabama) în fiecare vară, trec prin tot felul de întâmplări ce gravitează în jurul tatălui celor doi fraţi, Atticus Finch, a cărui profesie este aceea de avocat. Legat de titlul romanului, acesta are semnificaţia de a lovi în cel slab, “pasărea cântătoare” fiind aceea care, în viersul său, păstrează toate tainele lumii.

afe521e6-ed7e-4a42-8db6-673a4f203188

Totul începe atunci când o femeie albă, provenind dintr-o familie nu tocmai respectată în oraş, îl acuză pe Tom Robinson, un bărbat de culoare, că a violat-o. Atitudinea celor din comunitatea oraşului faţă de Atticus şi copiii săi devine represivă, cei mici fiind insultaţi de către colegii de şcoală şi chiar de membrii familiei pentru faptul că tatăl lor a acceptat să ia apărarea unei “ciori” (nigga). Totodată, Atticus primeşte ameninţări cu moartea şi chiar riscă să fie omorât, însă este salvat de Scout, fiica sa de 9 ani. Dar nu vă spun cum! Vă spun doar că puterea vorbelor unui copil sunt mai presus decât orice adevăr.

În paralel cu problema tatălui lor, copiii se confruntă şi ei cu o altă problemă, aceea legată de “Boo” Ridley, vecinul lor care nu ieşea niciodată din casă şi despre care credeau că este strigoi. Ei îl bănuiesc pe acesta de toate relele ce se întâmplă în oraş şi, prin tot felul de vicleşuguri, încearcă să pătrundă la el în casă pentru a-l demasca. Una dintre întâmplările marcante referitoare la acest subiect, este aceea când Jem, vrând să pătrundă în casa lui Ridley, este nevoit să sară gardul, rupându-şi pantalonii, pentru că era ameninţat cu puşca. Totuşi, a doua zi a găsit pantalonii gata cusuţi, atârnaţi pe gard, acest lucru dovedind totuşi că cel pe care îl bănuiau a fi monstru nu era chiar aşa cum credeau. De altfel, în primul an de şcoală al lui Scout, întorcându-se acasă alături de Jem, găseau mereu în scorbura unui copac din apropierea casei lor tot felul de cadouri, aflând abia spre final de la cine proveneau.

Ce se întâmplă mai exact în final? Ei bine, nu vă spun nici asta. Dar vă spun că acţiunea finală demonstrează cititorului că rasismul şi prejudecăţile sunt substanţe extrem de nocive pentru societatea noastră şi că reuşesc să o distrugă indiferent de modul în care acţionează, având efecte ireversibile. Totuşi, ca să-mi conturez ideea,  se pare că, în final, “Boo” Ridley nu mai e nici pe departe un strigoi, ci doar un om care suferă de claustrofobie, iar Atticus câştigă lupta cu sistemul, dar, din păcate, nu şi cu societatea.

killmockingbird

Copiii, Scout, Jem şi Dill, îl admiră pe Atticus pentru stăruinţa în a demonstra nevinovăţia unui om, neţinând cont de alte criterii decât de acela că este om ca şi el, regretă faptul că l-au judecat pe Ridley după bârfele oamenilor din oraş, iar acum îl respectă mai mult ca niciodată, mai ales pentru faptul că le-a dovedit că este mai uman decât mulţi dintre vecinii care pretindeau contrariul despre el, iar eu, ca cititor, am preluat toate aceste învăţăminte şi multe altele care se află ascunse printre rândurile cărţii şi m-am delectat cu o lectură pe cinste.

You never really understand a person until you consider things from his point of view

Până la publicarea celei de-a doua părţi, mă voi mulţumi să urmăresc ecranizarea din 1962 (pozele fiind, de altfel, capturi din film), care se pare că a avut un mare succes la acea vreme. Între timp, pe voi vă invit să îmi împărtăşiţi părerile voastre legate de această carte şi de felul în care se aplică tema rasismului şi a prejudecăţilor în zilele noastre, pentru că a fi un om cu o judecată justă şi imparţială atunci când vine vorba de situaţii precum cea expusă în roman, este cu adevărat o dovadă de curaj, indiferent de epocă. Dar oare câţi dintre noi am avea curajul lui Atticus puşi într-o astfel de situaţie?

Aurea mediocritas

Aş vrea să scriu hic et nunc ceva pentru că verba volant, scripta manent, însă este un adevărat Nod Gordian. Şi totuşi ars longa, vita brevis, iar eu cum sunt un adevărat Mecena şi sine die nu m-am dat bătută, voi încerca totuşi să scriu ceva. Res, non verba! Unde este Calul Troian atunci când ai nevoie de el? Neuronii mei sunt într-un perpetuum mobile, iar, a posteriori, vă spun că deşi am Memoria lui Seneca, imaginaţia mea vine şi pleacă, de la Anna la Caiafa.

Uf, mea culpa! Sunt un simplu homo! Ecce homo în toată splendoarea lui, căutând Oul lui Columb în Arca lui Noe. Festina lente, dragă inspiraţie! Mă situez la Idele lui Marte, dar voi pleca în curând, căci asemenea Păsării Phoenix, rara avis, imaginaţia mea va renaşte din cenuşă. Tocmai mi-a căzut în cap Mărul lui Newton, se pare că ceea ce voi scrie nu va fi muncă de sisif.

Cogito, ergo sum, spune filozoful, iar eu, pentru că nu vreau să cad în mrejele acestei Fete Morgana pe numele său “lipsă de inspiraţie”, voi folosi Lampa lui Alladin pe care o depozitez ab absurdo în genunea minţii. Fiat lux, am spus! Se pare că totuşi Cutia Pandorei şi-a revărsat deja toate nenorocirile asupra mea, căci, deşi alea iacta est, nu pot da de capătul Firului Ariadnei.

Errare humanum est sed perseverare diabolicum, de unde rezultă că merit tortura Furcilor Caudine, căci asemenea lui Ianus cel cu două feţe, imaginaţia mea uneori funcţionează, iar alteori, nu. Nu ştiu unde mă  situez mai exact, sunt între Scylla şi Caribda, nu mai am nicio scăpare. Volens-nolens, statu-quo este una negativă, iar strălucirea Sabiei lui Damocles îmi ia ochii… La ce pedeapsă mă aşteaptă pentru Chinurile lui Tantal, nu pot decât să spun Carpe Diem şi vae victis!

In extremis, simt cum Morfeu mă prinde în braţele sale şi, nota bene, oricine are un Călcâi a lui Ahile, iar eu prin ceea ce am scris nu am făcut decât să arat quod erat demonstrandum. Acestea fiind spuse, Eminenţa Cenuşie te priveşte aşa că schimbă-ţi modus vivendi dacă nu vrei să fii in medias res atunci când va cădea Mărul lui Paris. Nosce te ipsum, dacă nu vrei să fii ca Ingres şi vioara lui, nu de alta dar din turnul de fildeş este mai greu să găseşti Arcul lui Ulise… Şi nu uita dura lex, sed lex, chiar şi în cazul artiştilor, aşa că memento mori şi, încă o dată îţi spun, carpe diem ad-libitum ipso facto!

*Dacă te întrebi ce naiba tocmai ai terminat de citit, să ştii că nu am luat-o razna. Doar am vrut să văd cum ar suna într-un text nişte clişee internaţionale şi expresii latineşti pe care le-am avut de învăţat pentru admiterea la facultate.Şi totuşi, cred că o să învăţ chestia asta pe de rost pentru următoarea dată când are de gând să mă enerveze careva.* P.S.: Parcă mai frumoasă e fiica (limba română), decât maică-sa ( limba latina), şi evident, mult mai frumoasă decât taică-su (slavona).

Nişte doamne

Unul dintre motivele pentru care nu-mi plac romanele lui Jane Austen, în pofida talentului său, îl reprezintă tema pe care acestea o abordează, şi anume căsătoria, o noţiune care pe mine, personal, mă plictiseşte teribil în momentul de faţă. Şi da, aşa e, dacă vă gândiţi că mi se trage de la vârstă, ei bine, da, chiar aşa e!

Cu toate acestea, se pare că, raportându-mă la exemplele din jurul meu, mentalitatea mea nu este tocmai cea potrivită.

Am surprins în ultimul timp nişte discuţii între nişte don’şoare care au impresia că dacă-s majore sunt nişte doamne. Nu de alta, dar ele nici nu se mai gândesc la faptul că în aproximativ 4 luni trebuie să susţină examenul de bacalaureat, domne! Ele se gândesc că trebuie să se mărite până la 25 de ani că dup-aia devin urâte! Alţii, mnah, au aspiraţii mai modeste, se gândesc ce funcţie vor ocupa până la 25 de ani, ce fel de reuşite profesionale vor să aibă, ce ţări vor să viziteze… mai proşti ăştia, ce să le faci. Ruşine mie, nici nu m-am gândit până acum că după 25 de ani devin urâtă.

Niciun_invitat_nu_s-a_putut_uita_la_mireasa_3

Dar aşa e! Dacă o să stai să speli covoare, să ştergi copii la fund şi să-nvârţi polonicul în cratiţă toată ziua, cred şi eu că o să te fleoşcăieşti şi vei deveni urâtă! Nu de alta, dar tu reprezinţi partea cea mai nasoală a lumii, reprezinţi mediocritatea şi ai impresia că dacă vei avea un bărbat care să te susţină financiar în timp ce tu nu faci nimic, eşti deşteaptă. Ei bine, nu eşti, eşti o proastă şi din cauza ta societatea nu evoluează corespunzător şi vei deveni urâtă pentru că aşa ţi-e şi gândul! Pentru că, dragă tu asta care vrei să te măriţi, dar nu ştii dacă vei lua bacul, lumea nu mai e ca în cărţile lui Jane Austen, dacă ai idee despre ce vorbesc. În societatea aia, da, era normal să fii susţinută de soţ, pentru că nu aveai voie să faci mai nimic, iar existenţa ta se rezuma la a vorbi despre alţii şi a fi femeie. Dar tu, tu care ai atâtea posibilităţi şi care ai dreptul să gândeşti liber, îţi baţi joc de istorie în halul ăsta, îţi baţi joc de tot ce-au făcut predecesoarele tale care au luptat pentru ca tu, ca femeie, să fii liberă să poţi face tot ce doreşti…

Dar stai! Ştii care e problema ta principală? Că te crezi femeie, deşi habar nu ai ce înseamnă asta! Tu nu eşti femeie, femeie e mama ta, cea care a trecut printr-o şcoală, dacă nu mai multe, cea care munceşte pentru ca tu să ai tot ce îţi trebuie, printre care şi accesul la informaţie pe care se pare că îl batjocoreşti total, având în vedere ce gândire îngrădită ai, cea care şi-a sacrificat atâta timp din viaţă pentru tine, doar pentru tine! Şi tu, în loc să-i mulţumeşti femeii devenind cineva, pentru că poate ai potenţial, chiar dacă nu prea ştii să te foloseşti de el, vrei să-ţi baţi joc de munca ei măritându-te cu primul care îţi zâmbeşte mai frumos ca restul şi care îţi spune “te iubesc” pe un ton mai suav decât ăla de dinainte. Dup-aia te întrebi de ce zic bărbaţii despre femei că-s proaste… Păi, uite de-aia zic! Pentru că sunt atât de naive, aşa ca tine, care eşti doar o fată, dar te crezi femeie, doar pentru că arăţi ca una.

Ţie îţi place să visezi, dar tu nu ştii că visele sunt doar un produs al imaginaţiei noastre, tu nu ştii că visele devin realitate doar trecând la fapte. Tu te visezi femeie de afaceri, dar vrei să te măriţi după ce termini liceul. Poate dacă aveai vârsta asta în urmă cu 20 de ani, ai fi reuşit să fii cineva. Dar într-o societate în care se cer oameni competenţi, nu prea dă bine pe CV-ul tău să se vadă că eşti măritată de cum ai ieşit în lume. Dă bine să faci asta abia după ce eşti un om împlinit din punct de vedere profesional, ca să ai şi tu ce să-i dai de mâncare copilului, nu să-l ţii tot pe banii alor tăi. Nimeni nu creşte doar cu iubire! Poate doar sufletesc. Dar o iubire care are puterea de a te înălţa într-atât de mult încât să atingi stelele, te poate doborî cât ai clipi. Iar tu, tu draga mea, tu visezi, visezi prea mult! Iar visele neîmplinite sunt cele mai mari regrete ale unui om… Visele sunt dovada clară a nemuririi noastre, pentru că, poate, dacă am fi nemuritori, am putea să ne îndeplinim toate dorinţele. Dar într-o viaţă care chiar în timp ce tastez aceste litere se scurge încet, încet, cum crezi că le poţi avea pe toate dacă nu lupţi? Cum crezi că poţi fi o femeie de succes la 25 de ani, dacă la 20 ai fost ocupată cu măritişul şi până la 23 cu alăptatul?

mirese-in-ipostaze-jenante-si-ar-fi-dorit-ca-nimeni-sa-nu-vada-aceaste-poze-imagini-amuzante

Nu ştiu cărui fapt se datorează acest fenomen al domnişoarelor care visează mai mult să se mărite decât să ia examenul de bacalaureat, că romane de-ale lui Jane Austen nu prea cred să citească, preferă “50 Shades…” că, deh, le place să se viseze bătute de un bărbat perfect care în realitate nu există, dar pe care şi-l doresc. Pentru că uneori, trăim ancoraţi atât de mult în imaginaţie, încât nu concepem că viaţa e mai mult decât un vis frumos. Viaţa femeii e mai mult decât un măritiş. Până la urmă, esenţa vieţii e reprezentată de alea 60 de secunde de dinainte să mori şi în care viaţa ţi se perindă prin faţa ochilor şi îţi aruncă în faţă toate regretele pe care le ai. Nu zice nimeni să-ţi trăieşti viaţa gândindu-te la acel minut. Ci acel “nimeni” zice doar să te gândeşti de două ori înainte de a face un lucru pe care să îl regreţi în final. Nu de alta, dar deşi toţi ajungem ţărână, unii pot deveni nemuritori prin spirit.

N-ai decât să te căsătoreşti de pe-acum, că poate doar actul ăla îţi poate garanta certitudinea iubirii, dar înainte de a face asta, gândeşte-te că nu mai eşti pe vremea părinţilor tăi, ci eşti într-o societate în care iubirea nu stă scrisă pe hârtie, iubirea este peste tot în jurul tău, pentru că, după mulţi ani de chin, în sfârşit a scăpat de temniţa fatalităţilor istorice. Las-o să fie liberă! Bucură-te de ea în forma ei cea mai pură, nu o mânji înjurând-o pe la 30 de ani, când vei realiza că ai greşit şi că mai puteai aştepta….

A, şi ca să ştii şi tu: lucrurile imprevizibile sunt cele mai frumoase! Îmi imaginez un dialog între tine şi iubitul tău:

                   -Iubitule, vezi că eu vreau să mă căsătoresc până la 25 de ani, nu de alta, dar dup-aia o să fiu urâtă şi vreau să fiu sigură că nu mă părăseşti!

                   -Iubito, sigur că da! Accept.

Adică, vezi tu, ai stricat tot. Pentru că el oricum poate te-ar fi cerut Dar dacă tu eşti grăbită şi vrei imediat, nici de surpriza de a fi cerută nu vei mai avea parte. Deh, trebuie să fii si tu sigură că nu rămâi nemăritată, nu de alta, dar dup-aia se dă liber la îngrăşat porcul, nu?

Şi, aşa, ca un fapt divers, să ştiţi că Jane Austen a rămas nemăritată! Dovadă a faptului că deşi promova căsătoria, poate că nu era întru totul de acord cu ea. Şi iată că, la aproape 200 de ani de la trecerea ei în nefiinţă încă se mai vorbeşte despre ea. Să fie oare Jane Austen urâtă?

Chef de chef

Am atâtea de zis şi atât de puţină energie încât scriu doar cu o mână, în timp ce cu cealaltă îmi sprijin capul să nu cadă. Şi mai vreau şi ciocolată, dar magazinul e departe şi lenea e cucoană mare…

Nu vă speriaţi, nu-s bolnavă! Sunt doar obosită pentru că azi e duminică şi mereu mi-e somn duminica, în special când petrec până dimineaţa, iar asta se întâmplă cam în fiecare sâmbătă.

Numai că azi sunt revoltată şi mă oftic (dar ce mă oftic!) că nu am energia necesară să-mi vărs oful.

Pe scurt: Aseară fuse mare party, majoratul unei colege. Am ajuns la ora 21:30 şi până la ora 2:45 când am plecat de-acolo capul meu bubuia datorită sunetelor din surdină, pe numele lor MANELE. Măi, oameni buni! Sunt de acord că gusturile nu se discută (uneori). Dar, fraţilor, ce fel de distracţie e aia când tot ce faci este să dansezi pe un sunet de tarabană în combinaţie cu lălăiala unuia care cântă doar despre duşmani, femei şi bani? Hai, dansezi la început că, deh, să se simtă şi fata aia bine că n-a cheltuit zeci de milioane cu petrecerea degeaba… dar deja, după alea 10 manele, m-aş fi simţit proastă dacă aş mai fi continuat să dansez.

Oricum, chestia asta cu manelele la majorate şi nu numai, chiar şi la nunţi şi la botezuri, e ceva normal. Şi de-aia, de fiecare dată după ce merg la o astfel de petrecere, spun că nu o sa mai merg niciodată. Evident, de fiecare dată mă mint singură, sperând că poate va fi OK. Dar, nu, nu e şi oricâte persoane dragi mie ar fi pe-acolo, tot mă simt proastă dacă încerc să dansez pe aşa ceva, iar de pretins, nici atât nu aş putea! Şi credeţi-mă! Sunt sufletul petrecerilor, atunci când mă simt bine undeva, nu-s vreo babă comunistă! Îmi place de mor să mă distrez. Dar petrecerile astea, fraţilor, pe cuvânt că-s urâte tare!

1e3db9b2c91df12794ffc54d57fa83ceacdbbe768715b53fff712e421ff62a58

Folclorul nostru are nişte melodii atât de frumoase, iar noi preluăm de la alţii o cultură atât de trivială. Pentru că manelele, nu-s melodii, manelele “nu e” muzică. Manelele “e” o lălăială lipsită de sens, dar nouă, românilor, ne plac pentru că sună aşa, oriental, şi ne fac să ne simţim mai speciali!

Oricum, sunt atâtea genuri de muzică pe care te poţi distra la o petrecere… de ce trebuie, fratele meu, să-mi bubui creierul cu salami şi copii de aur???!!!

Atât am avut de zis. Mă bag în pat să citesc, nu de alta, dar neuronii mei au nevoie de un reboot total după o seară ca asta…

P.s.: Dacă mi-a observat cineva absenţa în ultimele două săptămâni, să ştiţi că-s fooooarte bine! Mai bine ca niciodată chiar! Doar că am avut un program mai plin care n-a mai lăsat loc şi distracţiei virtuale.

O zi faină să aveţi! Şi dacă aveţi drum pe la magazin, nu vă cer decât o Milka cu alune…