Haz de necaz

Cred că, măcar o dată-n viaţă, fiecare dintre noi a trecut prin momente dintr-alea super penibile, momente în care am simţit că nu vrem decât să ne evaporăm.

Aseară mi s-a întâmplat o chestie de genul şi partea cea mai rea a fost aceea că nici măcar nu eram conştientă de ceea ce se întâmplă, până când nu am realizat că prietenul meu nu se uita aşa de zâmbăreţ la mine pentru că spuneam ceva amuzant, ci pentru că eu însămi eram amuzantă.
Totul a început prin achiziţionarea unei noi pudre, adaptată la noile condiţii dermatologice, piele bronzată, super neagră. Numai că nu eu mi-am achiziţionat pudra, ci maică-mea, care zicea ea în urmă cu câteva zile ceva de schimbatul ochelarilor că nu prea mai vede bine. Dar, cu siguranţă după această întâmplare, e clar că şi vederea mea e dereglată.
Bun, vine seara şi, după o zi lungă în care am stat baricadată în cameră, vine Cristian (prietenul) cu propunerea de a merge la Mc. Or, cum aşa ceva nu se poate refuza, evident că am acceptat să mergem. Încep să mă pregătesc şi, nerăbdătoare să încerc noua pudră, constat că e parcă prea neagră pentru tenul meu. Adică, nu m-am bronzat chiar atât de mult încât să par afro, ci sunt undeva pe la nivelul creolilor. Dar, în fine. Mă apuc să mă dau cu pudră şi, într-adevăr, era cam închisă, dar nu părea ATÂT de închisă la lumina becului din camera mea, aşa că, după ce o aplic, mi se pare că e destul de ok. Parcă era puţin vizibilă diferenţa între faţă şi gât, dar, mnah, deja eram în criză de timp, plus că, mă gândeam eu, nu se va observa atât de tare. Mă apuc să mă îmbrac, tocuri, cămaşă, blugi, arătam super ok, nici nu mai luasem în calcul “micul” detaliu, şi anume culoarea feţei mele.
După ce urc în maşină, plecăm şi, uitându-se la mine, prietenul meu mă întreabă dacă vom coborî din maşină. Mă gândeam că spune asta că probabil nu îi place cum e îmbrăcat sau chestii de genul, nu că aş avea eu ceva. Pe parcursul drumului se mai uita el ciudat la mine, dar tot nu zicea nimic. Eu mă tot uitam în oglindă că, mnah, începusem deja să bănuiesc ceva.
Ajungem la Mc şi, după ce am intrat, am văzut că se uita lumea ciudat la mine, dar m-am gândit că se uită aşa cum se uită orice om când cineva necunoscut intră în local. Stând la coadă, Cristian mă întreabă dacă m-am dat cu ceva pe faţă. Eu, simţindu-mă deja super ciudat, i-am zis că nu, că m-am bronzat, iar el a îngânat un “aha” puţin îndoielnic. M-am dus să mă aşez la o masă şi, tot aşteptând, aud dintr-o dată discuţie între nişte tipi mai “maro” care aşteptau şi ei la coadă, eu având un auz destul de dezvoltat:
-Bă, e o fată la o masă. Bă, e neagră.
-Cum, bă, neagră?
-Neagră, bă, frate, uită-te!
-Nu mă uit, bă, mi-e frică.
Mda, şi cam aici m-am prins eu că este vorba despre mine.
Vine şi Cristian la masă, mie deja îmi venea să plâng, m-am uitat la el, el s-a uitat la mine cu o faţă de-aia de nevinovat, şi îmi spune că i-a fost ruşine să-mi spună, dar am faţa neagră. Mă bufneau şi râsul şi lacrimile în acelaşi timp. Am luat toţi McPuişorii şi cartofii la pachet, şi ne-am urcat în maşină, unde am început să mă şterg nevrotic pe faţă de “funingine”, aşa cum a descris Cristian pudra mea.
Evident, am început să fac scandal că de ce m-a lăsat să mă fac de râs, iar răspunsul lui a fost ceva de genul că a crezut că e o nouă modă şi că eu sunt conştientă, iar pe el îl interesează să fiu fericită.
Au urmat 2 minute de tăcere în care eu am continuat să-mi şterg faţa, iar el mânca din cartofi cu frica pisicii care a furat puiul de pe masă şi ştie că urmează să fie pedepsită. După cele 2 minute, am început să ţip iar în legătura cu felul în care m-am făcut de râs, iar el, după ce m-am descărcat, nu a zis decât că îi pare bine că am revenit la normal, după ce îmi ştersesem faţa şi aveam iarăşi tenul meu, bronzat, dar nu “cărbune”.
Am fost tristă, dar, după vreo 10 minute, stând în parcare la Aqua Magic, parc acvatic situat chiar la intrare în Mamaia, toată tristeţea s-a rispit când a început să cânte în surdină, el, unicul, magnificul, briliantul României, evident, Florin Salam. N-ai cum să fii trist într-o asemenea atmosferă, îţi moare şi ultimul neuron, aşa că nu mai simţi nimic, de-aia e atâta voioşie la petrecerile cu manelele. Ăia nu simt nimic.
Dar, povestea mea nu este despre cocalari. Povestea mea este despre cum am arătat eu ca o piţipoancă proaspăt ieşită de la solar sau din mină, timp de o oră, şi despre cum s-a râs de mine. Acum râd, dar aseară a fost prăpădul de pe lume. Dar, cum eu nu sunt orice “piţipoancă”, ci sunt o piţipoancă cu blog, profit de treaba asta ca să transform ridicolul în zâmbet.

Acum, dacă mai aveţi răbdare 1 minut, vă mai povestesc o întâmplare tot tipic piţiponcească, de pe vremea când aveam aproape 14 ani, în vara anului 2010.
Era o seară de iulie şi, undeva pe la ora 19, trebuia să fiu în Mangalia pentru o ieşire “cu fetele”. Aranjată tun, pantaloni scurţi, platforme, maieu alb, la fel de bronzată ca acum, însă cu nuanţa de pudră potrivită, am plecat spre staţie. Cum tehnologia în materie de telefoane încă se limita la Nokia cu şină sau clapă, eram şi eu mândra deţinătoare a unui Nokia cu şină, bleu cu argintiu. Pfuai, şi ce mă mai mândream cu el. Atât de mult că butonam non-stop, chiar şi în timpul mersului. Şi, cum mergeam eu ţanţoşă pe stradă, spre staţie, cu tocuri şi pletele-n vânt, nu văd că deraiasem de pe trotuar în iarbă şi POC!, impactul cu ditamai panoul pe care scria “Salvaţi delfinii” a fost inevitabil. Că ăla era din lemn şi mă durea de muream, asta era una, dar că m-a văzut toată lumea care se întorcea de la plajă în plin sezon, asta e altceva. Cred că asta m-a durut şi mai tare.

Cu siguranţă că dacă mi-aş scotoci prin amintiri, aş mai găsi ceva demn de povestit în contextul ridicolului. Dar, pentru moment, sper că v-am amuzat cu păţaniile mele şi, evident, aştept să mă amuzaţi şi voi pe mine. 🙂

Advertisements

Arta de a şti să fii om

Într-o epocă în care până şi tehnologia este “deşteaptă”, omul a căpătat tendinţa de a se supraevalua din punct de vedere intelectual, fie din motive sociale, cum este popularitatea pe site-urile de socializare, fie din motive agenare.

Termenul de “înţelepciune” a devenit un clişeu şi, din nefericire, îl utilizăm cu multă nonşalanţă.

Să fim cu toţii, oare, înţelepţi?

Dar la ce ne referim când spunem despre noi că suntem înţelepţi?

Noi, oamenii, avem o tendinţă extrem de greşită de considera că deţinem adevărul absolut, tocmai de aceea, în discuţii contradictorii, devenim agasanţi: nu ne place să fim contrazişi pentru că acest lucru ne răneşte ego-ul.

Tot noi, oamenii, în suficienţa noastră, avem impresia că, odată cu vârsta, devenim mai înţelepţi, pentru simplul fapt că, ei bine, înaintăm în vârstă şi credem că, prin acest proces, automat, devenim cu toţii nişte mici Platon.

Ce nu înţelegem tot noi, aceiaşi oameni, este faptul că vârsta este doar un număr care nu ne defineşte în alt fel decât fizic şi, dacă suntem norocoşi, poate nici chiar din punctul ăsta de vedere. Ne încăpăţânăm să ne croim întreaga viaţă în jurul vârstei pe care o avem, mai ales în ceea ce priveşte procesul de socializare.

Din nefericire, acest aspect ia, de multe ori, turnuri negative, pentru simplul fapt că omul, în concepţia sa, consideră că este mult prea bun pentru a purta conversaţii cu persoane mai mici ca vârstă, tratându-le cu superficialitate. Probabil acesta este şi unul dintre motivele pentru care foarte multe mămici, în ignoranţa lor, îşi alintă copiii prin rostirea stâlcită a cuvintelor, neconştientizând că acel copil este o persoană, nu un animal, şi că toată tărăşenia aia nu face decât să-l afecteze din punct de vedere psihic şi verbal. Totodată, avem tendinţa de a trata absurd conversaţiile cu copiii şi modul în care ne comportăm faţă de ei pentru că avem impresia că “sunt copii, nu înţeleg ei”. Ei bine, această percepţie spune multe nu doar despre faptul că a înainta în vârstă nu înseamnă a deveni automat înţelept, ba din contră, de multe ori, înseamnă îngrădirea orizonturilor, o limitare a sentimentelor şi concepţiilor.

Consider mult mai înţelept un copil care răspunde unui adult agasant printr-un zâmbet, decât un adult care răspunde răutăcios unui copil. Totodată, consider mult mai înţelept un copil care pune întrebări, decât un adult care ştie doar să dea ordine.

De asemenea, îl consider înţelept pe acel om care poartă în suflet câte un zâmbet pentru fiecare, indiferent de vârstă sau poziţie socială, căci, din nefericire, această aparentă înţelepciune a oamenilor, care apare cu cât înaintează în vârstă, este dată şi de aspectul financiar. Avem impresia că banii ne fac atotştiutori, supremi, pentru că, într-adevăr, trăim într-o societate în care banul a devenit intermediar între necesitate şi plăcere, aspecte esenţiale care ne ghidează cursul vieţii. Însă bunurile noastre cele mai de preţ sunt conştiinţa şi sufletul. Ele trebuie să comunice negreşit, indiferent de poziţia socială pe care o avem.

Cea mai mare parte a înţelepciunii noastre stă în suflet. Nu putem spune despre un om rău că este înţelept, ar fi un paradox. Sufletul este cel care ne defineşte fiinţa, iar el nu ştie ce este aceea vârstă. A şti să-l ghidezi pe calea cea bună, asta se cheamă a fi înţelept. Sufletul este rădăcina întregii noastre existenţe, iar conştiinţa este floarea a cărui colorit este dat de atributele spiritului. Însă ce este înţelepciunea, dacă nu un termen pentru a desemna, până la urmă, arta de a şti să fii om?

Pauză de Vamă

Calendarul spune că a venit vara. Numai că plaja din Vamă e mai goală ca oricând la început de sezon, iar mâine începe BAC-ul. Printre variantele de la materiile pentru examen, am decis că se poate strecura o pauză de câteva ore pentru o mică plimbare şi, cum Vama nu e decât la câţiva kilometri, iar nopţile mele albe sunt dedicate învăţatului, o plimbare de seară a fost energizantul perfect pentru orele de studiu care au urmat.

Nu am inspiraţia necesară să scriu ceva care v-ar putea capta interesul. Prin mintea mea se perindă doar cuvinte din câmpul lexical al BAC-ului şi admiterii, aşa că, pentru a nu vă plictisi, am făcut câteva fotografii care să vă poarte pe malul cald al Mării Negre, pustiu, dar minunat.

_DSC8789Început de iunie cu plaja goală. Prea goală.

_DSC8792 Din păcate, de vreo 2 ani, pe plaja din Vamă sunt mai multe umbrele decât oameni, deşi ele nu servesc decât pentru focurile de tabără. _DSC8807 _DSC8813 Privelişte care, până la acest 1 Mai, a stat ascunsă în spatele unor baruri. Noroc cu ANAF. _DSC8818 Astea-s nişte umbrele care-mi plac mult, mai ales că sunt doar câteva. Plus că se încadrează perfect peisajului. Chiar aduc a Vamă. _DSC8829 Motto-urile de la Amphora, un bar cu muzică bună şi pentru toate vârstele. _DSC8843Sandalandala e, din punctul meu de vedere, cel mai mişto loc de pe litoralul nostru. Am pozat doar intrarea, dar vă invit să daţi un search pe Google să vedeţi cum arată. Şi nu doar că arată bine, dar şi atmosfera e pe măsură!

Pozele sunt făcute ieri, însă abia acum am reuşit să deschid laptop-ul.

Abia aştept să revin şi să spun tot ce am de spus. Gândurile curg neîncetat, însă timpul e mai limitat ca oricând.