Cum l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt

În mod normal, obişnuiesc să-mi planific lista de lecturi pentru o anumită perioadă. Fie citesc doar o anumită categorie (beletristică, filosofie, istorie,-mai nou-drept), fie le îmbin. Vacanţa de Crăciun a reprezentat, pentru mine, nu doar cel mai frumos Crăciun, pentru că l-am petrecut în compania celor mai dragi oameni, cât, mai ales, a adus prilejul renovării camerei mele şi, implicit, achiziţionarea unei noi biblioteci, pe măsura cuvântului greu care sălăşluieşte printre miile, dacă nu sutele de mii de pagini pe care le adună, cumulativ, cărţile pe care mi le-am cumpărat pe parcursul timpului (şi pe care, desigur, le-am şi citit, atât cât am reuşit până în momentul de faţă). Eh, şi ca să nu mai lungesc atât, cu prilejul renovării şi achiţionării, evident, a venit şi momentul decorării şi, respectiv, aranjării cărţilor în bibliotecă, prilej cu care am descoperit diversitatea autorilor care-mi fac cu mâna de pe raft. Printre aceştia, se numără şi Eric-Emmanuel Schmitt, care-mi face cu ochiul de prin 2014, dar care mi-a atras în mod special atenţia acum, când am analizat mai cu atenţia coperta unicei cărţi pe care o am dintre toate cele pe care le-a semnat (dar aceasta este o chestiune de moment, desigur). 

Pe un fundal de cer albastru cu nuanţe de turcoaz, pe un norişor, stă un copil care scrie. Îmbrăcat în roz, desculţ, cu picioarele încrucişate şi întreaga atenţie concentrată asupra cuvintelor pe care le transpune pe foi, băieţelul (iar asta aveam să aflu abia după ce am aprofundat lectura cărţii) îşi trăieşte, sub spectrul unei crunte boli, ultimele zile din viaţă, scriindu-i lui Dumnezeu. Aceasta este coperta: 

oscar-si-tanti-roz_1_fullsize

Sursă foto

Diagnosticat cu leucemie, Oscar, un băieţel de 10 zece ani, îşi trăieşte ultimele zile în spital, ajutat de către Tanti Roz, o infirmieră în vârsta de “o sută de ani”, care îl învaţă să trăiască fiecare zi nu doar ca şi cum ar fi ultima, dar, mai ales, să o trăiască de parcă ar însemna 10 ani din viaţa lui. Astfel, în ultima zi a vieţii sale el va avea 100 de ani şi va fi sigur că a trăit din plin. Pe parcursul acestei etape, Tanti Roz îi sugerează băieţelului să învingă singurătatea şi teama de necunoscut prin a-i scrie lui Dumnezeu. Cu toate că nu cunoaşte adresa destinatarului, Oscar îi trimite zilnic scrisori în care îi povesteşte ce face şi îi pune întrebări cu privire la părinţii lui care, aparent, par să nu îl înţeleagă şi se feresc de el. 

Ultimele zile din viaţa lui Oscar îi aduc acestuia prilejul să parcurgă emoţii noi, cum ar fi prima dragoste, starea de gelozie şi chiar decepţia primei despărţiri care avea să fie, de altfel, ultima. Cu toate astea, nu este speriat de moarte. Până la urmă, de ce ar fi? Cum poţi să te temi de ceea ce nu cunoşti? O spune chiar el: De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mi-e frică să pierd ceea ce cunosc. Presat de timp şi de slăbiciunea cauzată de boală, Oscar învaţă, în doar câteva zile, ceea ce mulţi dintre noi fie învăţăm prea târziu, fie niciodată: arta de a trăi. Entuziasmat de sentimentul pe care i-l oferă dragostea, Oscar decide să iubească. Marcat de neputinţa părinţilor de a putea face faţă dispariţiei mult prea timpurie a propriului copil, el decide să le dovedească faptul că, deşi moartea va învinge în final, atât cât durează, nimic nu se compară cu a fi în viaţă. Oscar iubeşte, urăşte, râde, este curios, se înfurie, iartă. Trăieşte. 

În acest fel, Oscar găseşte răspuns la întrebarea care îl macină cel mai tare: dacă el îi scrie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu citeşte scrisorile sale şi ştie că este bolnav, de ce nu îl ajută? De ce trebuie ca viaţa lui să fie atât de scurtă şi care e soluţia pentru a o îmbunătăţi? În aflarea răspunsului, spre finalul romanului, băieţelul îşi dă singur răspunsul, într-o conversaţie cu Tanti Roz: 

-Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un “poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive. 

-Vrei să spui că pentru problema “Viaţă” nu există soluţie?

-Vreau să spun că pentru problema “Viaţă” există mai multe soluţii, deci nici una. 

-După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă e să trăieşti. 

Prinşi sub greutatea apăsărilor cotidiene, marcaţi de griji care ne acaparează întru totul spiritul, uităm să mai trăim. Alegem varianta cea mai uşoară, aceea de a fi. Cu ce scop? Ce fel de viaţă este aceea trăită doar prin fiinţă şi prea puţin în armonie cu sufletul?

O carte cu o copertă colorată, multe întrebări, povestea unui băieţel care îşi trăieşte ultimele ore din viaţă, cu toate că mai are atâtea de dat şi de făcut-Oscar şi Tanti Roz-transmite în doar 108 pagini un mesaj puternic, aparent banal, dar pe care, cei mai mulţi dintre noi alegem să îl tratăm cu superficialitate: carpe diem.

În timp ce îi scria printre ultimele dăţi lui Dumnezeu, contemplând în jurul său, Oscar ajunge la o concluzie care rezumă întreaga existenţă trăită în armonie cu arta de a fi şi de a trăi: 

 M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai secretul tău: priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. 

 Şi-atunci, ţi-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi umple nările şi mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simţeam că trăiesc. Şi mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.

Minunat. Într-adevăr, minunat. Oare cât timp a trecut de când ne-am gândit fiecare cât de minunat este faptul că putem să fim în viaţă şi că avem privilegiul de a putea trăi? Gândiţi-vă puţin la asta. O clipă măcar. 

În ultima scrisoare, băieţelul îşi încheie scurta viaţă prin a fi recunoscător pentru privilegiul de a putea fi în viaţă şi de a putea trăi până la venerabila vârsta de “o sută de ani”, în cele 10 zile pe parcursul cărora i-a scris lui Dumnezeu: 

Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine. 

Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm să o merităm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre ce vorbesc.

Să fie viaţa, oare, un împrumut? Nu am privit-o niciodată din această perspectivă. Am fost mereu recunoscătoare că sunt în viaţă şi am considerat mereu viaţa ca fiind ceva mai mult decât un privilegiu. Oricum ar fi, Oscar, în cele câteva zile în care a trăit până la 100 de ani, s-a simţit cel mai fericit din lume. A trăit şi, mai presus de orice, a simţit. Indiferent că a trecut prin stări bune sau stări mai puţin bune, el a ştiu să extragă din fiecare experienţă cel mai important lucru: cunoaşterea. În ultimele sale zile, Oscar a învăţat să cunoască şi să privească dincolo de ceea nu ştie. Cu toate că s-a temut, a luptat până la capăt şi, chiar dacă a fost acaparat de boală, în cazul său, viaţa a învins. Pentru că Oscar a ştiu să trăiască. 


Prima mea întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt s-a bucurat de un succes fenomenal. Sunt foarte încântată de descoperirea pe care am făcut-o cu prilejul redecorării. Dacă acesta e rezultatul, ei bine, păi, să tot decorez. Oricum, a fost o lectură edificatoare şi mă bucur că de data asta m-am luat şi după copertă, nu doar după nume. Recomand. Nu e o lectură “frumoasă” sau “bună”, aşa cum se obişnuieşte a fi numită o lectură ca aceasta. Este o lectură care, dacă nu va schimba gândiri, fie va trezi contradicţii, fie va sedimenta idei sau noi perspective. 

Şi, acestea fiind spuse, cred că voi mai “ieşi” la o întâlnire cu domnul Schmitt, că mi-a plăcut tare mult cum a decurs prima. 

 

 

 

 

 

Eu cu mine

Cred că noi, oamenii, avem o foarte mare problemă cu ceea ce se numeşte a ne vedea de propriile noastre vieţi şi a înceta să ne mai băgăm în ale altora dacă nu suntem invitaţi. De asemenea, mai cred că tot noi, aceiaşi oameni, înzestraţi cu raţiune şi, implicit, capacitatea de a discerne, ar trebui să ne gândim nu doar o dată înainte să aruncăm cuvinte, ci de foarte multe ori, mai ales dacă situaţia impune acest lucru. Şi, de asemenea, atunci când aruncăm respectivele cuvinte, poate ar trebui să le aruncăm însoţite şi de fapte, căci altfel, valoarea lor nu se poate măsura decât în nervi şi deziluzii. 

E foarte uşor să critici, să arunci cuvinte şi să te porţi de parcă totul ţi s-ar cuveni. Pentru că, deh, ăştia suntem. Mici creaturi mărginite de egoism şi orgoliu. Dar, dincolo de asta, de ceea ce presupune a ne transforma în nişte creaturi viciate de propriul ego, cred că fiecare dintre noi poate să fie om. Cu toate că, a fi om, este mai greu decât orice. Eu v-am mai vorbit despre asta de multe ori, despre a fi om, ce presupune asta şi bla bla-uri de genul, pentru că, evident, asta este şi ideea blog-ului. Însă, dincolo de “Arta de a fi om”-blog-ul- există un adevărat om. Un om, ca orice alt om, însă care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni, conştientizează că are această calitate, de a fi om. Din păcate, calitatea mea de a fi om s-a dovedit a exista într-o cantitate, dacă pot spune aşa, mai mare decât a celor cu care am avut (sau nu) norocul să interacţionez de-a lungul drumului vieţii. 

Până nu de mult, obişnuiam să fiu foarte om. Ce înseamnă asta? Ei bine, mai presus de orice, eram eu însămi şi nu lăsam pe nimeni să intervină între mine şi… mine. Ceea ce se simţea foarte bine. Ah, de-ar fi toată lumea atât de împăcată cu propria persoană aşa cum obişnuiam eu să fiu! În ultima vreme, însă, nu ştiu cum s-a făcut dar echilibrul meu interior a fost oarecum perturbat de anumiţi factori externi, şi anume persoanele din jurul meu care, fie din cauza schimbărilor care au avut loc anul acesta în ceea ce priveşte viaţa mea (facultate, oraş nou, 500 de kilometri distanţă de casă, oameni noi), fie din dorinţa de a mă ajuta (?!), fie pentru că, nu ştiu, aşa le-o fi venit, au decis că e cazul să îşi dea cu părerea  şi să îmi influenţeze, profitând (în mod conştient sau nu) de slaba mea pregătire emoţională atunci când vine vorba de a face faţă cuvintelor grele, perspectiva asupra vieţii. Ceea ce este foarte grav. E teribil de grav când ajungi în punctul în care ceea ce spun alţii devine mai important decât ce simţi sau gândeşti tu. Ori ambele (că, mnah, sunt situaţii în care simţi ceva, gândeşti altceva, ori invers, ori gândeşti, simţi la fel-mă rog). De-aici, a luat naştere un adevărat amalgam de emoţii şi gânduri nu tocmai roz, mult pesimism şi confuzie, dar, mai ales, multă dezamăgire şi judecăţi necuvenite. Să nu mai spun de scăderea stimei de sine până la un nivel execrabil. Atât de execrabil, încât eram gata să dau cu piciorul şansei de a-mi trăi visul. Din fericire, m-am trezit la timp, cât să îmi dau seama care este problema. 

Problema este că sunt un om prea bun. Pe bune, chiar sunt un om prea bun. Am un suflet atât de mare, încât dacă aş putea să-l scot din mine, probabil ar lumina întreaga lume. Atât de bun şi luminos este. (Uite-o şi p-asta, se laudă singură…)  Şi, mă rog, asta ar fi doar o parte din problemă. Partea cea mai gravă este că nu toată lumea este asemenea mie. Pe cât de altruistă sunt eu şi plină de intenţii bune în absolut orice fac, pe-atât de egoistă şi limitată în gândire este lumea din jurul meu (evident, nu toată lumea, dar asta sper că este clar). Concluzia în urma a tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme (o adevărata telenovelă, plină de situaţii dramatice, lacrimi şi întrebări fără răspuns) este că, de-acum încolo, orice persoană care va încerca să îmi dea un sfat fără să fie rugat să facă acest lucru, adică, altfel spus, să îşi dea cu părerea neîntrebat, va primi un mare “taci că nu te-am întrebat nimic”. De ce? Pentru că nu mai vreau. M-am săturat. Nu am nevoie nici de sfaturi şi nici de păreri.

Mie îmi place de mine şi chiar mi-am dovedit de-a lungul timpului că sunt un om destul de înţelept şi care ştie ce vrea. Şi chiar ştiu ce vreau. Foarte bine chiar. Aşa că, acestea fiind spuse, taci că nu te-am întrebat nimic. Nici pe tine, nici pe tine şi nici pe tine. Dacă greşesc, e greşeala mea. Dar, vezi tu, eu nu prea fac greşeli şi, dacă se întâmplă să le fac, tot eu le repar. Nu tu. Sunt doar eu cu mine. Aşa am fost, sunt (din fericire, iar!) şi mereu voi fi. Iar dacă ai de gând să îmi ceri perfecţiune, singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că arta înseamnă orice, mai puţin perfecţiune. Iar eu, eu sunt “Arta de a fi om”, dom’le, în caz că nu ştiai. Aşa că mai lasă-mă cu datul cu părerea şi cu accese de pesimism duse până la extrem, că sunt sătulă de dramă. Dacă voiam dramă, făceam teatru. Dar eu sunt om şi nu trăiesc pe baza unui scenariu. Şi nici nu o voi face vreodată (sau nu o voi mai face). Pentru că, “frankly, my dear, I don’t give a damn”. Iar asta se simte foarte, dar foarte bine. 

 

Vasilica

Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai… De fapt, nu. Nu era niciun Rai. Şi nici măcar un plai. Era doar o mare de suflete seci şi impasibile. 

Cum, odată cu timpul, totul capătă o nouă formă şi evoluează, de cele mai multe ori într-un alt sens decât cel iniţial, anumite forme de viaţă din această mare de suflete seci au decis să aleagă un alt drum decât pe acela al turmei. Dar, a nu se interpreta la propriu, ci, aşa, doar la figurat. Sufleteşte, tot alături de semenii lor au rămas, însă viaţa i-a purtat din marea de creaturi seci, direct în ocean, unde, spre nenorocul lor, regulile erau diferite faţă de cele pe care le cunoşteau ele. 

Una dintre formele de viaţă ajunse în ocean, venită tocmai din abisurile mării de suflete seci, era Vasilica. 

Vasilica făcea parte din specia scafopodelor sau, altfel spus, era o moluscă. Obişnuită să stea mereu în crustă şi să nu ia contact cu lumea reală decât prin intermediul televizorului şi Facebook-ului, Vasilica asimilase modele comportamentale nu tocmai potrivite pentru viaţa din ocean. Într-o lume unde rechinii sunt pretutindeni şi sunt permanent în căutare de hrană, Vasilica se credea ea însăşi un rechin, aşa că îşi arăta dinţii de fiecare dată când simţea că i se încalcă drepturile, dinţi care, apropo, erau oricum prea mari pentru o moluscă. 

Pentru că postul de televiziune preferat al Vasilicăi era Antena 3, iar gusturile muzicale se regăseau în grila Radio ZU&Co., nu avea o viziune prea largă cu privire la realitate. Credea că totul se raportează la ea şi, cu toate că era la a doua facultate, şi anume la Drept, avea tendinţa să ia mot-a-mot chiar şi acest lucru, pentru că, prin atitudinea ei, Vasilica avea tendinţa să îşi ceară doar drepturile, fără a-şi exercita obligaţiile. Iar asta, în ocean, nu era tocmai bine. 

Odată cu mutarea, Vasilica s-a gândit să stea în chirie. Aşa că, după mulţi ani în care a mai stat şi cu alte persoane, dar care nu o lăsau să se uite la televizor şi, din cauza asta, era nevoită să se ducă săptămânal acasă, în cochilia din mare, ca să se uite la Mircea Badea, Vasilica a decis să se emancipeze şi s-a mutat undeva mai potrivit pentru ea, unde avea plasmă şi un pat în care să-şi întindă crusta atât cât ar avea ea chef. 

Destinul a făcut ca în noua locuinţă să fie deja cineva instalat. Venită dintr-un recif de corali situat undeva în provincie, M. era un căluţ de mare. Ea se deosebea de ceilalţi căluţi de mare prin faptul că avea atât codiţa, cât şi părul, creţe, creţe. Din fericire, gândirea şi atitudine îi erau drepte. Că doar de-aia şi venise să studieze Dreptul. 

Puţin speriată de Vasilica, M. a încercat să se conecteze în mod amiabil cu molusca, cu toate că accentul ei, din marea de suflete seci, îi cam dădea bătaie de cap. Dar să fie ăsta un impediment pentru M.?! Nee. Ea era un suflet al cuvintelor.

La început a fost destul de bine, Vasilica nu prea stătea acasă, aşa că M. era liniştită şi îşi vedea de ale ei, şi anume de lectură, scris, învăţat etc.. Dar, când Vasilica a început să stea pe-acasă mai mult, cu toate că M. era o fiinţă extrem de pacifistă, începuse să se cam sature să adoarmă pe fundal de Mircea Badea şi Gâdea. De asemenea, după vreo câteva săptămâni, M. a constatat că deja cunoştea întreaga grilă TV. Ştia la ce oră este Măruţă sau Acces Direct şi, de asemenea, emisiunea aia cu Tonciu şi alte pseudo-vedete care cică erau în armată. Nu mai ştiu cum îi zice. De Masterchef să nu mai spun.

Ce să facă M. în cazul ăsta? Ea îşi luase cu ea de-acasă Nietzsche, Platon, ceva beletristică, doctrină juridică… Acum, mnah, îi place să asculte muzică clasică la căşti, dar cât să te poţi concentra în condiţiile astea? Aşa că M. a descoperit baia şi, mai ales, şi-a dat seama că, dacă pui o pernă, WC-ul sau cada pot fi chiar foarte confortabile. Până la un punct, desigur.

Nu peste mult timp, M. a descoperit că fie Vasilica are probleme cu auzul, fie cu bunul-simţ. Ea a tins să creadă că este a doua variantă, nu de alta, dar, de fiecare dată când era rugată să dea teveul mai încet, domnişoara moluscă se făcea că nu aude. De asemenea, cu toate că M. ieşea pe balcon sau pe hol ca să vorbească la telefon, Vasilica ţinea să împărtăşească cu M. conversaţiile ei telefonice, indiferent de oră.

Tot ce voia M. era să plece acasă, în reciful de corali, unde totul era frumos şi liniştit.

Într-o noapte, M. a decis să stea până mai târziu să înveţe şi, evident, avea nevoie de lumină. Cu toate că Vasilica adormea mereu cu teveul aprins şi M. nu îi spunea nimic, Vasilica s-a ofuscat din cauza deranjului luminii la o oră atât de târzie cum este ora 1 noaptea, aşa că a început să invoce dureri de cap şi regionalisme moldoveneşti, pe o tonalitate pe care un căluţ de mare atât de micuţ şi drăguţ ca M. nu prea o agreează. Ea a fost învăţată să vorbească frumos, indiferent de situaţie.

Din fericire, a venit vacanţa de iarnă şi M. a plecat acasă, de unde nu s-ar mai fi întors nici plătită ştiind ce o aşteaptă. Dar, obligată de circumstanţe, a decis, totuşi, să înfrunte situaţia.

Hotărâtă să o întâmpine frumos pe Vasilica, speranţa i-a fost spulberată în momentul în care, intrând pe uşă, a fost întâmpinată cu ţipete şi regionalisme moldoveneşti, pe motiv că lumina de pe hol a rămas aprinsă timp de o oră. De asemenea, Vasilica a venit foarte prost dispusă din vacanţă, aşa că a decis să se ia de M. pe motiv că i-a luat o felie de pâine în data de 45 noiembrie, ora 29:87, fără să o sune să îi spună.

Când a văzut cu cine are de-a face, M. a lăsat mândria de căluţ de mare, şi a atacat-o şi ea, la rândul ei, pe Vasilica, reproşându-i gusturile în materie de televiziune şi chinul prin care a trecut în timp ce încerca să adoarmă pe fundal de Mircea Badea sau să înveţe pe Alex Velea. Şi multe altele. Vasilica o tot ţinea cu felia de pâine, motiv pentru care M., o fire raţională, a decis să pună punct discuţiei. Când n-ai cu cine, n-ai cu cine.

Acum, Vasilica o urăşte pe M., dar M. este împăcată cu ea însăşi. Ah, şi se gândeşte serios la felia aia de pâine. Oare să fi fost o pierdere atât de mare? Mai mare decât neuronii pierduţi privind grotescul canal de televiziune Antena 3? Dar, vorba aia, când eşti mort, nu eşti mort. La fel şi când eşti… sărac cu duhu’. E greu doar pentru cei din jur. 

Vasilico, Vasilico… Acu’ eşti de poveste la propriu.