O poveste aniversară

Am în minte ziua în care am împlinit 14 ani. Eram atât de entuziasmată de tot ce urma să aibă loc: ieşirea în oraş cu prietenele, ieşirea cu el, dar, mai ales, faptul că, în sfârşit, voi avea buletin, ceea ce, în ochii mei, era echivalent cu “a fi mare”. 

Ziua a-nceput minunat, evident, cu ai mei părinţi mândri de fata lor, prăjituri, cadouri, urări, declaraţii de dragoste, singurele declaraţii sincere care mi-au fost vreodată adresate, deşi, la acea vreme, încă nu conştientizam asta. Pentru mine, singurele declaraţii importante de dragoste erau cele care veneau de la el, aşa cum pentru orice fată de 14 ani care încă mai crede în oameni ar fi fost, de altfel, normal. 

Ca orice copil căruia i se pare banal să stea cu părinţii când este ziua lui de naştere, abia aşteptam să sosească prietenele mele şi să ieşim (Mă bufneşte râsul doar când îmi aduc aminte ce a urmat după.)

Sosind respectivele dudui şi exprimându-şi dragostea în cuvinte atât de împestriţate că v-ar lua instant greaţa dacă le-aş reproduce, îmi înmânează cadoul pe care l-au luat împreună şi pe care “s-au chinuit extrem de mult să îl găsească”: o trusă de machiaje Ruby Rose şi o carte pe care în dimineaţa zilei precedente am văzut-o la chioşcul de ziare împreună cu ziarul Libertatea şi mi-am zis în minte cât de proastă este. Asta nu ar fi fost nimic, dacă una dintre dudui n-ar fi lucrat la un chioşc de ziare pe timpul verii şi dacă, în urmă cu câteva zile, cealaltă duduie nu-mi spunea la telefon că mă-sa primeşte la serviciu numai cadouri “ieftine”. Şi, ca să nu vă faceţi vreo impresie greşită, nu m-a deranjat niciunul dintre aceste aspecte, pentru că trusa s-a dovedit chiar bună, în ciuda preţului ei, iar cartea nu a fost chiar atât de proastă pe cât mă aşteptam. 

Oricum, după toate astea, ne-am gândit să mergem la plajă că, deh, ce poţi să faci într-o zi toridă de 16 august? Ehe, şi aici a-nceput tărăboiul. Nu voi uita niciodată ziua aceea pentru că a fost una din zilele decisive din viaţa mea: atunci am învăţat că atunci când există invidie, nu mai poate exista nimic altceva. 

Mărturisesc sincer că, pentru vârsta mea, de doar 14 ani, arătam bine. Chiar foarte bine. Şi, cu părere de rău mărturisesc despre prietenele mele că ele nu arătau la fel de bine, deşi erau mai mari. Dar eu nu le vedeam aşa. Eu le vedeam frumoase şi le iubeam. Dar ele pe mine, nu. De-aia, când ele erau în apă, iar eu stăteam pe prosop. răsfoind cartea proaspăt primită, le spuneau unor băieţi cam tot de vârsta noastră care vorbeau despre mine, fiind din aceeaşi zonă, că eu nu sunt tocmai cuminte şi fel şi fel de alte atribute. Din fericire, ăia n-au crezut, dar mi-au zis mult mai târziu despre toate astea, când eu deja mă lămurisem cu cine am de-a face. De aceea EL, venind la plajă, nu m-a băgat în seamă şi mi-a dat un flit de numai ziua mea nu mai voiam să fie: pentru că eu, în ochii lui, eram altcineva şi eram cu altcineva. Eu eram personajul aparent negativ într-o dramă în care personajele cu adevărat negative apar ca personaje pozitive. 

Reacţia mea în timp ce se întâmplau toate astea? Plânsul. 

Reacţia lor în timp ce îmi făceau toate astea? Râsul. 

Atunci a fost unul dintre momentele în care am descoperit că viaţa nu e niciodată roz în întregime, ci este nuanţată. Dacă am rămas prietenă cu acele fete? Am rămas până la un moment dat când am deschis ochii. Nu a fost prea târziu, dar ar fi putut fi mai devreme. Aş fi evitat multe lacrimi. 

Am rămas prietenă cu acel băiat? Am rămas. În trecut.

Mi-am făcut buletin la 14 ani? Nu, mi l-am făcut la 17. De ce? De fiecare dată când trebuia să merg la poliţie, se ivea ceva. 

Ce s-a ales de acele fete? Nimic. 

Cine sunt eu în prezent? Sunt un om care nu a fost încercat de viaţă atât de mult încât să ajungă la concluzia că viaţa nu merită, ba din contră. Întâmplările ce m-au marcat mi-au definit gândirea într-atât încât să consider că viaţa este cel mai distractiv şi, totodată, cel mai întortocheat carusel dintre toate care există, însă este un carusel în care m-aş da non-stop, chiar dacă aş simţi că mi se face rău. Când voi avea senzaţia de greaţă, îmi voi îndrepta gândurile spre altă direcţie. Pentru că tocmai asta este frumuseţea vieţii, şi anume, diversitatea şi imprevizibilitatea faptelor, simţirilor, gândurilor. 

Pentru mine, cel mai fascinant dintre toate cele care există este timpul. Nu mi se pare nimic mai fascinant decât ceva invizibil şi, totuşi, atât de vizibil în viaţa fiecăruia dintre noi. De aceea, iubesc viaţa şi iubesc tot ceea ce ea îmi oferă. Chiar dacă uneori doare. Din fericire, pentru orice durere există pastile. Pentru mine, cele mai vitale pastile sunt părinţii mei. Fără ei, nu aş fi reuşit multe şi îmi dau lacrimile de fiecare dată când încerc să vorbesc despre ei, de aceea, mă opresc. 

Mamei mele îi place să spună că astăzi este în travaliu pentru ca mâine, în zorii zilei, să mă nasc. Împlinesc 19 ani şi, privind în urmă, îmi dau seama că există un timp pentru toate. Există un timp când suntem mici şi superficiali, însă cu o inimă mare, aşa cum eram eu, şi există un timp când creştem, ne maturizăm şi realizăm că viaţa nu e despre ceilalţi, ci este, în primul rând, despre noi, pentru ca, mai apoi, să ne putem dezvolta în armonie cu ceilalţi.

Viaţa nu înseamnă fericire decât în momentul în care încetezi să mai aştepţi şi trăieşti cu adevărat. Viaţa înseamnă să iubeşti şi să faci ceea ce iubeşti. Dar, mai ales viaţa înseamnă să ştii să trăieşti, în primul rând, cu tine însuţi. Aş putea să mai înşir multe astfel de cugetări. Dar, pentru că una din lecţiile cele mai importante pe care viaţa mi le-a dat a fost aceea că faptele sunt mai presus de vorbe, trec direct la fapte şi închei aici. 

Advertisements

24 thoughts on “O poveste aniversară

  1. La multi ani, Mariuta!Si, ca sa plagiez un personaj celebru, maine e prima zi din restul vietii tale, deci traieste-o la intensitate maxima. Si felicitari mamei tale care n-a trecut degeaba print travaliu, are acum cu ce se mandri.

    Liked by 2 people

  2. N-are rost să-ţi spun cum eram eu la 14 ani, că pe timpuri nu ieşeai din uniforma de elev decât în vacanţe, aşa că nici vorbă de aniversări. Bine, acasă făcea mama tortul meu preferat, tort de biscuiţi, eram înnebunit după aroma siropului cu esenţă de rom, dar şi asta-i altă poveste. 😀
    Tu, la 19 ani eşti tot copilă, desigur, cu gândire de om matur, că asta am văzut-o toţi cititorii blogului tău. De aceea eu îţi doresc, din tot sufletul, desigur, ani mulţi şi buni, cu bucurie, cu prieteni adevăraţi, cu răbdare şi curată copilărie sufletească până la adânci bătrâneţe.
    p.s Travaliu uşor mamei tale. 😛 😀

    Liked by 1 person

    1. Eu nu ştiu ce să zic atunci când îmi adresaţi cuvinte atât de frumoase. Pot doar să mulţumesc din suflet şi să zâmbesc! 🙂
      Travaliul n-a fost uşor, dar, după spusele ei, rezultatul a fost pe măsură. 😛

      Like

  3. Cu mici diferente, povestea ta de 14 ani seamana cu a mea, diferenta fiind de personalitate, cred, eu fiind mai baietoasa si transand un pic mai categoric povestea cu “prietenele”. Suferinta cat China de mare si pe inimioara mea de atunci!!
    Si da, mamelor le place sa isi aminteasca asa de acele clipe, mai ales cand rezultatul e un copil atat de reusit care te face sa te simti cea mai cea dintre mame si femei.
    Va pup cu drag pe amandoua si va felicit in egala masura…
    Iar tu, dragalasa noastra, sa ai grija de sufletul tau… Ce iti va fi dat sa suferi, vei suferi, ce vei avea de iubit, vei iubi, ce vei avea de trait, vei trai. Ramai tu in toate. Si instinctul tau de femeie. Invata sa te cunosti in fiecare zi si iubeste-te.
    Multi si sanatosi ani sa ai, si o viata care sa fie model pentru orice tanar.
    Ai respectul si pretuirea mea.

    Liked by 2 people

    1. Am citit de mai multe ori cuvintele dumneavoastră şi de fiecare dată nu am făcut altceva decât să zâmbesc. Astfel de gânduri fac mai mult decât orice cadou.
      Vă mulţumesc din suflet şi mă simt onorată!

      Liked by 1 person

    1. Mulţumesc mult! ❤
      Se va schimba sau nu, pentru mine, cel mai preţios "te iubesc" e acela însoţit şi de fapte, nu doar de datul din gură. Or, părinţii mei sunt singura sursă de iubire nemărginită şi necondiţionată. Restul au fost şi sunt doar iluzii ambalate frumos.

      Liked by 1 person

  4. La mulți ani fericiți şi sănătoşi!
    M-a apucat nostalgia în momentul în care ți-am citit postul. M-ai făcut să mă gândesc la aniversarea mea de 14 ani care, la fel ca a ta, n-a fost una la care să scap fără lacrimi (de nervi şi tristețe).

    Liked by 1 person

      1. Oricum era un compliment,scrisul tău pare matur.La ultima aniversare ce ai primit?Nu m-am putut abtine : ) ).Totusi dacă te face să te simți mai bine să stii că eu o să petrec cu bunica,parinții și sora anul ăsta.

        Liked by 1 person

      2. Aniversarea de anul ăsta a fost şi mai urâtă ca cea pe care am descris-o aici. Dacă ştiam ce avea să urmeze, îmi păstram ideile şi vorbeam despre ce mi s-a întâmplat. Dar, aş spune că a compensat prin lecţia de viaţă care mi-a fost oferită încă o dată: nu există prieteni, doar cunoştinţe.
        Cred că de-acum îmi voi petrece şi eu aniversările cu părinţii. Nu de alta, dar ei sunt mereu cei mai tari, orişice s-ar întâmpla.
        Şi mulţumesc!

        Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s