“Ecce Homo” sau despre cum să devii ceea ce eşti

“Eu nu sunt om, sunt dinamită”– astfel se descrie cel care a fost Nietzsche, marele filosof german, în lucrarea sa, considerată autobiografică, “Ecce Homo”. Şi pe bună dreptate se autodescrie astfel. 

Să devenim ceea ce suntem. Hmm. Dar cum putem fi altfel decât ceea ce suntem? Nietzsche ne spune că pentru a deveni ceea ce suntem presupune să nu bănuim nici pe departe ceea ce suntem. 

Observaţi de câte ori am repetat verbul a fi într-un singur paragraf? Poate pentru că tocmai aceasta este mesajul central al scrierii lui Nietzsche: să fim, căci este cea mai prolifică activitate pe care o putem întreprinde. 

Prin această lucrare, filosoful german transpune în capitole intitulate, să spunem, într-un mod ironic (“De ce sunt atât de înţelept”, “De ce sunt atât de deştept”, “De ce scriu cărţi atât de bune”, “De ce sunt un destin”) întreaga sa existenţă, marcată de conştiinţa imortalităţii şi, totodată, voinţa de a fi. Nietzsche şi-a dorit mai mult decât alţii să fie nu doar un om, ci să fie măreţ. Însă el nu a dorit glorificare, a dorit înţelegere. El a condamnat gloatele îndoctrinate de aşa-zisele valori, a condamnat religia, însă nu şi credinţa, a condamnat tot ce dăunează raţiunii sau, cel puţin, unei viziuni clare. A condamnat omul pentru superficialitatea cu care îşi tratează existenţa şi a condamnat resemnarea. De aceea, el a încercat să fie opusul a tot ce desconsidera şi a devenit tot ceea ce a fost. Cum a reuşit? Prin scris. 

“Ecce Homo” este o carte despre cărţi. “Ecce Homo” este o carte despre un om care a scris despre oameni, însă nu pentru toţi oamenii, ci doar pentru aceia care pot înţelege, pentru aceia care sunt, citez, “asemenea mie- cu un picior dincolo de viaţă…”. 

 Pentru Nietzsche, verbul “a fi” a fost conjugat într-un singur fel: la persoana I, prezent. Pentru el, cea mai mare greşeală era aceea de a fi idealist. A dispreţuit tot ce însemna idealism. A dispreţuit gloatele însetate de speranţa dată de religie şi pe cei buni. I-a admirat pe cei răi, căci ei sunt singurii care pot exista cu adevărat; ei nu pot fi răniţi de realitate, pe când cei buni nu doar că dăunează existenţei, dar ei însuşi sunt bolnavi. Ei au speranţă şi au vise. Ei nu ştiu cât de cruntă e realitatea şi cât de multe trebuie să înduri ca să o percepi cu adevărat. Ei nu există cu adevărat. Ei doar pretind că sunt în ceea ce filosoful a numit “lumea aparentă”. El îi condamnă pe toţi cei buni, pentru că nu au voinţă, însă vor, “căci omul vrea mai degrabă neantul decât să nu vrea”. Ei doar vor. Dar ce vor? 

În realitatea lui Nietzsche, să vrei înseamnă să faci, căci asta înseamnă a exista. Prin “Ecce Homo”, el prezintă modul în care a devenit ceea ce a fost şi va fi mereu: cel mai mare filosof al secolului al XIX-lea. Prin “Ecce Homo”, el parcurge, pe scurt, întregul lanţ de idei care i-au marcat existenţa şi pe care ulterior, l-a transpus în scris. 

“Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…”– astfel se întreabă filosoful, în finalul lucrării. Oamenii nu pot înţelege ceea ce nu au trăit. Ei nu pot înţelege păreri ce contravin propriei lor perspective decât dacă reuşesc să se sustragă credinţei lor şi să empatizeze cu celălalt. Empatia nu este o trăsătură comună tuturor, ci doar celor care sunt cu adevărat. A fi cu adevărat înseamnă să trăieşti în deplină armonie cu tine, dar să fii conştient că eşti singur doar cu tine, nu şi cu ceilalţi. Cu ceilalţi trebuie să trăieşti, cu tine trebuie să fii. Astfel a fost şi Nietzsche: el a trăit cu oamenii, dar a fost pentru el. Ecce Homo- iată omul! 

În final, un paragraf care mi-a plăcut îndeosebi:

“După cum m-am obişnuit- o limpezime extremă faţă de mine însumi este condiţia mea de existenţă. Într-o atmosferă impură, existenţa mea încetează. Eu înot, mă îmbăiez şi mă bălăcesc întotdeauna în apă sau în alt element perfect transparent şi strălucitor.[…] Dar îmi este necesară singurătatea, întoarcerea spre mine, respirarea unui aer liber, jucăuş…”

O poveste aniversară

Am în minte ziua în care am împlinit 14 ani. Eram atât de entuziasmată de tot ce urma să aibă loc: ieşirea în oraş cu prietenele, ieşirea cu el, dar, mai ales, faptul că, în sfârşit, voi avea buletin, ceea ce, în ochii mei, era echivalent cu “a fi mare”. 

Ziua a-nceput minunat, evident, cu ai mei părinţi mândri de fata lor, prăjituri, cadouri, urări, declaraţii de dragoste, singurele declaraţii sincere care mi-au fost vreodată adresate, deşi, la acea vreme, încă nu conştientizam asta. Pentru mine, singurele declaraţii importante de dragoste erau cele care veneau de la el, aşa cum pentru orice fată de 14 ani care încă mai crede în oameni ar fi fost, de altfel, normal. 

Ca orice copil căruia i se pare banal să stea cu părinţii când este ziua lui de naştere, abia aşteptam să sosească prietenele mele şi să ieşim (Mă bufneşte râsul doar când îmi aduc aminte ce a urmat după.)

Sosind respectivele dudui şi exprimându-şi dragostea în cuvinte atât de împestriţate că v-ar lua instant greaţa dacă le-aş reproduce, îmi înmânează cadoul pe care l-au luat împreună şi pe care “s-au chinuit extrem de mult să îl găsească”: o trusă de machiaje Ruby Rose şi o carte pe care în dimineaţa zilei precedente am văzut-o la chioşcul de ziare împreună cu ziarul Libertatea şi mi-am zis în minte cât de proastă este. Asta nu ar fi fost nimic, dacă una dintre dudui n-ar fi lucrat la un chioşc de ziare pe timpul verii şi dacă, în urmă cu câteva zile, cealaltă duduie nu-mi spunea la telefon că mă-sa primeşte la serviciu numai cadouri “ieftine”. Şi, ca să nu vă faceţi vreo impresie greşită, nu m-a deranjat niciunul dintre aceste aspecte, pentru că trusa s-a dovedit chiar bună, în ciuda preţului ei, iar cartea nu a fost chiar atât de proastă pe cât mă aşteptam. 

Oricum, după toate astea, ne-am gândit să mergem la plajă că, deh, ce poţi să faci într-o zi toridă de 16 august? Ehe, şi aici a-nceput tărăboiul. Nu voi uita niciodată ziua aceea pentru că a fost una din zilele decisive din viaţa mea: atunci am învăţat că atunci când există invidie, nu mai poate exista nimic altceva. 

Mărturisesc sincer că, pentru vârsta mea, de doar 14 ani, arătam bine. Chiar foarte bine. Şi, cu părere de rău mărturisesc despre prietenele mele că ele nu arătau la fel de bine, deşi erau mai mari. Dar eu nu le vedeam aşa. Eu le vedeam frumoase şi le iubeam. Dar ele pe mine, nu. De-aia, când ele erau în apă, iar eu stăteam pe prosop. răsfoind cartea proaspăt primită, le spuneau unor băieţi cam tot de vârsta noastră care vorbeau despre mine, fiind din aceeaşi zonă, că eu nu sunt tocmai cuminte şi fel şi fel de alte atribute. Din fericire, ăia n-au crezut, dar mi-au zis mult mai târziu despre toate astea, când eu deja mă lămurisem cu cine am de-a face. De aceea EL, venind la plajă, nu m-a băgat în seamă şi mi-a dat un flit de numai ziua mea nu mai voiam să fie: pentru că eu, în ochii lui, eram altcineva şi eram cu altcineva. Eu eram personajul aparent negativ într-o dramă în care personajele cu adevărat negative apar ca personaje pozitive. 

Reacţia mea în timp ce se întâmplau toate astea? Plânsul. 

Reacţia lor în timp ce îmi făceau toate astea? Râsul. 

Atunci a fost unul dintre momentele în care am descoperit că viaţa nu e niciodată roz în întregime, ci este nuanţată. Dacă am rămas prietenă cu acele fete? Am rămas până la un moment dat când am deschis ochii. Nu a fost prea târziu, dar ar fi putut fi mai devreme. Aş fi evitat multe lacrimi. 

Am rămas prietenă cu acel băiat? Am rămas. În trecut.

Mi-am făcut buletin la 14 ani? Nu, mi l-am făcut la 17. De ce? De fiecare dată când trebuia să merg la poliţie, se ivea ceva. 

Ce s-a ales de acele fete? Nimic. 

Cine sunt eu în prezent? Sunt un om care nu a fost încercat de viaţă atât de mult încât să ajungă la concluzia că viaţa nu merită, ba din contră. Întâmplările ce m-au marcat mi-au definit gândirea într-atât încât să consider că viaţa este cel mai distractiv şi, totodată, cel mai întortocheat carusel dintre toate care există, însă este un carusel în care m-aş da non-stop, chiar dacă aş simţi că mi se face rău. Când voi avea senzaţia de greaţă, îmi voi îndrepta gândurile spre altă direcţie. Pentru că tocmai asta este frumuseţea vieţii, şi anume, diversitatea şi imprevizibilitatea faptelor, simţirilor, gândurilor. 

Pentru mine, cel mai fascinant dintre toate cele care există este timpul. Nu mi se pare nimic mai fascinant decât ceva invizibil şi, totuşi, atât de vizibil în viaţa fiecăruia dintre noi. De aceea, iubesc viaţa şi iubesc tot ceea ce ea îmi oferă. Chiar dacă uneori doare. Din fericire, pentru orice durere există pastile. Pentru mine, cele mai vitale pastile sunt părinţii mei. Fără ei, nu aş fi reuşit multe şi îmi dau lacrimile de fiecare dată când încerc să vorbesc despre ei, de aceea, mă opresc. 

Mamei mele îi place să spună că astăzi este în travaliu pentru ca mâine, în zorii zilei, să mă nasc. Împlinesc 19 ani şi, privind în urmă, îmi dau seama că există un timp pentru toate. Există un timp când suntem mici şi superficiali, însă cu o inimă mare, aşa cum eram eu, şi există un timp când creştem, ne maturizăm şi realizăm că viaţa nu e despre ceilalţi, ci este, în primul rând, despre noi, pentru ca, mai apoi, să ne putem dezvolta în armonie cu ceilalţi.

Viaţa nu înseamnă fericire decât în momentul în care încetezi să mai aştepţi şi trăieşti cu adevărat. Viaţa înseamnă să iubeşti şi să faci ceea ce iubeşti. Dar, mai ales viaţa înseamnă să ştii să trăieşti, în primul rând, cu tine însuţi. Aş putea să mai înşir multe astfel de cugetări. Dar, pentru că una din lecţiile cele mai importante pe care viaţa mi le-a dat a fost aceea că faptele sunt mai presus de vorbe, trec direct la fapte şi închei aici.