În treacăt fie spus

Stau de vreo 30 de minute şi mă holbez la ecran în timp ce mă gândesc la ce aş putea să spun. Dar… nu prea mai am cuvinte. În ultima vreme, totul s-a rezumat la fapte, pe care, ce-i drept, le-aş putea transpune aici, însă nu o voi face din motive pe care le voi dezvălui atunci când voi simţi că este necesar.

Momentan, nu mă voi rezuma decât la a vă spune că motivul pentru care nu am mai scris nu ţine nici de lipsa mea de timp (care, într-adevăr a devenit o problemă), nici de lipsa mea de inspiraţie (care, deşi există din plin, nu vrea să se transpună în cuvinte). Motivul pentru care nu am mai scris ţine de faptul că arta de a fi om, în ceea ce mă priveşte, a trecut la un nou nivel, şi anume acela ce ţine de concret, şi nu de imaginar. 

Una dintre cele mai mari probleme cu care m-am confruntat de timpuriu a fost faptul că obişnuiam să trăiesc (deşi nu e tocmai cuvântul potrivit) mai mult prin prisma gândurilor, decât prin prisma faptelor. Obişnuiam să îmi creez probleme singură prin prisma imaginaţiei, care, deşi bogată, nu mi-a adus întotdeauna doar bucurii. De cele mai multe ori, a fost o corvoadă, o corovoadă care mă apăsa atât de tare, încât cedam şi nu mă mai puteam ridica decât cu foarte mare dificultate din acest blocaj al minţii. Mă concentram asupra unor probleme aparent importante şi, credeam eu, definitorii pentru viaţa mea. 

Nu vreau să intru în detalii. Ideea pe care vreau să o transmit este aceea că nu am mai scris pentru simplul fapt că mi-am îndreptat atenţia strict asupra mea şi… atât. Am eliminat orice gând negativ şi, în caz că mai îndrăzneşte să apară câte unul ocazional, nu face decât să se blocheze de avalanşa de optimism din mintea mea. Am realizat că viaţa este mai mult decât gând, viaţa este, în primul rând, faptă. Aşa că mi-am luat viaţa în mâini şi am început să o trăiesc după bunu-mi plac. Am eliminat orice dubiu, transformându-l în certitudine. Orice urmă de îndoială a fost risipită şi transformată în concret. Pentru că timpul trece mult, dar mult prea repede pentru a sta pe gânduri. Plus că nu există satisfacţie mai mare decât atunci când tot ce îţi propui devine realitate şi toate gândurile pline de dubii şi nuanţe negative se transpun în culori vesele şi amintiri de neuitat. 

Ca o concluzie… Mnah, am scris asta pentru că am intrat aici şi efectiv mi s-a făcut dor să scriu. Ah, şi pentru că mă simt atât de bine încât am simţit nevoia să împărtăşesc asta cu voi. Deci, nu scriu pentru că am păţit ceva, ci, din contră, nu scriu pentru că sunt bine şi (pentru moment) nu am nevoie de terapie. Pentru că atunci când faci ceea ce simţi şi, mai ales, ceea ce îţi place, nu ai cum să fii altfel decât fericit. Însă, promit (pe bune), că revin după sesiune. 

 

Wake up call

Sunt unele momente când e nevoie doar de o privire pentru a vedea ceea ce este de văzut. Şi de a înţelege ceea ce este de înţeles. Deopotrivă, sunt şi acele momente când totul este doar o iluzie a ceea ce ar trebui să fie, însă, mereu, este doar ceea ce trebuie să fie. Nu înseamnă că asta este cea mai bună cale. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, e calea cea mai eronată şi cel mai puternic dăunătoare. Pentru că este o cale fără de întoarcere. Nu are alternativă. E un drum drept, anevoios, fatal. 

Din fericire, pe orice drum, indiferent de dificultatea pe care o impune celui care se hotărăşte să îl parcurgă, există scurtături, scurtături, care, în cele din urmă, nu sunt decât căi de ieşire. Când porneşti pe astfel de drumuri, cea mai bună alegere este aceea de a nu ajunge la destinaţia finală. Pentru că nu marchează doar finalul drumului. 

În drumul meu spre a atinge culmile artei de a fi om, am ales, adesea, îndeosebi în ultima vreme, nişte căi greşite, care nu au făcut altceva decât să mă tragă înapoi, undeva spre nişte amintiri de foarte mult timp închise în cufărul memoriei, dar care, de data aceasta, au renăscut prin materializarea lor în greşeli. Greşeli fatidice, ireparabile, însă, ca orice greşeli, în cele din urmă, constructive. 

Pe drumul spre devenire, un loc important, dacă nu chiar cel mai important, îl ocupă atingerea echilibrului dintre cele două lumi care se suprapun în ceea ce omul a numit trup, echilibrul dintre suflet şi gând. Din nefericire (deşi, pe moment, este unica fericire), sufletul prevalează adesea în faţa gândului şi îl absoarbe în abisurile sale. Îl roade până nu mai rămâne decât un chip fără gură, care ţipă fără a fi auzit, un ţipăt de disperare, de nimeni auzit. Vrei să ieşi la suprafaţă, însă sufletul cere să fie înecat, să se autodistrugă pentru ceea ce crede că este mai mult decât iluzie. În final, rămâne doar cu magia iluziei şi cu semne de întrebare al căror răspuns nu se află decât în străfundul raţiunii-cea mai bună prietenă a omului şi, totodată, cea mai puţin apreciată. Pentru că întotdeauna are dreptate, însă de prea puţine ori o ascultă cineva. Îţi spune să zici clar “nu”, tu… tu spui “da”. Pentru că e mai simplu să “da”, decât să “nu”, în situaţii în care, desigur, ar fi necesar exact opusul. Da, omul, fiinţă plină de contradicţii. Dar, de cele mai multe ori, este mai mult decât filosofie, pentru că viaţa este practică, nu teorie. 

În cazul meu, au existat situaţii în care practica nu s-a îmbinat nici măcar puţin cu teoria. Mi-am încălcat principii pe care le susţineam cu fervoare, mi-am călcat în picioare conştiinţa şi am făcut lucruri care trec peste orice gând pe care mi l-a dictat raţiunea. Însă, ceea ce mi se pare cel mai frapant este faptul că, în tot acest timp, am conştientizat ceea ce făceam. Eram lucidă. I-am zâmbit omului care îmi zâmbea, cu toate că ştiam că nu e decât o iluzie efemeră. L-am primit în braţele mele şi i-am oferit prietenie, iar, în schimb, m-am ales cu o inimă ofilită şi spini de trandafir ce mi-au străpuns întregul ţesut din jurul sufletului. Am oferit sinceritate, mi s-a oferit minciună mascată de aparenţa unor intenţii bune. Pe scurt, am oferit tot. Şi asta… asta a fost cea mai scumpă investiţie din viaţa mea. Pentru că am pierdut ce aveam mai de preţ: m-am pierdut pe mine. Dar nu definitiv. Pentru că ăsta este principalul avantaj atunci când porneşti la drum: întotdeauna există alternative. Am fost prinsă în vâltoarea râului iluziei, însă am ieşit la suprafaţă şi m-am agăţat de stânca raţiunii exact în momentul în care totul era pe cale de a se prăbuşi în cascada nimicniciei. M-am aventurat într-o junglă care părea fără de sfârşit, până când, în cele din urmă, după o noapte neagră, oarbă, răsăritul a ceea ce părea o nouă zi, un nou început, m-a surprins mai strălucitor ca niciodată. 

După o astfel de aventură, am pierdut sentimente şi energie, dorinţe şi vise, însă am câştigat, pe lângă faptul de a-mi regăsi, încă o dată, propriul eu, un plus de luciditate şi, evident, experienţă. O experienţă pe care, de altfel, nu îmi doresc să o retrăiesc. A fost grea, dureroasă şi m-a transformat radical. Transformarea are nevoie de timp. În cazul meu, a fost bruscă şi neaşteptată-neaşteptată de suflet, căci raţiunea… raţiunea ştia şi ţipa. Dar cine o asculta?

 

Eu cu mine

Cred că noi, oamenii, avem o foarte mare problemă cu ceea ce se numeşte a ne vedea de propriile noastre vieţi şi a înceta să ne mai băgăm în ale altora dacă nu suntem invitaţi. De asemenea, mai cred că tot noi, aceiaşi oameni, înzestraţi cu raţiune şi, implicit, capacitatea de a discerne, ar trebui să ne gândim nu doar o dată înainte să aruncăm cuvinte, ci de foarte multe ori, mai ales dacă situaţia impune acest lucru. Şi, de asemenea, atunci când aruncăm respectivele cuvinte, poate ar trebui să le aruncăm însoţite şi de fapte, căci altfel, valoarea lor nu se poate măsura decât în nervi şi deziluzii. 

E foarte uşor să critici, să arunci cuvinte şi să te porţi de parcă totul ţi s-ar cuveni. Pentru că, deh, ăştia suntem. Mici creaturi mărginite de egoism şi orgoliu. Dar, dincolo de asta, de ceea ce presupune a ne transforma în nişte creaturi viciate de propriul ego, cred că fiecare dintre noi poate să fie om. Cu toate că, a fi om, este mai greu decât orice. Eu v-am mai vorbit despre asta de multe ori, despre a fi om, ce presupune asta şi bla bla-uri de genul, pentru că, evident, asta este şi ideea blog-ului. Însă, dincolo de “Arta de a fi om”-blog-ul- există un adevărat om. Un om, ca orice alt om, însă care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni, conştientizează că are această calitate, de a fi om. Din păcate, calitatea mea de a fi om s-a dovedit a exista într-o cantitate, dacă pot spune aşa, mai mare decât a celor cu care am avut (sau nu) norocul să interacţionez de-a lungul drumului vieţii. 

Până nu de mult, obişnuiam să fiu foarte om. Ce înseamnă asta? Ei bine, mai presus de orice, eram eu însămi şi nu lăsam pe nimeni să intervină între mine şi… mine. Ceea ce se simţea foarte bine. Ah, de-ar fi toată lumea atât de împăcată cu propria persoană aşa cum obişnuiam eu să fiu! În ultima vreme, însă, nu ştiu cum s-a făcut dar echilibrul meu interior a fost oarecum perturbat de anumiţi factori externi, şi anume persoanele din jurul meu care, fie din cauza schimbărilor care au avut loc anul acesta în ceea ce priveşte viaţa mea (facultate, oraş nou, 500 de kilometri distanţă de casă, oameni noi), fie din dorinţa de a mă ajuta (?!), fie pentru că, nu ştiu, aşa le-o fi venit, au decis că e cazul să îşi dea cu părerea  şi să îmi influenţeze, profitând (în mod conştient sau nu) de slaba mea pregătire emoţională atunci când vine vorba de a face faţă cuvintelor grele, perspectiva asupra vieţii. Ceea ce este foarte grav. E teribil de grav când ajungi în punctul în care ceea ce spun alţii devine mai important decât ce simţi sau gândeşti tu. Ori ambele (că, mnah, sunt situaţii în care simţi ceva, gândeşti altceva, ori invers, ori gândeşti, simţi la fel-mă rog). De-aici, a luat naştere un adevărat amalgam de emoţii şi gânduri nu tocmai roz, mult pesimism şi confuzie, dar, mai ales, multă dezamăgire şi judecăţi necuvenite. Să nu mai spun de scăderea stimei de sine până la un nivel execrabil. Atât de execrabil, încât eram gata să dau cu piciorul şansei de a-mi trăi visul. Din fericire, m-am trezit la timp, cât să îmi dau seama care este problema. 

Problema este că sunt un om prea bun. Pe bune, chiar sunt un om prea bun. Am un suflet atât de mare, încât dacă aş putea să-l scot din mine, probabil ar lumina întreaga lume. Atât de bun şi luminos este. (Uite-o şi p-asta, se laudă singură…)  Şi, mă rog, asta ar fi doar o parte din problemă. Partea cea mai gravă este că nu toată lumea este asemenea mie. Pe cât de altruistă sunt eu şi plină de intenţii bune în absolut orice fac, pe-atât de egoistă şi limitată în gândire este lumea din jurul meu (evident, nu toată lumea, dar asta sper că este clar). Concluzia în urma a tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme (o adevărata telenovelă, plină de situaţii dramatice, lacrimi şi întrebări fără răspuns) este că, de-acum încolo, orice persoană care va încerca să îmi dea un sfat fără să fie rugat să facă acest lucru, adică, altfel spus, să îşi dea cu părerea neîntrebat, va primi un mare “taci că nu te-am întrebat nimic”. De ce? Pentru că nu mai vreau. M-am săturat. Nu am nevoie nici de sfaturi şi nici de păreri.

Mie îmi place de mine şi chiar mi-am dovedit de-a lungul timpului că sunt un om destul de înţelept şi care ştie ce vrea. Şi chiar ştiu ce vreau. Foarte bine chiar. Aşa că, acestea fiind spuse, taci că nu te-am întrebat nimic. Nici pe tine, nici pe tine şi nici pe tine. Dacă greşesc, e greşeala mea. Dar, vezi tu, eu nu prea fac greşeli şi, dacă se întâmplă să le fac, tot eu le repar. Nu tu. Sunt doar eu cu mine. Aşa am fost, sunt (din fericire, iar!) şi mereu voi fi. Iar dacă ai de gând să îmi ceri perfecţiune, singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că arta înseamnă orice, mai puţin perfecţiune. Iar eu, eu sunt “Arta de a fi om”, dom’le, în caz că nu ştiai. Aşa că mai lasă-mă cu datul cu părerea şi cu accese de pesimism duse până la extrem, că sunt sătulă de dramă. Dacă voiam dramă, făceam teatru. Dar eu sunt om şi nu trăiesc pe baza unui scenariu. Şi nici nu o voi face vreodată (sau nu o voi mai face). Pentru că, “frankly, my dear, I don’t give a damn”. Iar asta se simte foarte, dar foarte bine. 

 

Dincolo de teorie

Ieri, pentru prima dată, am avut ocazia să asist la o judecată în apel şi la nişte recursuri. Nu ştiu de ce nu am făcut asta mai devreme. În cele 2 ore cât am stat în sălile de judecată, am învăţat nu doar că a fi student la Drept şi, respectiv, viitor justiţiar implică mai mult decât a şti să reproduci cărţi, cât, mai ales, înseamnă să fii om. Am ajuns acolo destul de reticentă cu privire la felul în care se va desfăşura totul. Îmi imaginam o atmosferă sobră, un limbaj poate neinteligibil pentru cineva care studiază Dreptul de aproximativ 3 luni, priviri reci şi alte semnalmente care să-l facă pe omul de rând, aşa, ca mine, să se simtă inferior, iar asta pentru că, la modul general, cam aşa ne este prezentată atmosfera din interiorul instanţelor de judecată. M-am înşelat amarnic. 

În prima sală de judecată în care am fost şi care aparţinea Curţii de Apel, dialogul dintre judecător şi avocaţi decurgea extrem de natural, evident, marcat de cordialitatea specifică, însă era un dialog între oameni, şi nu între profesii. Din păcate, tendinţa generală este de a situa judecătorii “într-un turn de fildeş”, asta ca să citez pe cineva care mi-a spus acest lucru recent, o tendinţă, de altfel, fundamentată pe nimic altceva decât pe baza prejudecăţilor. Un alt aspect care m-a impresionat îndeosebi a fost vârsta avocaţilor, mulţi dintre ei având încă feţe de copii. Ăsta-i un semn bun. Chiar foarte bun. 

Ca student la Drept, încercam să asimilez limbajul părţilor participante, atitudinea lor, însă, dincolo de aspectele ce ţin de profesie, era vorba de emoţiile celor care se prezentau în faţa completului de judecată. Un caz care m-a impresionat îndeosebi a fost cel al unei bătrâne din Vaslui. Cu baticul legat la gât, tipic bunicilor, şorţul pus deasupra unui pulover uzat, un chip marcat de trecerea vremii şi o voce care tremura nu doar din cauza frigului îndurat pe tren, cât, mai ales, din cauza neputinţei, doamna din Vaslui, mai exact, din Huşi, a dat primăria oraşului în judecată din cauză că i-au luat pe nedrept ceea ce era al ei: pământul. În ciuda vârstei, doamna şi-a apărat, aşa cum ştia, ceea ce considera a fi pe bună dreptate al ei, invocând pe ăl’ de Sus, chiar dacă în acel moment salvarea ei stătea, ce-i drept, puţin mai sus, însă în faţa ei. Un alt caz a fost acela al unei femei care, de asemenea, s-a reprezentat singură. Venită şi cu copilul, în vocea femeii se simţea disperarea şi neputinţa de a înţelege de ce are datorii la bancă de care nu avea habar şi de ce, din moment ce ştie că le-a plătit, ele încă mai există. A invocat, de asemenea, divinitatea, iar eu mă gândeam câtă forţă şi tărie de caracter sunt necesare atunci când te afli în situaţia de a hotărî destinele oamenilor în acest fel, ca judecător, şi că, dacă nici asta nu înseamnă să fii divin, atunci ar trebui să redefinim în mod clar sensul cuvântului.  

Experienţa de ieri m-a făcut să realizez încă o dată că, dincolo de orice imagine, este un om şi, implicit, dincolo de orice profesie, există omul care o exercită. De altfel,  credem că trăim ca să supravieţuim, însă, pentru cei aflaţi în situaţii disperate, supravieţuirea este singura modalitate prin care ei trăiesc. Eu îmi trăiesc visul şi, cred eu, asta-i calea cea mai bună spre a-mi asigura supravieţuirea.

---

A fi om chiar este o artă, poate cea mai complicată din câte sunt. Implică o gamă de culori şi sunete atât de largă, încât niciun tablou, nici măcar viaţa, nu o poate cuprinde. “Arta de a fi om”-blogul-împlineşte 1 an peste câteva ore. Arta de a fi om-ca mod de viaţă-, în schimb, există dintotdeauna şi persistă în sufletul fiecăruia. Tot ce trebuie să facem este să o lăsăm să picteze şi să cânte după bunul plac. Al nostru, evident. 

 

Doar un gând

Noiembrie presărat cu funingine şi speranţă-ai venit pe fundal de flori mortuare şi pleci lăsând în urmă clipe împlinite pe miros de ninsoare. 

Noiembrie… Cel mai bun noiembrie. M-ai învăţat că nu resemnarea e soluţia, ci voinţa. Mi-ai arătat că, dacă vreau, orice e posibil. Totul e posibil, iar totul este doar o parte din ce pot avea. 

Noiembrie. Laşi în urmă semne de întrebare, priviri confuze şi ochi secătuiţi de lacrimi. Laşi în urmă vieţi şi noi începuturi-unele deja sfârşite, altele marcate de puncte de suspensie. 

Decembrie-în care voi face exact ceea ce simt. Iar asta… asta deja se simte bine. 

---

 

Decembrie de poveste să avem! Iar din acest noiembrie, ei bine, să învăţăm. Şi, mai ales, să nu îl uităm. 

 

 

 

 

Doare.

Doare. Şi doare tare.

Să simţi totul,  de la cea mai mică împunsătură, până la cea mai puternică; să simţi cum te roade pe dinăuntru neputinţa de a vrea, dar a nu putea…

Doare. Mă doare.

Şi-mi vine să ţip, dar nu pot. Îmi vine să fug, dar nu am unde. Şi mă doare şi mai tare.

Doare să ai suflet. Îmi doresc să scap de el. Să-l abandonez undeva pe stradă şi să-l ia cine se simte în stare să aibă grijă de el. Pe mine mă doare prea tare.

Doare să simţi totul. Fiecare sentiment, fiecare cuvânt, fiecare privire. Te macină şi nu poţi face nimic ca să opreşti durerea. 

Admir omul căruia nu-i pasă, care trăieşte sub egida destinului şi care spune că ce-o fi, o fi. Admir omul care se poate detaşa de propriu-i suflet. E o artă să nu simţi… O artă pe care eu nu o posed. 

Mi-ar plăcea să nu mai doară, să nu-mi mai pese. Dar eu simt totul şi totul mă copleşeşte. Mă doare şi mă sfârşeşte. 

Anii devenirii mele

Înainte de a mă muta în Iaşi, îmi era teamă de ceea ce avea să urmeze. Îmi era teamă, mai ales, de teama pe care aveam să o resimt la faţa locului. Sau pe care credeam că o voi resimţi. 

Dar nu a fost aşa. 

Într-un timp relativ scurt, în mine s-au produs schimbări uriaşe şi pot spune că am trecut cu brio testul fricii, căci am înfruntat-o detaşat. 

Una dintre fricile mele cele mai mari a fost, mult timp, aceea de oameni, din cauza unor serii de experienţe neplăcute care şi-au pus amprenta asupra mea. Mi-am restrâns cercul de prieteni la două persoane, iar pe ceilalţi nu îi priveam decât ca pe simplii indivizi, parte (aparent) insignifiantă a vieţii mele. 

Cu toate că îmi doream de mică să fac Dreptul, îmi imaginam cu totul altfel ceea ce urma să fac. Deşi justiţia este despre oameni, eu raportam totul la mine pentru că, aşa cum am spus, m-am detaşat de oameni în ultimii ani. M-am închis oarecum în mine şi am evitat să socializez cu persoane noi. 

Inevitabilul s-a produs şi, mutându-mă într-un oraş nou, singură, departe de cei dragi, am fost nevoită să îmi înving şi această teamă de oameni şi mă pot lăuda că am atins o performanţă exraordinară în doar 3 săptămâni de când sunt aici. 

Uimită de mine însămi, mi-am pus întrebarea cum am reuşit, având în vedere circumstanţele din trecut şi îndârjirea cu care refuzam să mă adaptez anumitor situaţii. Cred că răspunsul este unul simplu: totul este să fii sincer cu tine şi să ai voinţă. Mi-am dat seama că aici nimeni nu mă cunoaşte, deci, implicit, nimănui nu-i pasă de nevoile mele pe care acasă mi le-ar fi satisfăcut cei apropiaţi. De unde şi necesitatea de a mă adapta cu rapiditate. Totodată, mi-am dat seama că mediul în care mă aflu este mediul în care îmi doresc să fiu de la vârsta de 14 ani, când, venind în Iaşi pentru prima dată, am spus că eu vreau să fac aici facultatea. Acum că sunt acolo unde mi-am dorit, am realizat că nu voi da cu piciorul oportunităţii care mi se oferă şi voi face din aceşti 4 ani să merite. Despre anii liceului pot spune că au fost anii regăsirii mele. Ei bine, despre anii facultăţii pot spune că sunt anii devenirii mele. 

În doar 3 săptămâni, am învăţat că a fi sincer este modalitatea cea mai uşoară de a fi fericit. Iar când spun asta, nu mă refer la sinceritatea verbală, ci la cea spirituală. A fi sincer cu tine însuţi este ceea ce contează cel mai mult pentru că astfel îţi eliberezi gândurile de toate restriştile care se opun în calea materializării lor în fapte. Am eliminat orice teamă de acest fel şi am decis să fiu eu însămi şi să nu îmi mai pese decât de ceea ce gândesc eu (în raport cu mine). Şi este bine. Este foarte bine. 

Sunt mai fericită ca niciodată, sunt împăcată cu mine însămi că fac ceea ce trebuie, dar mai ales, că fac ceea ce îmi place. Sunt împăcată cu gândul că mi-am ales drumul cel Drept şi am certitudinea că asta îmi este menirea. De ce? Pentru că mă trezesc cu drag dimineaţa şi zâmbesc când ştiu că mă aşteaptă o zi plină de noi experienţe intelectuale şi sociale, parte a procesului devenirii mele, care, într-o zi, se va materializa într-un altfel de proces, acela unde vor fi implicaţi oameni şi ale lor destine. Dar, pentru a ajunge acolo, trebuie mai întâi să trec prin sala de judecată a propriului suflet şi gând. 

Trăiesc anii devenirii mele, începutul este promiţător, gândurile şi sentimentele sunt în echilibru, iar mintea este mai antrenată ca niciodată. Sufletul îmi este liber şi zâmbesc. 

Radu Tudoran şi “Oraşul cu fete sărace”

Una dintre cele mai mari bătălii pe care omul a dus-o dintotdeauna este cea împotriva sărăciei, cauza celor mai mari dezastre pe care le-a săvârşit de-a lungul timpului: de la cele mai mici furturi, până la adevărate jafuri, de la crime, până la războaie şi, nu în ultimul rând, până la distrugerea propriei vieţi.

În volumul de nuvele „Oraşul cu fete sărace”, Radu Tudoran abordează întocmai această temă, transpunând-o în mai multe regiuni româneşti interbelice, făcând îndeosebi referinţe la Basarabia.

Aflaţi la ananghie, oamenii sunt în stare să facă orice pentru a se salva. Ei sunt capabili să depăşeaşcă orice prejudecăţi şi să-şi încalce principiile, dacă asta înseamnă să iasă la suprafaţă. Sau, cel puţin, să pară că asta fac. Omul nu ştie că odată ce te abaţi din drumul drept, este prea puţin probabil să revii. Te afunzi din ce în ce mai mult în necunoscut pentru ca, în final, să te înghită cu totul. Sufletul îţi este murdar, iar stima de sine călcată în picioare.

Nuvelele lui Radu Tudoran scot în evidenţă toate cele menţionate mai sus. Ele conturează un peisaj sobru, marcat de siluetele îmbrăcate ponosit ale oamenilor din provincie, însetaţi de dorinţa de a se salva, dar care nu fac altceva decât să se autodistrugă.

„Oraşul cu fete sărace”, nuvela care dă titlul volumului, prezintă povestea Murei, o fată care crede că salvarea ei sunt bărbaţii care îi fac tot felul de cadouri, în schimbul propriei sale demnităţi. Mura devine o marfă, însă, în naivitatea ei, crede că cineva o va salva. Acel cineva va fi Marinică, de care ea doar s-a folosit, fără a-i da niciodată nimic la schimb. Răzbunarea bărbatului  va fi simplă, dar îşi va atinge scopul, căci fata nu va mai pleca niciodată de lângă el.

„Bombardamentul”, o altă nuvelă din acest volum, prezintă războiul din perspectiva celor neputincioşi de a se apăra în faţa atacurilor inamicilor şi pe care, de altfel, nu îi apără nimeni. Aceia sunt săracii, plasaţi în Basarabia Primului Război Mondial, care nu fac altceva decât să privească moartea propriilor copii, incapabili de a se împotrivi destinului.

În „Crăciunul în satul cazacilor”, sărăcia este prezentată sub altă formă, şi anume sufletească. Personajele acestei povestiri sunt înstărite, dar, emoţional,  nu sunt nimic. Sunt doar umbre ce se perindă dintr-un pat în altul, în căutarea a ceva care să-i scoată din monotonia unei vieţi mult prea bogate pentru nişte spirite atât de goale.

Nuvela care m-a marcat cel mai mult din întreg volumul este „Hingherul”, care, aşa cum sugerează şi titlul, prezintă povestea unui hingher care, paradoxal, devine cel mai bun prieten al unui câine. Din nefericire, lucrurile iau o altă întorsătura, iar finalul îl prezintă pe hingher înnebunit de durerea ultimei fiinţe care l-ar fi putut suporta, dar care a ales, asemenea multor altora, să fugă de lângă el.

De cele mai multe ori când ne gândim la sărăcie, o asociem cu lipsurile materiale. Dar nu, ea este mai mult de atât şi poate căpăta forme mai grave decât cele palpabile.  Sărăcia spiritului distruge suflete, iar superficialitatea este primul simptom al acestei boli fără niciun remediu.

În acest volum, Radu Tudoran a surprins o lume aflată în decădere, raportată la realitatea cotidiană a României interbelice, şi a conturat vieţi în care nu există demnitate, doar nevoi. Viaţa este privită ca un chin, iar oamenii sunt nevoiţi să se adapteze aşa cum pot:

„Dacă stai să iei seama la câte necazuri li se întâmplă semenilor şi dacă pe deasupra eşti şi milos la suflet, viaţa aproape că nu-ţi mai tihneşte. Păi cum altfel, odată ce prilejuieşte oamenilor mai multe neplăceri decât desfătări?” (Radu Tudoran în nuvela „Gâsca lui Ivan Colesniuc”, din volumul „Oraşul cu fete sărace)

Arta de a şti să fii om

Într-o epocă în care până şi tehnologia este “deşteaptă”, omul a căpătat tendinţa de a se supraevalua din punct de vedere intelectual, fie din motive sociale, cum este popularitatea pe site-urile de socializare, fie din motive agenare.

Termenul de “înţelepciune” a devenit un clişeu şi, din nefericire, îl utilizăm cu multă nonşalanţă.

Să fim cu toţii, oare, înţelepţi?

Dar la ce ne referim când spunem despre noi că suntem înţelepţi?

Noi, oamenii, avem o tendinţă extrem de greşită de considera că deţinem adevărul absolut, tocmai de aceea, în discuţii contradictorii, devenim agasanţi: nu ne place să fim contrazişi pentru că acest lucru ne răneşte ego-ul.

Tot noi, oamenii, în suficienţa noastră, avem impresia că, odată cu vârsta, devenim mai înţelepţi, pentru simplul fapt că, ei bine, înaintăm în vârstă şi credem că, prin acest proces, automat, devenim cu toţii nişte mici Platon.

Ce nu înţelegem tot noi, aceiaşi oameni, este faptul că vârsta este doar un număr care nu ne defineşte în alt fel decât fizic şi, dacă suntem norocoşi, poate nici chiar din punctul ăsta de vedere. Ne încăpăţânăm să ne croim întreaga viaţă în jurul vârstei pe care o avem, mai ales în ceea ce priveşte procesul de socializare.

Din nefericire, acest aspect ia, de multe ori, turnuri negative, pentru simplul fapt că omul, în concepţia sa, consideră că este mult prea bun pentru a purta conversaţii cu persoane mai mici ca vârstă, tratându-le cu superficialitate. Probabil acesta este şi unul dintre motivele pentru care foarte multe mămici, în ignoranţa lor, îşi alintă copiii prin rostirea stâlcită a cuvintelor, neconştientizând că acel copil este o persoană, nu un animal, şi că toată tărăşenia aia nu face decât să-l afecteze din punct de vedere psihic şi verbal. Totodată, avem tendinţa de a trata absurd conversaţiile cu copiii şi modul în care ne comportăm faţă de ei pentru că avem impresia că “sunt copii, nu înţeleg ei”. Ei bine, această percepţie spune multe nu doar despre faptul că a înainta în vârstă nu înseamnă a deveni automat înţelept, ba din contră, de multe ori, înseamnă îngrădirea orizonturilor, o limitare a sentimentelor şi concepţiilor.

Consider mult mai înţelept un copil care răspunde unui adult agasant printr-un zâmbet, decât un adult care răspunde răutăcios unui copil. Totodată, consider mult mai înţelept un copil care pune întrebări, decât un adult care ştie doar să dea ordine.

De asemenea, îl consider înţelept pe acel om care poartă în suflet câte un zâmbet pentru fiecare, indiferent de vârstă sau poziţie socială, căci, din nefericire, această aparentă înţelepciune a oamenilor, care apare cu cât înaintează în vârstă, este dată şi de aspectul financiar. Avem impresia că banii ne fac atotştiutori, supremi, pentru că, într-adevăr, trăim într-o societate în care banul a devenit intermediar între necesitate şi plăcere, aspecte esenţiale care ne ghidează cursul vieţii. Însă bunurile noastre cele mai de preţ sunt conştiinţa şi sufletul. Ele trebuie să comunice negreşit, indiferent de poziţia socială pe care o avem.

Cea mai mare parte a înţelepciunii noastre stă în suflet. Nu putem spune despre un om rău că este înţelept, ar fi un paradox. Sufletul este cel care ne defineşte fiinţa, iar el nu ştie ce este aceea vârstă. A şti să-l ghidezi pe calea cea bună, asta se cheamă a fi înţelept. Sufletul este rădăcina întregii noastre existenţe, iar conştiinţa este floarea a cărui colorit este dat de atributele spiritului. Însă ce este înţelepciunea, dacă nu un termen pentru a desemna, până la urmă, arta de a şti să fii om?

Cuvinte

Am atât de multe cuvinte de spus, gânduri pe care vreau să le exprim, să le scot la iveală, dar nu pot. Mă bântuie, ţipă, dar nu se aud decât în mine. Buzele-mi sunt cusute, iar sufletul îmi vorbeşte mecanic, automat, fără a percepe nimic din ceea ce se întâmplă. Vreau să spun atâtea, dar mă blochez atunci când încerc. În mintea mea au loc alunecări de teren şi cutremure care scot la iveală gânduri de care nici măcar nu aveam habar că le pot concepe.

Simt că a vorbi este o acţiune inutilă momentan şi tot ceea ce fac este să tac şi să deschid gura doar atunci când este cazul. Nu vreau nici măcar să mai ascult. M-am săturat. Oamenii au tendinţa de a se descărca în faţa mea şi, de multe ori, mă încarc eu cu problemele lor. De aceea, am învăţat să îmi controlez această “calitate” de a empatiza cu cei din jur, deşi este greu. Învăţ să nu-mi mai pese.

Îi admir pe cei cărora nu le pasă. Nu ştiu ce stare de spirit au, căci oricum fericirea şi tristeţea sunt doar nişte noţiuni abstracte, însă cu siguranţă mi-ar plăcea să nu-mi mai pese deloc. Momentan, mă aflu în etapa în care învăţ să nu-mi mai exteriorez sentimentele. Este greu, însă e mult mai greu atunci când cei din jur îţi cunosc slăbiciunile.

A fi un om puternic nu este pentru oricine, fiind cu adevărat o artă. Are avantajul de a te apăra în faţa oamenilor şi, totodată, de a te îndepărta de ei.

Ca om, ai nevoie de cei din jur, dar totodată nu ai. Vrei să fie lângă tine, dar vrei să te lase-n pace. Suntem plini de paradoxuri, însă întocmai aceste atribute sunt cele care ne definesc. Totuşi, a defini omul mi se pare cea mai dificilă misiune pe care ar putea-o avea cineva. Suntem şi nu suntem ceea ce părem. Este extrem de greu să fii om şi, totuşi, este cu adevărat un privilegiu acela de a avea un suflet şi o raţiune pline de cuvinte. Căci cuvintele dor, cuvintele vindecă şi cu ele ne hrănim.