Eu cu mine

Cred că noi, oamenii, avem o foarte mare problemă cu ceea ce se numeşte a ne vedea de propriile noastre vieţi şi a înceta să ne mai băgăm în ale altora dacă nu suntem invitaţi. De asemenea, mai cred că tot noi, aceiaşi oameni, înzestraţi cu raţiune şi, implicit, capacitatea de a discerne, ar trebui să ne gândim nu doar o dată înainte să aruncăm cuvinte, ci de foarte multe ori, mai ales dacă situaţia impune acest lucru. Şi, de asemenea, atunci când aruncăm respectivele cuvinte, poate ar trebui să le aruncăm însoţite şi de fapte, căci altfel, valoarea lor nu se poate măsura decât în nervi şi deziluzii. 

E foarte uşor să critici, să arunci cuvinte şi să te porţi de parcă totul ţi s-ar cuveni. Pentru că, deh, ăştia suntem. Mici creaturi mărginite de egoism şi orgoliu. Dar, dincolo de asta, de ceea ce presupune a ne transforma în nişte creaturi viciate de propriul ego, cred că fiecare dintre noi poate să fie om. Cu toate că, a fi om, este mai greu decât orice. Eu v-am mai vorbit despre asta de multe ori, despre a fi om, ce presupune asta şi bla bla-uri de genul, pentru că, evident, asta este şi ideea blog-ului. Însă, dincolo de “Arta de a fi om”-blog-ul- există un adevărat om. Un om, ca orice alt om, însă care, spre deosebire de cei mai mulţi dintre oameni, conştientizează că are această calitate, de a fi om. Din păcate, calitatea mea de a fi om s-a dovedit a exista într-o cantitate, dacă pot spune aşa, mai mare decât a celor cu care am avut (sau nu) norocul să interacţionez de-a lungul drumului vieţii. 

Până nu de mult, obişnuiam să fiu foarte om. Ce înseamnă asta? Ei bine, mai presus de orice, eram eu însămi şi nu lăsam pe nimeni să intervină între mine şi… mine. Ceea ce se simţea foarte bine. Ah, de-ar fi toată lumea atât de împăcată cu propria persoană aşa cum obişnuiam eu să fiu! În ultima vreme, însă, nu ştiu cum s-a făcut dar echilibrul meu interior a fost oarecum perturbat de anumiţi factori externi, şi anume persoanele din jurul meu care, fie din cauza schimbărilor care au avut loc anul acesta în ceea ce priveşte viaţa mea (facultate, oraş nou, 500 de kilometri distanţă de casă, oameni noi), fie din dorinţa de a mă ajuta (?!), fie pentru că, nu ştiu, aşa le-o fi venit, au decis că e cazul să îşi dea cu părerea  şi să îmi influenţeze, profitând (în mod conştient sau nu) de slaba mea pregătire emoţională atunci când vine vorba de a face faţă cuvintelor grele, perspectiva asupra vieţii. Ceea ce este foarte grav. E teribil de grav când ajungi în punctul în care ceea ce spun alţii devine mai important decât ce simţi sau gândeşti tu. Ori ambele (că, mnah, sunt situaţii în care simţi ceva, gândeşti altceva, ori invers, ori gândeşti, simţi la fel-mă rog). De-aici, a luat naştere un adevărat amalgam de emoţii şi gânduri nu tocmai roz, mult pesimism şi confuzie, dar, mai ales, multă dezamăgire şi judecăţi necuvenite. Să nu mai spun de scăderea stimei de sine până la un nivel execrabil. Atât de execrabil, încât eram gata să dau cu piciorul şansei de a-mi trăi visul. Din fericire, m-am trezit la timp, cât să îmi dau seama care este problema. 

Problema este că sunt un om prea bun. Pe bune, chiar sunt un om prea bun. Am un suflet atât de mare, încât dacă aş putea să-l scot din mine, probabil ar lumina întreaga lume. Atât de bun şi luminos este. (Uite-o şi p-asta, se laudă singură…)  Şi, mă rog, asta ar fi doar o parte din problemă. Partea cea mai gravă este că nu toată lumea este asemenea mie. Pe cât de altruistă sunt eu şi plină de intenţii bune în absolut orice fac, pe-atât de egoistă şi limitată în gândire este lumea din jurul meu (evident, nu toată lumea, dar asta sper că este clar). Concluzia în urma a tot ce mi s-a întâmplat în ultima vreme (o adevărata telenovelă, plină de situaţii dramatice, lacrimi şi întrebări fără răspuns) este că, de-acum încolo, orice persoană care va încerca să îmi dea un sfat fără să fie rugat să facă acest lucru, adică, altfel spus, să îşi dea cu părerea neîntrebat, va primi un mare “taci că nu te-am întrebat nimic”. De ce? Pentru că nu mai vreau. M-am săturat. Nu am nevoie nici de sfaturi şi nici de păreri.

Mie îmi place de mine şi chiar mi-am dovedit de-a lungul timpului că sunt un om destul de înţelept şi care ştie ce vrea. Şi chiar ştiu ce vreau. Foarte bine chiar. Aşa că, acestea fiind spuse, taci că nu te-am întrebat nimic. Nici pe tine, nici pe tine şi nici pe tine. Dacă greşesc, e greşeala mea. Dar, vezi tu, eu nu prea fac greşeli şi, dacă se întâmplă să le fac, tot eu le repar. Nu tu. Sunt doar eu cu mine. Aşa am fost, sunt (din fericire, iar!) şi mereu voi fi. Iar dacă ai de gând să îmi ceri perfecţiune, singurul lucru pe care ţi-l pot spune este că arta înseamnă orice, mai puţin perfecţiune. Iar eu, eu sunt “Arta de a fi om”, dom’le, în caz că nu ştiai. Aşa că mai lasă-mă cu datul cu părerea şi cu accese de pesimism duse până la extrem, că sunt sătulă de dramă. Dacă voiam dramă, făceam teatru. Dar eu sunt om şi nu trăiesc pe baza unui scenariu. Şi nici nu o voi face vreodată (sau nu o voi mai face). Pentru că, “frankly, my dear, I don’t give a damn”. Iar asta se simte foarte, dar foarte bine. 

 

Vasilica

Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai… De fapt, nu. Nu era niciun Rai. Şi nici măcar un plai. Era doar o mare de suflete seci şi impasibile. 

Cum, odată cu timpul, totul capătă o nouă formă şi evoluează, de cele mai multe ori într-un alt sens decât cel iniţial, anumite forme de viaţă din această mare de suflete seci au decis să aleagă un alt drum decât pe acela al turmei. Dar, a nu se interpreta la propriu, ci, aşa, doar la figurat. Sufleteşte, tot alături de semenii lor au rămas, însă viaţa i-a purtat din marea de creaturi seci, direct în ocean, unde, spre nenorocul lor, regulile erau diferite faţă de cele pe care le cunoşteau ele. 

Una dintre formele de viaţă ajunse în ocean, venită tocmai din abisurile mării de suflete seci, era Vasilica. 

Vasilica făcea parte din specia scafopodelor sau, altfel spus, era o moluscă. Obişnuită să stea mereu în crustă şi să nu ia contact cu lumea reală decât prin intermediul televizorului şi Facebook-ului, Vasilica asimilase modele comportamentale nu tocmai potrivite pentru viaţa din ocean. Într-o lume unde rechinii sunt pretutindeni şi sunt permanent în căutare de hrană, Vasilica se credea ea însăşi un rechin, aşa că îşi arăta dinţii de fiecare dată când simţea că i se încalcă drepturile, dinţi care, apropo, erau oricum prea mari pentru o moluscă. 

Pentru că postul de televiziune preferat al Vasilicăi era Antena 3, iar gusturile muzicale se regăseau în grila Radio ZU&Co., nu avea o viziune prea largă cu privire la realitate. Credea că totul se raportează la ea şi, cu toate că era la a doua facultate, şi anume la Drept, avea tendinţa să ia mot-a-mot chiar şi acest lucru, pentru că, prin atitudinea ei, Vasilica avea tendinţa să îşi ceară doar drepturile, fără a-şi exercita obligaţiile. Iar asta, în ocean, nu era tocmai bine. 

Odată cu mutarea, Vasilica s-a gândit să stea în chirie. Aşa că, după mulţi ani în care a mai stat şi cu alte persoane, dar care nu o lăsau să se uite la televizor şi, din cauza asta, era nevoită să se ducă săptămânal acasă, în cochilia din mare, ca să se uite la Mircea Badea, Vasilica a decis să se emancipeze şi s-a mutat undeva mai potrivit pentru ea, unde avea plasmă şi un pat în care să-şi întindă crusta atât cât ar avea ea chef. 

Destinul a făcut ca în noua locuinţă să fie deja cineva instalat. Venită dintr-un recif de corali situat undeva în provincie, M. era un căluţ de mare. Ea se deosebea de ceilalţi căluţi de mare prin faptul că avea atât codiţa, cât şi părul, creţe, creţe. Din fericire, gândirea şi atitudine îi erau drepte. Că doar de-aia şi venise să studieze Dreptul. 

Puţin speriată de Vasilica, M. a încercat să se conecteze în mod amiabil cu molusca, cu toate că accentul ei, din marea de suflete seci, îi cam dădea bătaie de cap. Dar să fie ăsta un impediment pentru M.?! Nee. Ea era un suflet al cuvintelor.

La început a fost destul de bine, Vasilica nu prea stătea acasă, aşa că M. era liniştită şi îşi vedea de ale ei, şi anume de lectură, scris, învăţat etc.. Dar, când Vasilica a început să stea pe-acasă mai mult, cu toate că M. era o fiinţă extrem de pacifistă, începuse să se cam sature să adoarmă pe fundal de Mircea Badea şi Gâdea. De asemenea, după vreo câteva săptămâni, M. a constatat că deja cunoştea întreaga grilă TV. Ştia la ce oră este Măruţă sau Acces Direct şi, de asemenea, emisiunea aia cu Tonciu şi alte pseudo-vedete care cică erau în armată. Nu mai ştiu cum îi zice. De Masterchef să nu mai spun.

Ce să facă M. în cazul ăsta? Ea îşi luase cu ea de-acasă Nietzsche, Platon, ceva beletristică, doctrină juridică… Acum, mnah, îi place să asculte muzică clasică la căşti, dar cât să te poţi concentra în condiţiile astea? Aşa că M. a descoperit baia şi, mai ales, şi-a dat seama că, dacă pui o pernă, WC-ul sau cada pot fi chiar foarte confortabile. Până la un punct, desigur.

Nu peste mult timp, M. a descoperit că fie Vasilica are probleme cu auzul, fie cu bunul-simţ. Ea a tins să creadă că este a doua variantă, nu de alta, dar, de fiecare dată când era rugată să dea teveul mai încet, domnişoara moluscă se făcea că nu aude. De asemenea, cu toate că M. ieşea pe balcon sau pe hol ca să vorbească la telefon, Vasilica ţinea să împărtăşească cu M. conversaţiile ei telefonice, indiferent de oră.

Tot ce voia M. era să plece acasă, în reciful de corali, unde totul era frumos şi liniştit.

Într-o noapte, M. a decis să stea până mai târziu să înveţe şi, evident, avea nevoie de lumină. Cu toate că Vasilica adormea mereu cu teveul aprins şi M. nu îi spunea nimic, Vasilica s-a ofuscat din cauza deranjului luminii la o oră atât de târzie cum este ora 1 noaptea, aşa că a început să invoce dureri de cap şi regionalisme moldoveneşti, pe o tonalitate pe care un căluţ de mare atât de micuţ şi drăguţ ca M. nu prea o agreează. Ea a fost învăţată să vorbească frumos, indiferent de situaţie.

Din fericire, a venit vacanţa de iarnă şi M. a plecat acasă, de unde nu s-ar mai fi întors nici plătită ştiind ce o aşteaptă. Dar, obligată de circumstanţe, a decis, totuşi, să înfrunte situaţia.

Hotărâtă să o întâmpine frumos pe Vasilica, speranţa i-a fost spulberată în momentul în care, intrând pe uşă, a fost întâmpinată cu ţipete şi regionalisme moldoveneşti, pe motiv că lumina de pe hol a rămas aprinsă timp de o oră. De asemenea, Vasilica a venit foarte prost dispusă din vacanţă, aşa că a decis să se ia de M. pe motiv că i-a luat o felie de pâine în data de 45 noiembrie, ora 29:87, fără să o sune să îi spună.

Când a văzut cu cine are de-a face, M. a lăsat mândria de căluţ de mare, şi a atacat-o şi ea, la rândul ei, pe Vasilica, reproşându-i gusturile în materie de televiziune şi chinul prin care a trecut în timp ce încerca să adoarmă pe fundal de Mircea Badea sau să înveţe pe Alex Velea. Şi multe altele. Vasilica o tot ţinea cu felia de pâine, motiv pentru care M., o fire raţională, a decis să pună punct discuţiei. Când n-ai cu cine, n-ai cu cine.

Acum, Vasilica o urăşte pe M., dar M. este împăcată cu ea însăşi. Ah, şi se gândeşte serios la felia aia de pâine. Oare să fi fost o pierdere atât de mare? Mai mare decât neuronii pierduţi privind grotescul canal de televiziune Antena 3? Dar, vorba aia, când eşti mort, nu eşti mort. La fel şi când eşti… sărac cu duhu’. E greu doar pentru cei din jur. 

Vasilico, Vasilico… Acu’ eşti de poveste la propriu. 

 

Dincolo de teorie

Ieri, pentru prima dată, am avut ocazia să asist la o judecată în apel şi la nişte recursuri. Nu ştiu de ce nu am făcut asta mai devreme. În cele 2 ore cât am stat în sălile de judecată, am învăţat nu doar că a fi student la Drept şi, respectiv, viitor justiţiar implică mai mult decât a şti să reproduci cărţi, cât, mai ales, înseamnă să fii om. Am ajuns acolo destul de reticentă cu privire la felul în care se va desfăşura totul. Îmi imaginam o atmosferă sobră, un limbaj poate neinteligibil pentru cineva care studiază Dreptul de aproximativ 3 luni, priviri reci şi alte semnalmente care să-l facă pe omul de rând, aşa, ca mine, să se simtă inferior, iar asta pentru că, la modul general, cam aşa ne este prezentată atmosfera din interiorul instanţelor de judecată. M-am înşelat amarnic. 

În prima sală de judecată în care am fost şi care aparţinea Curţii de Apel, dialogul dintre judecător şi avocaţi decurgea extrem de natural, evident, marcat de cordialitatea specifică, însă era un dialog între oameni, şi nu între profesii. Din păcate, tendinţa generală este de a situa judecătorii “într-un turn de fildeş”, asta ca să citez pe cineva care mi-a spus acest lucru recent, o tendinţă, de altfel, fundamentată pe nimic altceva decât pe baza prejudecăţilor. Un alt aspect care m-a impresionat îndeosebi a fost vârsta avocaţilor, mulţi dintre ei având încă feţe de copii. Ăsta-i un semn bun. Chiar foarte bun. 

Ca student la Drept, încercam să asimilez limbajul părţilor participante, atitudinea lor, însă, dincolo de aspectele ce ţin de profesie, era vorba de emoţiile celor care se prezentau în faţa completului de judecată. Un caz care m-a impresionat îndeosebi a fost cel al unei bătrâne din Vaslui. Cu baticul legat la gât, tipic bunicilor, şorţul pus deasupra unui pulover uzat, un chip marcat de trecerea vremii şi o voce care tremura nu doar din cauza frigului îndurat pe tren, cât, mai ales, din cauza neputinţei, doamna din Vaslui, mai exact, din Huşi, a dat primăria oraşului în judecată din cauză că i-au luat pe nedrept ceea ce era al ei: pământul. În ciuda vârstei, doamna şi-a apărat, aşa cum ştia, ceea ce considera a fi pe bună dreptate al ei, invocând pe ăl’ de Sus, chiar dacă în acel moment salvarea ei stătea, ce-i drept, puţin mai sus, însă în faţa ei. Un alt caz a fost acela al unei femei care, de asemenea, s-a reprezentat singură. Venită şi cu copilul, în vocea femeii se simţea disperarea şi neputinţa de a înţelege de ce are datorii la bancă de care nu avea habar şi de ce, din moment ce ştie că le-a plătit, ele încă mai există. A invocat, de asemenea, divinitatea, iar eu mă gândeam câtă forţă şi tărie de caracter sunt necesare atunci când te afli în situaţia de a hotărî destinele oamenilor în acest fel, ca judecător, şi că, dacă nici asta nu înseamnă să fii divin, atunci ar trebui să redefinim în mod clar sensul cuvântului.  

Experienţa de ieri m-a făcut să realizez încă o dată că, dincolo de orice imagine, este un om şi, implicit, dincolo de orice profesie, există omul care o exercită. De altfel,  credem că trăim ca să supravieţuim, însă, pentru cei aflaţi în situaţii disperate, supravieţuirea este singura modalitate prin care ei trăiesc. Eu îmi trăiesc visul şi, cred eu, asta-i calea cea mai bună spre a-mi asigura supravieţuirea.

---

A fi om chiar este o artă, poate cea mai complicată din câte sunt. Implică o gamă de culori şi sunete atât de largă, încât niciun tablou, nici măcar viaţa, nu o poate cuprinde. “Arta de a fi om”-blogul-împlineşte 1 an peste câteva ore. Arta de a fi om-ca mod de viaţă-, în schimb, există dintotdeauna şi persistă în sufletul fiecăruia. Tot ce trebuie să facem este să o lăsăm să picteze şi să cânte după bunul plac. Al nostru, evident. 

 

21 iulie

Astăzi a fost prima zi din viaţa mea când am plâns de fericire.

De astăzi sunt studentă la Drept. La buget. Am intrat a 11-a din 800 de candidaţi, cu media 9,09.
Sunt nespus de fericită, iar cuvintele nu pot exprima ceea ce simt.
Încep o nouă etapă, într-un oraş nou, la aproape 500 de kilometri de casă. Visul meu este pe cale de a deveni realitate. Primul pas a fost deja făcut, şi anume admiterea. Mai urmează încă vreo 10 paşi, dar cel mai important este faptul că am pornit la drum.
Încă am emoţii. Dacă ar fi să aleg cea mai fericită zi a vieţii mele, cu siguranţă că data de 21 iulie 2015 s-ar situa în topul preferinţelor mele.

Iulie (July) este categoric luna mea norocoasă.