De ce nu mi-a plăcut să merg la şcoală

Pentru mine, şcoala a reprezentat, în cea mai mare parte a sa, o pierdere de timp. Dar, a nu se confunda neplăcerea de a merge la şcoală cu neplăcerea de a învăţa. Ba din contră, tocmai acesta a fost motivul pentru care am ajuns să dispreţuiesc şcoala: nu mă învăţa nimic, deci nu-i vedeam rostul. 

Aş minţi dacă aş spune că întotdeauna am văzut şcoala ca pe ceva nefolositor (când spun şcoală, vorbesc despre liceu, iar când vorbesc despre liceu, vorbesc strict din punctul meu de vedere, nu generalizez). Pot spune că am făcut şcoală cu adevărat în cei 8 ani de generală. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nici pe atunci nu era o plăcere să merg la şcoală, având în vedere că mai tot ce învăţam erau doar lucruri pe care trebuia să le memorez, iar mai apoi să le reproduc pentru note. Cum am o memorie bună, notele au fost întotdeauna pe măsură. Însă nu pot spune că mi-au folosit vreodată la ceva. Poate doar ca să intru la liceul la care am vrut, şi anume cel mai bun din oraş. Superlativul utilizat e doar teoretic, la fel ca şi liceul, căci practic, nu poate fi încadrat nici pe departe în această categorie. 

Îmi amintesc începutul clasei a IX-a. Eram aşa de fericită că în sfârşit sunt la liceu. Cât de entuziasmată eram de tot ce credeam că avea să urmeze. Cu toate că auzisem de la cei mai mari că îmi fac speranţe degeaba, pentru că, citez, “nu se face nimic”. Credeam că spun asta doar cei delăsători, cei fără chef de învăţat. 

Mi-am dat seama că într-adevăr nu se face nimic după ce profesorul de română pe care îl aveam pe-atunci, un domn pe la vreo 65 de ani, după o lună de şcoală, continua să facă analogia numelor noastre şi să ne vorbească despre război şi Mihai Eminescu, timp în care noi nu scrisesem nicio pagină în caiet. De altfel, manualele erau de decor, însă eram notaţi dacă nu le aveam. Totodată, manelele răsunau în tot liceul. iar nimeni nu avea nimic de spus. Ah, da! Că tot mi-am amintit. Pe lângă manele, la aceleaşi ore de română la care nu făceam nimic, eram obligaţi să cântăm imnul ţării, pentru ca mai apoi să stăm degeaba timp de o oră în care nu doar că nu ne deşteptam, ba chiar adormeam, având în vedere tonalitatea pe care vorbea profesorul, sunând de parcă ar urma să se sfârşească. 

Un alt aspect pe care nu l-am înţeles şi nu îl voi înţelege niciodată a fost bomba cu ceas numită uniformă, pe care eram obligaţi să o purtăm (cămaşă albă + o cravată de culoarea hârtiei igienice) şi care ne ocupa mai mult de un sfert de oră cam din fiecare oră, în special din cea de istorie şi franceză, unde dacă nu aveam cămaşă, ci o bluză albă, eram notaţi fie cu minus, fapt ce ar fi dăunat notelor noastre, fie în catalog, unde dacă eram notaţi de cinci ori, ni se scădea nota la purtare cu un punct, fie stând în picioare. Cel puţin cincisprezece minute erau alocate moralei cu privire la uniformă, o uniformă care nu dovedea absolut nimic, fiind nu doar hidoasă, dar şi lipsită de personalitate. De altfel, ţin minte cum eram verificaţi la intrare dacă o purtam, iar dacă nu o purtam, eram obligaţi să ne întoarcem acasă, ori nu intram în incinta şcolii, ceea ce nu e doar ridicol, dar şi ilegal, pentru că încalcă un drept fundamental. Dar nimeni nu avea curajul să riposteze, oricum. De ce? Pentru că ar fi dăunat nu doar notelor, dar şi comportamentului profesorului vis-a-vis acel elev care a îndrăznit să îşi exprime nemulţumirea. 

O amintire neplăcută cu uniforma datează tot din clasa a IX-a. Totul s-a datorat faptului că în loc de cămaşă, aveam un tricou alb cu nişte flori, de altfel decent şi potrivit unei instituţii de învăţământ, dar şi faptului că afară erau peste 30 de grade. Profesoara de istorie  nu a contenit în a mă brusca, luându-mă de mână şi trăgând de tricoul meu, şi a mă jigni, întrebându-mă dacă sunt de pe centură, cu toate că nu aveam nimic indecent pe mine, în afară de nişte flori pe tricou. A fost trist, a fost umilitor şi a fost dezolant. Şi încă este. Nu voi uita niciodată acel episod, nu doar pentru că nu a fost primul de genul, venind tot din partea aceleiaşi persoane, dar a fost printre cele mai grave, pentru că a fost un gest care a lăsat să iasă la iveală multă răutate, iar acestă răutate nu a venit din partea unui copil, ci din partea unui om matur, din partea unui aşa-zis dascăl. 

Tot în clasa a IX-a, am făcut o prostie pe care o voi regreta toată viaţa, pentru că a dus la scăderea notei mele la purtare, însă nu din acest motiv o regret. O regret pentru că m-a tras în jos şi m-a demoralizat. Din fericire, mi-am revenit destul de repede, însă nu cu foarte mare uşurinţă. Dar, cu toate astea, a fost o experienţă din care am învăţat multe şi care m-a ambiţionat foarte mult. 

O ultimă amintire neplăcuta din aceeaşi clasă a IX-a o reprezintă teza la geografie din semestrul al II-lea. După primul semestru, am început să absentez de la şcoală mai mult decât era normal. Însă acest lucru nu a însemnat că m-am oprit din învăţat, ci pur şi simplu stăteam acasă pentru că era mai constructiv în acest fel, decât să merg la şcoală şi să cheltuiesc bani pe navetă pentru a sta în gălăgie şi a nu face nimic. Aşa că am început să stau acasă şi să învăţ. Întotdeauna mi-a plăcut geografia şi, tocmai de aceea, m-am pregătit intens pentru această teză. Am luat 9.50, ceea ce în mod normal se notează cu 10, fiind de altfel, cea mai mare notă din clasă. Însă nu. Doamna profesoară a decis că merit 9. De ce? Pentru că sunt “nesimţită” şi “chiuleşti, Itu, chiuleşti, şi cred că ai şi copiat”. Ştia că nu am copiat, însă orgoliul său jignit de faptul că am preferat să stau acasă decât să vin la şcoală să ascult debitările sale cu caracter comunist din fiecare oră au câştigat teren în faţa demnităţii sale de dascăl. Nu m-a durut că am luat 9, m-a durut faptul că eu m-am implicat în a învăţa pentru acea teză şi am fost răsplătită cu jigniri… şi cu moralul doborât la pământ. 

În clasa a X-a, am revenit cu forţe proaspete şi m-am gândit că poate se va schimba ceva. Şi nu s-a schimbat absolut nimic. Undeva pe la sfârşitul anului şcolar, într-o zi din luna mai, dacă nu mă înşel, eram la ora de geografie, când profesoara s-a decis să pună nota 1 unor colege care, deşi obişnuiau să mai vorbească în ore, de data asta chiar nu vorbeau. Vorbea, în schimb, alt coleg, dar el nu prea era taxat atunci când nu respecta anumite reguli. Nu prea se ştia de ce. Aşa că, în pauză, am intervenit în favoarea acelor colege la directoare. Mi s-a spus că sunt “pârâcioasă” şi “nesimţită”, iar mai apoi, pentru ca să mă jignească până la capăt, directoarea a venit în ora pe care o aveam atunci pentru a continua să mă numească “piţipoancă”, încă o dată apelativele de mai devreme, să-mi reprozeşe că îmi ţin geanta nu ştiu cum, că mă îmbrac nu ştiu cum şi că să-mi fie ruşine. De ce să-mi fie ruşine? Pentru că am semnalat o neregulă în cadrul unei instituţii de învăţământ singurei persoane care ar fi avut autoritatea să rezolve ceva. De-aia să-mi fie ruşine. Poate că eram îmbrăcata nu ştiu cum, dar nu îi spui unui fete de 16 ani că e piţipoancă, nesimţită şi altele în faţa unui colectiv de 30 de elevi, care nu ar face decât să se amuze de un asemenea circ, pentru că doar astfel ar şti să reacţioneze. Şi nu, nu eram piţipoancă, eram doar mai bine îmbrăcată decât a fost ea vreodată. Atât. 

Mă întorc înapoi în clasa a IX-a. Pentru că am sărit peste cea mai gravă umilinţă la care am fost vreodată supusă. Undeva înainte de minivacanţa de 1 Mai, mi-au fost furaţi banii din portofel, 120 de lei. Totul s-a întâmplat în pauză, când, fiind plecată la magazin, mi-am lăsat surprinzător, portofelul în clasă, dar pe bancă. Când m-am întors, banii dispăruseră şi, evident, m-am panicat şi am început să-i verific pe toţi, mai puţin câteva persoane, în care chiar aveam încredere (în cele din urmă, s-a dovedit că exact 3 din acele persoane erau responsabile). Până la sfârşitul anului, au urmat nişte săptămâni teribile, în care am fost numită mincinoasă, jegoasă şi câte şi mai câte, şi nu de colegi, ci de profesoara responsabilă cu derularea anchetei. De altfel, ne-a pus să jurăm pe Biblie pe mine, că nu mint, şi pe colegii suspecţi. A fost traumatizant pentru că la fiecare oră pe care o aveam cu dânsa nu se vorbea decât despre banii furaţi şi despre mine. A fost umilitor, a fost trist, iar vinovaţii au fost găsiţi abia în clasa a 10-a, datorită mie, pentru că am zis că mi s-au furat 300 de lei, şi nu suma reală. Ştiam că vor vorbi, că se vor lăuda, şi că doar cei care au furat banii ar fi putut să spună că eu mint cu privire la sumă. Desigur că au vorbit, şi aşa am aflat cine sunt. Banii mi-au fost restituiţi, însă scuze din partea acelei profesoare nu am auzit niciodată. Umilinţa este şi va fi mereu acolo. 

În clasa a XI-a, lucrurile au degenerat cu adevărat. Nu am mai făcut niciun fel de oră, niciun fel de pregătire la nicio materie, nici măcar la cele pentru BAC, în schimb, pe primul semestru, am avut media generală 10. Însă ştiţi la ce m-a ajutat asta? La nimic. Pentru că am avut “ghinionul” ca în semestrul al doilea, profesorul de matematică să ne predea iarăşi, şi veşnicul 6 la matematică să revină. (Din clasa a VI-a, am avut mereu 10 la toate materiile, mai puţin la matematică, unde am avut 5 sau 6, şi in clasa a IX-a, când lucrurile au luat-o puţin razna, după cum v-am spus). Atunci am decis să pun piciorul în prag şi am decis să nu mai tratez şcoala ca pe nimic altceva decât ca pe o perioadă pe care este necesar să o parcug pentru că îmi asigură intrarea la facultate. Atunci am realizat că toate articolele pline de ură îndreptate împotriva şcolii româneşti sunt pe bune, şi că nu este doar hatăreală, este adevăr. Atunci am înţeles că eu chiar sunt cel mai bun profesor al meu, iar şcoala este doar o formalitate. De aceea, am început să mă educ singură: am început să citesc şi mai mult, am început să mă pregătesc pentru BAC singură, am început să mă pregătesc singură pentru olimpiade şi să nu mai pierd timpul aşteptând îndrumarea profesorilor şi am început să fac totul singură. Am încetat să îmi mai dau cu părerea la şcoală pentru că am realizat că asta nu ar fi atras decât atitudini negative îndreptate împotriva mea şi am încetat să îmi mai pese de liceu, altfel decât la modul obiectiv. Am tratat totul ca pe o obligaţie, şi nu ca pe o necesitate. Am respectat regulile, am zâmbit frumos şi mi-am văzut de treabă. Am purtat uniformă şi chiar mi-am prins şi părul la anumite discipline, ştiind că mereu a atras atenţia anumitor profesoare asupra mea. Am stat şi mi-am pierdut timpul la orele la care nu făceam nimic, până într-o zi când m-am decis că pentru a nu mai auzi gălăgia din clasă există căşti, iar pentru a nu pierde timpul există cărţi. Da, se uitau la mine ciudat când mă vedeau că citesc, dar v-am spus, nu mi-a mai păsat. Pentru că nici lor nu le-a păsat. Nu le-a păsat că eu voiam să învăţ, nu le-a păsat de părerea mea şi nu le-a păsat, în general, mai de nimeni. Nu le-a păsat decât să vină să semneze condica şi apoi să plece acasă. Căci erau şi zile când profesorii erau văzuţi prin şcoală, dar nu apăreau la ore. 

Asta a fost şcoala pentru mine în ultimii ani. Desigur, ar mai fi multe de adăugat. Dacă au fost părţi bune? Da, momentele petrecute cu colegii şi cu anumiţi profesori care şi-au dat, uneori, interesul cât de cât faţă de noi. În rest, nu, nu au fost părţi bune. A fost mult timp pierdut, multă energie, mulţi bani irosiţi, dar, mai ales, multe planuri distruse şi multe visuri năruite. 

Am scris toate acestea doar din punctul meu de vedere. Dacă aş povesti păţaniile altor colegi de-ai mei, ar suna ca scenariu de articol la Times New Roman. Cum ar fi, de exemplu, cele câteva luni în care o colegă de-a mea a fost terorizată de o profesoară pe motiv că ar fi auzit despre ea că este însărcinată. Şi nu, nu era şi nu a fost. Şi chiar dacă ar fi fost, acest lucru nu i-ar fi dat dreptul respectivei profesoare să o umilească pe acea colegă aşa cum a făcut-o în decursul tuturor acelor luni. Cum ar fi, ca un alt exemplu, toate lunile în care aceeaşi profesoară nu a făcut altceva decât să abordeze discuţii cu caracter sexual exagerat şi deloc educativ în orele ei. 

Ar mai fi multe de spus. Mă opresc aici. Toate acestea au fost povestite doar din punctul meu de vedere. Sunt trăirile mele, sunt gândurile mele, nu sunt jigniri. Este doar timp ireversibil şi care ar fi putut fi marcat de amintiri mai plăcute. 

Advertisement