Arta de a şti să fii om

Într-o epocă în care până şi tehnologia este “deşteaptă”, omul a căpătat tendinţa de a se supraevalua din punct de vedere intelectual, fie din motive sociale, cum este popularitatea pe site-urile de socializare, fie din motive agenare.

Termenul de “înţelepciune” a devenit un clişeu şi, din nefericire, îl utilizăm cu multă nonşalanţă.

Să fim cu toţii, oare, înţelepţi?

Dar la ce ne referim când spunem despre noi că suntem înţelepţi?

Noi, oamenii, avem o tendinţă extrem de greşită de considera că deţinem adevărul absolut, tocmai de aceea, în discuţii contradictorii, devenim agasanţi: nu ne place să fim contrazişi pentru că acest lucru ne răneşte ego-ul.

Tot noi, oamenii, în suficienţa noastră, avem impresia că, odată cu vârsta, devenim mai înţelepţi, pentru simplul fapt că, ei bine, înaintăm în vârstă şi credem că, prin acest proces, automat, devenim cu toţii nişte mici Platon.

Ce nu înţelegem tot noi, aceiaşi oameni, este faptul că vârsta este doar un număr care nu ne defineşte în alt fel decât fizic şi, dacă suntem norocoşi, poate nici chiar din punctul ăsta de vedere. Ne încăpăţânăm să ne croim întreaga viaţă în jurul vârstei pe care o avem, mai ales în ceea ce priveşte procesul de socializare.

Din nefericire, acest aspect ia, de multe ori, turnuri negative, pentru simplul fapt că omul, în concepţia sa, consideră că este mult prea bun pentru a purta conversaţii cu persoane mai mici ca vârstă, tratându-le cu superficialitate. Probabil acesta este şi unul dintre motivele pentru care foarte multe mămici, în ignoranţa lor, îşi alintă copiii prin rostirea stâlcită a cuvintelor, neconştientizând că acel copil este o persoană, nu un animal, şi că toată tărăşenia aia nu face decât să-l afecteze din punct de vedere psihic şi verbal. Totodată, avem tendinţa de a trata absurd conversaţiile cu copiii şi modul în care ne comportăm faţă de ei pentru că avem impresia că “sunt copii, nu înţeleg ei”. Ei bine, această percepţie spune multe nu doar despre faptul că a înainta în vârstă nu înseamnă a deveni automat înţelept, ba din contră, de multe ori, înseamnă îngrădirea orizonturilor, o limitare a sentimentelor şi concepţiilor.

Consider mult mai înţelept un copil care răspunde unui adult agasant printr-un zâmbet, decât un adult care răspunde răutăcios unui copil. Totodată, consider mult mai înţelept un copil care pune întrebări, decât un adult care ştie doar să dea ordine.

De asemenea, îl consider înţelept pe acel om care poartă în suflet câte un zâmbet pentru fiecare, indiferent de vârstă sau poziţie socială, căci, din nefericire, această aparentă înţelepciune a oamenilor, care apare cu cât înaintează în vârstă, este dată şi de aspectul financiar. Avem impresia că banii ne fac atotştiutori, supremi, pentru că, într-adevăr, trăim într-o societate în care banul a devenit intermediar între necesitate şi plăcere, aspecte esenţiale care ne ghidează cursul vieţii. Însă bunurile noastre cele mai de preţ sunt conştiinţa şi sufletul. Ele trebuie să comunice negreşit, indiferent de poziţia socială pe care o avem.

Cea mai mare parte a înţelepciunii noastre stă în suflet. Nu putem spune despre un om rău că este înţelept, ar fi un paradox. Sufletul este cel care ne defineşte fiinţa, iar el nu ştie ce este aceea vârstă. A şti să-l ghidezi pe calea cea bună, asta se cheamă a fi înţelept. Sufletul este rădăcina întregii noastre existenţe, iar conştiinţa este floarea a cărui colorit este dat de atributele spiritului. Însă ce este înţelepciunea, dacă nu un termen pentru a desemna, până la urmă, arta de a şti să fii om?

Advertisements

Nişte gânduri

Când am purces în incursiunea spre arta de a fi om, ştiam că mă va aştepta un drum lung, greu, anevoios. Tocmai de aceea, când am venit pe lume, timp de 10 secunde am ţinut un moment de reculegere pentru liniştea mea veşnic pierdută, şi abia mai apoi am plâns, nu pentru ceea ce s-a desprins de mine, ci pentru ceea ce avea să se lege, şi anume gândul.

Îmi amintesc când eram la grădiniţă şi ni se spunea, după învăţarea poeziei, în timp ce stăteam cu toţii în semicerc, să repetăm în gând poezia spusă de către doamna educatoare. Nu ştiam ce era acela gând. Pentru noi, copii find, gândul era echivalentul şoaptelor. Rosteam tot ceea ce simţeam. Nu aveam conştiinţă, pentru că nu aveam apăsări sufleteşti. Aveam doar sentimente, iar ele nu răneau, ci doar înfloreau.

Atunci când mi-am descoperit latura intrinsecă, nu făceam decât să mă mir cum pot spune lucruri pe care ceilalţi să nu le audă şi, deci, despre care să nu le pese, pentru că nu le cunoşteau. Tot atunci, copilul din mine a avut revelaţia unei existenţe pe cont propriu, a cărei responsabilitate se afla doar în mâinile sale mici, pline de zelul inocenţei copilăriei.

Mai târziu, gândurile s-au amplificat, înecând, treptat, vocea copilului din mine, făcând loc lumii “de la suprafaţă”. Prin mintea mea au început să se perinde feţe, voci, gesturi, care m-au făcut să realizez că, deşi existenţa mea are loc pe cont propriu, acest demers nu ar putea fi posibil fără a mă raporta şi la cele din jurul meu. În acel moment, în mine s-a născut zâmbetul. Am zâmbit pentru că iubeam, am zâmbit pentru că admiram, am zâmbit pentru că doream şi pentru că aveam cui să zâmbesc.

Mai târziu, aceleaşi gânduri mi-au luat totul, pedepsindu-mă pentru că nu le rosteam. Dar ele au uitat că, mai presus de cele ce ţin de suflet şi raţiune, este orgoliul, această armă letală pentru tot ce înseamnă fiinţa gândului.

Orgoliul ucide clipe şi ucide speranţa. El ucide tot ce are omul mai de preţ, şi anume cuvântul. Ori cum putem fi fericiţi dacă nu rostim cuvintele necesare în acest sens? Cum putem înfăptui ceea ce simţim dacă nu ne raportăm la ceea ce gândim? Suntem proprii noştri asasini, iar regretele sunt cei mai aspri judecători, căci ele ne aplică pedeapsa capitală, şi anume ireversbilitatea timpului, incapacitatea de a ne putea întoarce înapoi, spre a îndrepta lucrurile.

Suntem alcătuiţi din contradicţii, iar cea mai mare dintre acestea este cea dintre gând şi sentiment. Căci una simţim, alta facem, una gândim, alta spunem, şi tot aşa.

Trecem pe lângă oamenii pe care îi iubim, pe lângă ceea ce vrem să facem cu adevărat şi pe lângă clipa prezentului, ne abandonăm în profunzimea gândurilor până când renunţăm în faţa fricii de a fi respinşi, de a eşua, de a spune ceea ce simţim. Ne înecăm în lacrimi de regrete şi tot ceea ce putem face este să înotăm în neputinţa de a remedia lucrurile. Spunem adio şi trecem mai departe, îngreunându-ne sufletul cu povara gândului nerostit, iar viaţa ne batjocoreşte şi ne face cu mâna în timp ce trece pe lângă noi.