Despre copilul interior și alți demoni

Astăzi m-am enervat rău. Dar rău de tot.

În mod normal, când cineva îmi calcă în picioare limita toleranței (o linie destul de lungă, dar care nu durează la nesfârșit) sunt un fel de Vadim Tudor în zilele de glorie, foarte greu de oprit, nu aud, nu văd, doar urlu. Și mă dezlănțui în așa hal, încât nimeni nu îndrăznește să mai depășească acea limită. Așa am fost dintotdeauna. Însă, atenție, nu reacționez așa decât atunci când consider că am dreptate, iar acea persoană nu înțelege în mod intenționat – adică mă calcă pe coadă în mod voit, cum s-ar spune, doar pentru că poate și pentru că vrea.

Ei bine, sunt momente în viață când nu e timpul, nici locul să te dezlănțui, pentru că, vezi, Doamne, rațiunea ar fi cea care ne deosebește de animale, și cică trebuie să ne calculăm unele mișcări și să fim raționali în acțiunile pe care le întreprindem.

Astăzi a fost unul dintre momentele când toți dictatorii din mine au dorit să iasă la suprafață și să se dezlănțuie. Ar fi fost cel puțin Al Treilea Război Mondial dacă făceam ce simțeam. Și pentru că m-am ,,specializat” în psihologie în ultimii doi, atât teoretic, cât și practic, din pricina unor experiențe mai mult sau mai puțin plăcute, doresc să vă informez că aceste apucături de impulsivitate ce (aparent) nu poate fi controlată, care ne cuprind uneori întreaga ființă și ne transformă în mici dictatori atunci când cineva ne supără poartă și o denumire: copilul interior.

Conform celor mai recente studii din domeniul psihologiei, comportamentele narcisiste, egocentriste, impulsive, tristețile fără motiv și fricile fără fundament, plus multe altele (cam tot ce înseamnă a fi om și a avea defecte), se justifică sub egida existenței copilului interior, această reminiscență din frageda copilărie, supusă traumelor și marcată de parcursul pe care l-a avut în sânul familiei, care iese la suprafață din când în când și ne vulnerabilizează.

Dacă îi spui unui psiholog că te simți trist și nu știi de ce, chiar dacă poate ai avut o decepție recentă pe care nu vrei să o recunoști sau ți-a murit pisica acum 2 luni și încă îi simți lipsa, nu mai contează nimic altceva: copilul interior este de vină și caută vindecare. El iese la suprafață când tu, adultul, te simți neajutorat, și se manifestă prin nesimțire și nepăsare, căci e doar un copil și nu știe să fie altfel.

Cam așa justifică mulți terapeuți, în prezent, comportamentele lipsite de orice bun-simț, lipsa de respect a multora dintre semenii noștri și faptul că ne-am pierdut și ultimele fărâme de omenie în relațiile interumane: purtăm în subconștientul nostru un copil care suferă. El trebuie îmbrățișat. Cum facem asta? Păi, ne întindem în pat, închidem ochii, numărăm până la patru, inspirăm, numărăm până la patru din nou, expirăm, timp de 10 minute, în timp ce ne imaginăm pe noi mici, ne spunem ,,gata, gata, e bine”, ne dăm o palmă în semn de prietenie pe spate, și gata, suntem vindecați.

Nu mai suntem nici lipsiți de respect, ne-am înveselit brusc, dansăm Lambada până dimineață și suntem cea mai bună variantă a noastră. Le spunem celorlalți pe care i-am desconsiderat sau i-am tratat cu inferioritate, deși ne sunt egali, sau acelora cu care nu avem nicio legătură dar pe care i-am tratat de parcă suntem Dumnezeu pe pământ că de vină a fost copilul nostru interior, nu noi, și că acum suntem vindecați de orice fel de răutate, pentru că noi de fapt eram bolnavi, nu era vorba de faptul că suntem needucați și frustrați.

Ce bine că s-a descoperit conceptul de copil interior! Ce mă bucur! Nu știu ce mă făceam dacă nu apărea. E bine că acum știu că atunci când Gigica de la nu știu ce departament are o zi mai proastă și jignește pe toată lumea fără motiv, e de fapt Gigica de la 6 ani, nu asta de la 50, și de vină e cea mică, nu ea, Gigica, care e isterică. Pentru că, aparent, isteria nu mai există, totul e rezumat la bietul copil, care stă și plânge înăuntrul nostru. Nu e vorba de Gigica, cea de acum, cea care la 50 de ani ar trebui să știe ce e ăla respect și să își trateze ca atare colegii și, în general, pe cei din jurul său. E copilul ăla din ea care plânge pentru că taică-su, când avea ea 2 ani si 5 luni, i-a cumpărat fratelui ei, Mitică, nu știu ce minge, și nu ei. Așa că atunci când vede oameni care au capul rotund, să zicem, asocierile timpurii din subconștientul ei o năpădesc și își reamintește de mingea lui Mitică și cât de frustrată a fost că nu a primit ea acea minge, lăsându-și copilul interior să iasă la suprafață și să fie nesimțit și grosolan. Nu e ea de vină, atenție, ci copilul.

Așadar, am decis să nu-mi mai las Vadimul interior să iasă la suprafață. Nu, nu. Vadimul meu interior nu se pune cu copiii interiori. Nu se coboară la nivelul lor. Pentru că, spre deosebire de ei, Vadimul meu interior e conștient că are o vârstă și nu se ascunde în spatele unor subterfugii psihologice create să justifice tot ce e mai rău în noi, ca oameni.

Probabil așa se justifică și comportamentul românilor în perioada pandemică: ne e frică de ace, de răceli, de pastile, așa că scoatem la suprafață copilul interior. El e de vină, nu noi, ca popor. Doamne ferește să ne asumăm noi ceva! Românii nu sunt ignoranți, copilul lor interior e de vină. Așa ne spune și psihologul, că noi suntem perfecți, toți ceilalți sunt de vină, așa că ne apărăm prin exteriorizarea vlăstarului nostru interior, această fantomă a trecutului care se arată în momente de restriște și ne bântuie până când facem cel puțin 20 ședințe de terapie și putem fi declarați în mod oficial vindecați.

Ar trebui să fie scrisă în organigrama fiecărei instituții cine are copil interior în el și cine nu, să știm cum să ne comportăm, pe cine păsuim și pe cine nu, că în ritmul ăsta, la cât de mult se înmulțesc și copiii adevărați și cei din interior, întreaga lume va deveni o grădiniță, dar fără educatori care să îi îndrume spre ceea ce este bine. Ne vom da în cap cu jucăriile sau, eventual, ne vom distruge reciproc până când psihologii vor inventa următorul concept care să ne justifice comportamentele lipsite de orice fel de omenie.

Wake up call

Sunt unele momente când e nevoie doar de o privire pentru a vedea ceea ce este de văzut. Şi de a înţelege ceea ce este de înţeles. Deopotrivă, sunt şi acele momente când totul este doar o iluzie a ceea ce ar trebui să fie, însă, mereu, este doar ceea ce trebuie să fie. Nu înseamnă că asta este cea mai bună cale. Dimpotrivă. De cele mai multe ori, e calea cea mai eronată şi cel mai puternic dăunătoare. Pentru că este o cale fără de întoarcere. Nu are alternativă. E un drum drept, anevoios, fatal. 

Din fericire, pe orice drum, indiferent de dificultatea pe care o impune celui care se hotărăşte să îl parcurgă, există scurtături, scurtături, care, în cele din urmă, nu sunt decât căi de ieşire. Când porneşti pe astfel de drumuri, cea mai bună alegere este aceea de a nu ajunge la destinaţia finală. Pentru că nu marchează doar finalul drumului. 

În drumul meu spre a atinge culmile artei de a fi om, am ales, adesea, îndeosebi în ultima vreme, nişte căi greşite, care nu au făcut altceva decât să mă tragă înapoi, undeva spre nişte amintiri de foarte mult timp închise în cufărul memoriei, dar care, de data aceasta, au renăscut prin materializarea lor în greşeli. Greşeli fatidice, ireparabile, însă, ca orice greşeli, în cele din urmă, constructive. 

Pe drumul spre devenire, un loc important, dacă nu chiar cel mai important, îl ocupă atingerea echilibrului dintre cele două lumi care se suprapun în ceea ce omul a numit trup, echilibrul dintre suflet şi gând. Din nefericire (deşi, pe moment, este unica fericire), sufletul prevalează adesea în faţa gândului şi îl absoarbe în abisurile sale. Îl roade până nu mai rămâne decât un chip fără gură, care ţipă fără a fi auzit, un ţipăt de disperare, de nimeni auzit. Vrei să ieşi la suprafaţă, însă sufletul cere să fie înecat, să se autodistrugă pentru ceea ce crede că este mai mult decât iluzie. În final, rămâne doar cu magia iluziei şi cu semne de întrebare al căror răspuns nu se află decât în străfundul raţiunii-cea mai bună prietenă a omului şi, totodată, cea mai puţin apreciată. Pentru că întotdeauna are dreptate, însă de prea puţine ori o ascultă cineva. Îţi spune să zici clar “nu”, tu… tu spui “da”. Pentru că e mai simplu să “da”, decât să “nu”, în situaţii în care, desigur, ar fi necesar exact opusul. Da, omul, fiinţă plină de contradicţii. Dar, de cele mai multe ori, este mai mult decât filosofie, pentru că viaţa este practică, nu teorie. 

În cazul meu, au existat situaţii în care practica nu s-a îmbinat nici măcar puţin cu teoria. Mi-am încălcat principii pe care le susţineam cu fervoare, mi-am călcat în picioare conştiinţa şi am făcut lucruri care trec peste orice gând pe care mi l-a dictat raţiunea. Însă, ceea ce mi se pare cel mai frapant este faptul că, în tot acest timp, am conştientizat ceea ce făceam. Eram lucidă. I-am zâmbit omului care îmi zâmbea, cu toate că ştiam că nu e decât o iluzie efemeră. L-am primit în braţele mele şi i-am oferit prietenie, iar, în schimb, m-am ales cu o inimă ofilită şi spini de trandafir ce mi-au străpuns întregul ţesut din jurul sufletului. Am oferit sinceritate, mi s-a oferit minciună mascată de aparenţa unor intenţii bune. Pe scurt, am oferit tot. Şi asta… asta a fost cea mai scumpă investiţie din viaţa mea. Pentru că am pierdut ce aveam mai de preţ: m-am pierdut pe mine. Dar nu definitiv. Pentru că ăsta este principalul avantaj atunci când porneşti la drum: întotdeauna există alternative. Am fost prinsă în vâltoarea râului iluziei, însă am ieşit la suprafaţă şi m-am agăţat de stânca raţiunii exact în momentul în care totul era pe cale de a se prăbuşi în cascada nimicniciei. M-am aventurat într-o junglă care părea fără de sfârşit, până când, în cele din urmă, după o noapte neagră, oarbă, răsăritul a ceea ce părea o nouă zi, un nou început, m-a surprins mai strălucitor ca niciodată. 

După o astfel de aventură, am pierdut sentimente şi energie, dorinţe şi vise, însă am câştigat, pe lângă faptul de a-mi regăsi, încă o dată, propriul eu, un plus de luciditate şi, evident, experienţă. O experienţă pe care, de altfel, nu îmi doresc să o retrăiesc. A fost grea, dureroasă şi m-a transformat radical. Transformarea are nevoie de timp. În cazul meu, a fost bruscă şi neaşteptată-neaşteptată de suflet, căci raţiunea… raţiunea ştia şi ţipa. Dar cine o asculta?

 

Cuvinte

Am atât de multe cuvinte de spus, gânduri pe care vreau să le exprim, să le scot la iveală, dar nu pot. Mă bântuie, ţipă, dar nu se aud decât în mine. Buzele-mi sunt cusute, iar sufletul îmi vorbeşte mecanic, automat, fără a percepe nimic din ceea ce se întâmplă. Vreau să spun atâtea, dar mă blochez atunci când încerc. În mintea mea au loc alunecări de teren şi cutremure care scot la iveală gânduri de care nici măcar nu aveam habar că le pot concepe.

Simt că a vorbi este o acţiune inutilă momentan şi tot ceea ce fac este să tac şi să deschid gura doar atunci când este cazul. Nu vreau nici măcar să mai ascult. M-am săturat. Oamenii au tendinţa de a se descărca în faţa mea şi, de multe ori, mă încarc eu cu problemele lor. De aceea, am învăţat să îmi controlez această “calitate” de a empatiza cu cei din jur, deşi este greu. Învăţ să nu-mi mai pese.

Îi admir pe cei cărora nu le pasă. Nu ştiu ce stare de spirit au, căci oricum fericirea şi tristeţea sunt doar nişte noţiuni abstracte, însă cu siguranţă mi-ar plăcea să nu-mi mai pese deloc. Momentan, mă aflu în etapa în care învăţ să nu-mi mai exteriorez sentimentele. Este greu, însă e mult mai greu atunci când cei din jur îţi cunosc slăbiciunile.

A fi un om puternic nu este pentru oricine, fiind cu adevărat o artă. Are avantajul de a te apăra în faţa oamenilor şi, totodată, de a te îndepărta de ei.

Ca om, ai nevoie de cei din jur, dar totodată nu ai. Vrei să fie lângă tine, dar vrei să te lase-n pace. Suntem plini de paradoxuri, însă întocmai aceste atribute sunt cele care ne definesc. Totuşi, a defini omul mi se pare cea mai dificilă misiune pe care ar putea-o avea cineva. Suntem şi nu suntem ceea ce părem. Este extrem de greu să fii om şi, totuşi, este cu adevărat un privilegiu acela de a avea un suflet şi o raţiune pline de cuvinte. Căci cuvintele dor, cuvintele vindecă şi cu ele ne hrănim.