“Ecce Homo” sau despre cum să devii ceea ce eşti

“Eu nu sunt om, sunt dinamită”– astfel se descrie cel care a fost Nietzsche, marele filosof german, în lucrarea sa, considerată autobiografică, “Ecce Homo”. Şi pe bună dreptate se autodescrie astfel. 

Să devenim ceea ce suntem. Hmm. Dar cum putem fi altfel decât ceea ce suntem? Nietzsche ne spune că pentru a deveni ceea ce suntem presupune să nu bănuim nici pe departe ceea ce suntem. 

Observaţi de câte ori am repetat verbul a fi într-un singur paragraf? Poate pentru că tocmai aceasta este mesajul central al scrierii lui Nietzsche: să fim, căci este cea mai prolifică activitate pe care o putem întreprinde. 

Prin această lucrare, filosoful german transpune în capitole intitulate, să spunem, într-un mod ironic (“De ce sunt atât de înţelept”, “De ce sunt atât de deştept”, “De ce scriu cărţi atât de bune”, “De ce sunt un destin”) întreaga sa existenţă, marcată de conştiinţa imortalităţii şi, totodată, voinţa de a fi. Nietzsche şi-a dorit mai mult decât alţii să fie nu doar un om, ci să fie măreţ. Însă el nu a dorit glorificare, a dorit înţelegere. El a condamnat gloatele îndoctrinate de aşa-zisele valori, a condamnat religia, însă nu şi credinţa, a condamnat tot ce dăunează raţiunii sau, cel puţin, unei viziuni clare. A condamnat omul pentru superficialitatea cu care îşi tratează existenţa şi a condamnat resemnarea. De aceea, el a încercat să fie opusul a tot ce desconsidera şi a devenit tot ceea ce a fost. Cum a reuşit? Prin scris. 

“Ecce Homo” este o carte despre cărţi. “Ecce Homo” este o carte despre un om care a scris despre oameni, însă nu pentru toţi oamenii, ci doar pentru aceia care pot înţelege, pentru aceia care sunt, citez, “asemenea mie- cu un picior dincolo de viaţă…”. 

 Pentru Nietzsche, verbul “a fi” a fost conjugat într-un singur fel: la persoana I, prezent. Pentru el, cea mai mare greşeală era aceea de a fi idealist. A dispreţuit tot ce însemna idealism. A dispreţuit gloatele însetate de speranţa dată de religie şi pe cei buni. I-a admirat pe cei răi, căci ei sunt singurii care pot exista cu adevărat; ei nu pot fi răniţi de realitate, pe când cei buni nu doar că dăunează existenţei, dar ei însuşi sunt bolnavi. Ei au speranţă şi au vise. Ei nu ştiu cât de cruntă e realitatea şi cât de multe trebuie să înduri ca să o percepi cu adevărat. Ei nu există cu adevărat. Ei doar pretind că sunt în ceea ce filosoful a numit “lumea aparentă”. El îi condamnă pe toţi cei buni, pentru că nu au voinţă, însă vor, “căci omul vrea mai degrabă neantul decât să nu vrea”. Ei doar vor. Dar ce vor? 

În realitatea lui Nietzsche, să vrei înseamnă să faci, căci asta înseamnă a exista. Prin “Ecce Homo”, el prezintă modul în care a devenit ceea ce a fost şi va fi mereu: cel mai mare filosof al secolului al XIX-lea. Prin “Ecce Homo”, el parcurge, pe scurt, întregul lanţ de idei care i-au marcat existenţa şi pe care ulterior, l-a transpus în scris. 

“Am fost oare înţeles? Dionysos împotriva celui răstignit…”– astfel se întreabă filosoful, în finalul lucrării. Oamenii nu pot înţelege ceea ce nu au trăit. Ei nu pot înţelege păreri ce contravin propriei lor perspective decât dacă reuşesc să se sustragă credinţei lor şi să empatizeze cu celălalt. Empatia nu este o trăsătură comună tuturor, ci doar celor care sunt cu adevărat. A fi cu adevărat înseamnă să trăieşti în deplină armonie cu tine, dar să fii conştient că eşti singur doar cu tine, nu şi cu ceilalţi. Cu ceilalţi trebuie să trăieşti, cu tine trebuie să fii. Astfel a fost şi Nietzsche: el a trăit cu oamenii, dar a fost pentru el. Ecce Homo- iată omul! 

În final, un paragraf care mi-a plăcut îndeosebi:

“După cum m-am obişnuit- o limpezime extremă faţă de mine însumi este condiţia mea de existenţă. Într-o atmosferă impură, existenţa mea încetează. Eu înot, mă îmbăiez şi mă bălăcesc întotdeauna în apă sau în alt element perfect transparent şi strălucitor.[…] Dar îmi este necesară singurătatea, întoarcerea spre mine, respirarea unui aer liber, jucăuş…”