Goana după aprecieri

Unul dintre defectele mele cele mai mari este faptul că nu pot fi răutăcioasă, nu pot avea replici tăioase, oricât de tare m-aş strădui, pentru simplul fapt că mă simt vinovată. În schimb, îmi place să spun adevărul, iar asta, de multe ori, mi-a provocat probleme şi, chiar şi acum, pot spune că mi se mai întâmplă să am probleme cu oamenii din cauza asta. 

Nu ştiu dacă ţine de societate sau de individ, dar ceea ce ştiu cu siguranţă este faptul că, aşa cum ar spune o profesoară de română tare dragă mie, îmi repugnă ceea ce văd în jurul meu, iar asta include atât mediul online, de care suntem atât de legaţi, cât şi realitatea, pe care mulţi o percep ca fiind cruntă odată ce le sunt deschişi ochii. 

Odată cu butoanele astea de like, odată cu rubrica de comentarii, dar, mai ales, odată cu statisticile astea referitoare la cât de populară este fie pagina noastră de Facebook, fie pagina de blog, am devenit scârboşi la modul cel mai trist. Observ cu mare părere de rău cât ne putem compromite pentru o simplă apreciere sau aprobare din partea celorlaţi. Oare atât de nesiguri să fim pe noi încât să avem nevoia aceasta constantă de a primi confirmarea celorlalţi că ceea ce facem este bine? 

Când mi-am făcut cont pe Facebook, eram şi eu pe aceeaşi baricadă. Dacă nu primeam suta de like-uri la o poză mă simţeam urâtă. Problema este că eu aveam 14 ani atunci când mi-am făcut contul pe Facebook, iar tot ce ştiam despre mine se raporta doar la partea fizică, pe care mă concentram cel mai mult. Între timp, am învăţat că nu cum mă văd ceilalţi este important, ci, mai ales, cum mă văd eu. 

Din păcate, problema despre care v-am vorbit nu se întâlneşte la adolescenţi aflaţi în căutarea propriei identităţi, ci la adulţi în toată firea, care nu mai contenesc în a se pupa în locuri greşite toată ziua, prin cuvinte atât de greţoase, încât îmi este lehamite să le reproduc. Toate astea, pentru a li se răspunde înapoi în aceeaşi manieră pupincuristă, care nu conţine pic de urmă de adevăr, ci doar de linguşeală, pentru a crea falsa impresie că totul este perfect, inclusiv persoana lor. 

De asemenea, mi s-a întâmplat (asta în viaţa de zi cu zi, nu în virtual) să fiu întrebată ce opinie am despre cutare lucru, iar dacă opinia mea a contrazis persoana din faţa mea, ei bine, asta nu a sfârşit chiar bine. Şi să nu vă treacă prin cap că am răspuns răutăcios; doar am spus ceea ce cred. Însă, pentru mulţi, a fi contrazişi este acelaşi lucru cu a fi jigniţi, pentru că nesiguranţa de sine este dureroasă.

De altfel, căpătând curaj prin linguşeli, foarte multe persoane care nu fac absolut nimic concret ies în evidenţă în detrimentul celor mai puţin pupaţi dorsal. Există mii de exemple în acest sens, de la vedetele autohtone care nu ies în evidenţă decât printr-un fizic nici măcar plăcut, ci doar excentric, până la vedetele americane a căror viaţă de lux nu face decât să stârnească admiraţia plebei însetate de material, şi prea puţin de ceea ce contează cu adevărat. De asemenea, în mediul virtual, sunt promovate tot felul de site-uri insipide, dintre care cele mai penibile mi se par cele destinate femeilor suferinde şi care nu fac decât să le stârnească moralul cititoarelor, turnându-le linguşiri despre cât de tari sunt ele şi cât curaj au să sufere etc. Nu pot decât să le compătimesc pe cele care au nevoie să citească astfel de inutilităţi pentru a se simţi femei.

Una dintre dilemele mele cele mai mari de când mi-am făcut blog-ul se referă la rubrica de comentarii, şi anume: de ce mai ai rubrică de comentarii dacă nu accepţi decât păreri care sunt aidoma alor tale? Oare nu ăsta este avantajul cel mai mare al socializării, faptul că, acceptând şi păreri diferite, învăţăm nu doar să ne susţinem punctul de vedere, dar, mai ales, să ne lărgim orizontul, astfel încât să putem acumula experienţă? De ce îţi mai faci publice gândurile, dacă nu pentru a le putea combate sau, din contră, pentru a învăţa să le accepţi prin experienţele împărtăşite de ceilalţi? 

Câte n-aş mai putea să înşir referitor la ceea ce se promovează astăzi, şi anume minciunile ambalate frumos. Dar la ce ar folosi? Suntem mult prea însetaţi de aparenţe pentru a putea suporta adevărul.

Astea sunt gândurile mele, transpuse aici, atât de sincer cât am putut. Pentru că dacă aş mai continua, aş mai avea multe de adăugat. Dar mă opresc aici.

Eu nu spun decât ceea ce cred, fapt care nu reprezintă deloc adevărul absolut (pentru că, până la urmă, nimeni nu-l deţine), ci doar adevărul meu, personal, pe care nu voi ezita niciodată să îl susţin atunci când va fi necesar.