De ce nu mi-a plăcut să merg la şcoală

Pentru mine, şcoala a reprezentat, în cea mai mare parte a sa, o pierdere de timp. Dar, a nu se confunda neplăcerea de a merge la şcoală cu neplăcerea de a învăţa. Ba din contră, tocmai acesta a fost motivul pentru care am ajuns să dispreţuiesc şcoala: nu mă învăţa nimic, deci nu-i vedeam rostul. 

Aş minţi dacă aş spune că întotdeauna am văzut şcoala ca pe ceva nefolositor (când spun şcoală, vorbesc despre liceu, iar când vorbesc despre liceu, vorbesc strict din punctul meu de vedere, nu generalizez). Pot spune că am făcut şcoală cu adevărat în cei 8 ani de generală. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nici pe atunci nu era o plăcere să merg la şcoală, având în vedere că mai tot ce învăţam erau doar lucruri pe care trebuia să le memorez, iar mai apoi să le reproduc pentru note. Cum am o memorie bună, notele au fost întotdeauna pe măsură. Însă nu pot spune că mi-au folosit vreodată la ceva. Poate doar ca să intru la liceul la care am vrut, şi anume cel mai bun din oraş. Superlativul utilizat e doar teoretic, la fel ca şi liceul, căci practic, nu poate fi încadrat nici pe departe în această categorie. 

Îmi amintesc începutul clasei a IX-a. Eram aşa de fericită că în sfârşit sunt la liceu. Cât de entuziasmată eram de tot ce credeam că avea să urmeze. Cu toate că auzisem de la cei mai mari că îmi fac speranţe degeaba, pentru că, citez, “nu se face nimic”. Credeam că spun asta doar cei delăsători, cei fără chef de învăţat. 

Mi-am dat seama că într-adevăr nu se face nimic după ce profesorul de română pe care îl aveam pe-atunci, un domn pe la vreo 65 de ani, după o lună de şcoală, continua să facă analogia numelor noastre şi să ne vorbească despre război şi Mihai Eminescu, timp în care noi nu scrisesem nicio pagină în caiet. De altfel, manualele erau de decor, însă eram notaţi dacă nu le aveam. Totodată, manelele răsunau în tot liceul. iar nimeni nu avea nimic de spus. Ah, da! Că tot mi-am amintit. Pe lângă manele, la aceleaşi ore de română la care nu făceam nimic, eram obligaţi să cântăm imnul ţării, pentru ca mai apoi să stăm degeaba timp de o oră în care nu doar că nu ne deşteptam, ba chiar adormeam, având în vedere tonalitatea pe care vorbea profesorul, sunând de parcă ar urma să se sfârşească. 

Un alt aspect pe care nu l-am înţeles şi nu îl voi înţelege niciodată a fost bomba cu ceas numită uniformă, pe care eram obligaţi să o purtăm (cămaşă albă + o cravată de culoarea hârtiei igienice) şi care ne ocupa mai mult de un sfert de oră cam din fiecare oră, în special din cea de istorie şi franceză, unde dacă nu aveam cămaşă, ci o bluză albă, eram notaţi fie cu minus, fapt ce ar fi dăunat notelor noastre, fie în catalog, unde dacă eram notaţi de cinci ori, ni se scădea nota la purtare cu un punct, fie stând în picioare. Cel puţin cincisprezece minute erau alocate moralei cu privire la uniformă, o uniformă care nu dovedea absolut nimic, fiind nu doar hidoasă, dar şi lipsită de personalitate. De altfel, ţin minte cum eram verificaţi la intrare dacă o purtam, iar dacă nu o purtam, eram obligaţi să ne întoarcem acasă, ori nu intram în incinta şcolii, ceea ce nu e doar ridicol, dar şi ilegal, pentru că încalcă un drept fundamental. Dar nimeni nu avea curajul să riposteze, oricum. De ce? Pentru că ar fi dăunat nu doar notelor, dar şi comportamentului profesorului vis-a-vis acel elev care a îndrăznit să îşi exprime nemulţumirea. 

O amintire neplăcută cu uniforma datează tot din clasa a IX-a. Totul s-a datorat faptului că în loc de cămaşă, aveam un tricou alb cu nişte flori, de altfel decent şi potrivit unei instituţii de învăţământ, dar şi faptului că afară erau peste 30 de grade. Profesoara de istorie  nu a contenit în a mă brusca, luându-mă de mână şi trăgând de tricoul meu, şi a mă jigni, întrebându-mă dacă sunt de pe centură, cu toate că nu aveam nimic indecent pe mine, în afară de nişte flori pe tricou. A fost trist, a fost umilitor şi a fost dezolant. Şi încă este. Nu voi uita niciodată acel episod, nu doar pentru că nu a fost primul de genul, venind tot din partea aceleiaşi persoane, dar a fost printre cele mai grave, pentru că a fost un gest care a lăsat să iasă la iveală multă răutate, iar acestă răutate nu a venit din partea unui copil, ci din partea unui om matur, din partea unui aşa-zis dascăl. 

Tot în clasa a IX-a, am făcut o prostie pe care o voi regreta toată viaţa, pentru că a dus la scăderea notei mele la purtare, însă nu din acest motiv o regret. O regret pentru că m-a tras în jos şi m-a demoralizat. Din fericire, mi-am revenit destul de repede, însă nu cu foarte mare uşurinţă. Dar, cu toate astea, a fost o experienţă din care am învăţat multe şi care m-a ambiţionat foarte mult. 

O ultimă amintire neplăcuta din aceeaşi clasă a IX-a o reprezintă teza la geografie din semestrul al II-lea. După primul semestru, am început să absentez de la şcoală mai mult decât era normal. Însă acest lucru nu a însemnat că m-am oprit din învăţat, ci pur şi simplu stăteam acasă pentru că era mai constructiv în acest fel, decât să merg la şcoală şi să cheltuiesc bani pe navetă pentru a sta în gălăgie şi a nu face nimic. Aşa că am început să stau acasă şi să învăţ. Întotdeauna mi-a plăcut geografia şi, tocmai de aceea, m-am pregătit intens pentru această teză. Am luat 9.50, ceea ce în mod normal se notează cu 10, fiind de altfel, cea mai mare notă din clasă. Însă nu. Doamna profesoară a decis că merit 9. De ce? Pentru că sunt “nesimţită” şi “chiuleşti, Itu, chiuleşti, şi cred că ai şi copiat”. Ştia că nu am copiat, însă orgoliul său jignit de faptul că am preferat să stau acasă decât să vin la şcoală să ascult debitările sale cu caracter comunist din fiecare oră au câştigat teren în faţa demnităţii sale de dascăl. Nu m-a durut că am luat 9, m-a durut faptul că eu m-am implicat în a învăţa pentru acea teză şi am fost răsplătită cu jigniri… şi cu moralul doborât la pământ. 

În clasa a X-a, am revenit cu forţe proaspete şi m-am gândit că poate se va schimba ceva. Şi nu s-a schimbat absolut nimic. Undeva pe la sfârşitul anului şcolar, într-o zi din luna mai, dacă nu mă înşel, eram la ora de geografie, când profesoara s-a decis să pună nota 1 unor colege care, deşi obişnuiau să mai vorbească în ore, de data asta chiar nu vorbeau. Vorbea, în schimb, alt coleg, dar el nu prea era taxat atunci când nu respecta anumite reguli. Nu prea se ştia de ce. Aşa că, în pauză, am intervenit în favoarea acelor colege la directoare. Mi s-a spus că sunt “pârâcioasă” şi “nesimţită”, iar mai apoi, pentru ca să mă jignească până la capăt, directoarea a venit în ora pe care o aveam atunci pentru a continua să mă numească “piţipoancă”, încă o dată apelativele de mai devreme, să-mi reprozeşe că îmi ţin geanta nu ştiu cum, că mă îmbrac nu ştiu cum şi că să-mi fie ruşine. De ce să-mi fie ruşine? Pentru că am semnalat o neregulă în cadrul unei instituţii de învăţământ singurei persoane care ar fi avut autoritatea să rezolve ceva. De-aia să-mi fie ruşine. Poate că eram îmbrăcata nu ştiu cum, dar nu îi spui unui fete de 16 ani că e piţipoancă, nesimţită şi altele în faţa unui colectiv de 30 de elevi, care nu ar face decât să se amuze de un asemenea circ, pentru că doar astfel ar şti să reacţioneze. Şi nu, nu eram piţipoancă, eram doar mai bine îmbrăcată decât a fost ea vreodată. Atât. 

Mă întorc înapoi în clasa a IX-a. Pentru că am sărit peste cea mai gravă umilinţă la care am fost vreodată supusă. Undeva înainte de minivacanţa de 1 Mai, mi-au fost furaţi banii din portofel, 120 de lei. Totul s-a întâmplat în pauză, când, fiind plecată la magazin, mi-am lăsat surprinzător, portofelul în clasă, dar pe bancă. Când m-am întors, banii dispăruseră şi, evident, m-am panicat şi am început să-i verific pe toţi, mai puţin câteva persoane, în care chiar aveam încredere (în cele din urmă, s-a dovedit că exact 3 din acele persoane erau responsabile). Până la sfârşitul anului, au urmat nişte săptămâni teribile, în care am fost numită mincinoasă, jegoasă şi câte şi mai câte, şi nu de colegi, ci de profesoara responsabilă cu derularea anchetei. De altfel, ne-a pus să jurăm pe Biblie pe mine, că nu mint, şi pe colegii suspecţi. A fost traumatizant pentru că la fiecare oră pe care o aveam cu dânsa nu se vorbea decât despre banii furaţi şi despre mine. A fost umilitor, a fost trist, iar vinovaţii au fost găsiţi abia în clasa a 10-a, datorită mie, pentru că am zis că mi s-au furat 300 de lei, şi nu suma reală. Ştiam că vor vorbi, că se vor lăuda, şi că doar cei care au furat banii ar fi putut să spună că eu mint cu privire la sumă. Desigur că au vorbit, şi aşa am aflat cine sunt. Banii mi-au fost restituiţi, însă scuze din partea acelei profesoare nu am auzit niciodată. Umilinţa este şi va fi mereu acolo. 

În clasa a XI-a, lucrurile au degenerat cu adevărat. Nu am mai făcut niciun fel de oră, niciun fel de pregătire la nicio materie, nici măcar la cele pentru BAC, în schimb, pe primul semestru, am avut media generală 10. Însă ştiţi la ce m-a ajutat asta? La nimic. Pentru că am avut “ghinionul” ca în semestrul al doilea, profesorul de matematică să ne predea iarăşi, şi veşnicul 6 la matematică să revină. (Din clasa a VI-a, am avut mereu 10 la toate materiile, mai puţin la matematică, unde am avut 5 sau 6, şi in clasa a IX-a, când lucrurile au luat-o puţin razna, după cum v-am spus). Atunci am decis să pun piciorul în prag şi am decis să nu mai tratez şcoala ca pe nimic altceva decât ca pe o perioadă pe care este necesar să o parcug pentru că îmi asigură intrarea la facultate. Atunci am realizat că toate articolele pline de ură îndreptate împotriva şcolii româneşti sunt pe bune, şi că nu este doar hatăreală, este adevăr. Atunci am înţeles că eu chiar sunt cel mai bun profesor al meu, iar şcoala este doar o formalitate. De aceea, am început să mă educ singură: am început să citesc şi mai mult, am început să mă pregătesc pentru BAC singură, am început să mă pregătesc singură pentru olimpiade şi să nu mai pierd timpul aşteptând îndrumarea profesorilor şi am început să fac totul singură. Am încetat să îmi mai dau cu părerea la şcoală pentru că am realizat că asta nu ar fi atras decât atitudini negative îndreptate împotriva mea şi am încetat să îmi mai pese de liceu, altfel decât la modul obiectiv. Am tratat totul ca pe o obligaţie, şi nu ca pe o necesitate. Am respectat regulile, am zâmbit frumos şi mi-am văzut de treabă. Am purtat uniformă şi chiar mi-am prins şi părul la anumite discipline, ştiind că mereu a atras atenţia anumitor profesoare asupra mea. Am stat şi mi-am pierdut timpul la orele la care nu făceam nimic, până într-o zi când m-am decis că pentru a nu mai auzi gălăgia din clasă există căşti, iar pentru a nu pierde timpul există cărţi. Da, se uitau la mine ciudat când mă vedeau că citesc, dar v-am spus, nu mi-a mai păsat. Pentru că nici lor nu le-a păsat. Nu le-a păsat că eu voiam să învăţ, nu le-a păsat de părerea mea şi nu le-a păsat, în general, mai de nimeni. Nu le-a păsat decât să vină să semneze condica şi apoi să plece acasă. Căci erau şi zile când profesorii erau văzuţi prin şcoală, dar nu apăreau la ore. 

Asta a fost şcoala pentru mine în ultimii ani. Desigur, ar mai fi multe de adăugat. Dacă au fost părţi bune? Da, momentele petrecute cu colegii şi cu anumiţi profesori care şi-au dat, uneori, interesul cât de cât faţă de noi. În rest, nu, nu au fost părţi bune. A fost mult timp pierdut, multă energie, mulţi bani irosiţi, dar, mai ales, multe planuri distruse şi multe visuri năruite. 

Am scris toate acestea doar din punctul meu de vedere. Dacă aş povesti păţaniile altor colegi de-ai mei, ar suna ca scenariu de articol la Times New Roman. Cum ar fi, de exemplu, cele câteva luni în care o colegă de-a mea a fost terorizată de o profesoară pe motiv că ar fi auzit despre ea că este însărcinată. Şi nu, nu era şi nu a fost. Şi chiar dacă ar fi fost, acest lucru nu i-ar fi dat dreptul respectivei profesoare să o umilească pe acea colegă aşa cum a făcut-o în decursul tuturor acelor luni. Cum ar fi, ca un alt exemplu, toate lunile în care aceeaşi profesoară nu a făcut altceva decât să abordeze discuţii cu caracter sexual exagerat şi deloc educativ în orele ei. 

Ar mai fi multe de spus. Mă opresc aici. Toate acestea au fost povestite doar din punctul meu de vedere. Sunt trăirile mele, sunt gândurile mele, nu sunt jigniri. Este doar timp ireversibil şi care ar fi putut fi marcat de amintiri mai plăcute. 

Advertisements

20 thoughts on “De ce nu mi-a plăcut să merg la şcoală

  1. Dacă tu ai păţit aceste lucruri acum, la 20-25 de ani de la revoluţie, eu ce să mai povestesc, căci pe timpul comunismului, fiind fiu de preot, am fost anunţat dintru început că nu am dreptul la premiul I, că nu am voie să fiu comandant de grupă, detaşament ori unitate pentru că nu am părinţi membri de partid. Mai târziu, la seminar, unde spre bucuria mea nu se făcea matematică foarte intens :D, ca să fiu în asentimentul tău, am purtat uniforma obligatoriu, cu tunsoare obligatorie, 0 în primul an, iar mai apoi “periuţă”. Partea frumoasă a acelor ani a fost reprezentată de statul în cămin, iar asta nu pentru condiţiile de acolo, mizerabile de altfel, ci pentru legăturile formate cu colegii, practic devennd ca nişte fraţi, lucru confirmat şi azi, căci după aproape trei decenii, am rămas la fel de uniţi.
    Spre bucuria mea am prins timpul când încă se mai făcea şcoală, când încă se punea accentul pe calitate, având, desigur, şi câteva exemple de profesori depăşiţi de realitatea vieţii şi de profesionalismul cu care ar fi trebuit să-şi desfăşoare munca.
    Într-un alt comentariu, la o altă postare a ta, am scris despre felul în care am învăţat. Hmmm, natura a fost tare darnică cu mine, practic n-am învăţat decât rareori, în sensul în care învaţă majoritatea elevilor. Am prins totul din zbor şi am citit enorm, citeam zile întregi, uneori şi noaptea, aveam fişe la bibilioteca judeţeană şi luam cărţi cu împrumut de la cine găseam. Am trăit şi deziluzia notelor mici, obţinute pentru “îndrăzneala” de a comenta anumite lucruri, dar ele m-au întărit, ştiam că-n viaţă vor urma multe note de acest fel. Şi mai apoi, chiar mă distram, mergând până la obrăznicia de a-i spune unui profesor de geografie, după ce am primit nota 2 (am îndrăznit să-i cer voie să plec cu 5 minute mai devreme la tren) că nu-mi poate da o notă mai mică.
    În fine, toate-s vechi şi nouă-s toate, cum ar zice poetul, iar problemele de acest fel nu se vor sfârşi niciodată. Eu primesc lecţii de la viaţă mereu, ba chiar şi de la oameni, iar partea frumoasă este că cele mai bune lecţii, cele mai adevărate, nu le primesc de la oamenii “mari”, ci de la cei simpli, de la cei care ştiu cu adevărat care-s măsurile vieţii.
    Zi minunată să ai, Maria!

    Liked by 1 person

    1. Ce-mi spuneţi dumneavoastră nu diferă cu mult de situaţia actuală. Aş spune că era vina comunismului, a condiţiilor care erau impuse profesorilor, dar şi elevilor, deopotrivă, dar despre ce se întâmplă acum ce aş putea spune? Că e vina democraţiei că îngăduie prea multă libertate? Aş putea spune şi asta, căci, într-adevăr, libertatea nu e percepută deloc în sensul în care este stipulată în Constituţie, însă m-aş minţi singură. Nu e vorba de ideologie, nu e vorba de regimul politic, e vorba, pur şi simplu, de un grad de civilizaţie extrem de redus, de prejudecăţi ce sunt dintotdeauna acolo şi, mai ales, de pregătirea foarte slabă a profesorilor.
      Asta este. Bine că s-a terminat.
      O zi frumoasă vă doresc şi eu, de asemenea!

      Like

  2. Pe scurt, stii ce vrei de la viata. Stii sa te ridici si sa spui ce ai de spus, iti argumentezi foarte concis opiniile, nu te lasi doborata de prejudecati. Restul sunt amintiri… Da, era frumos sa fie un pic mai altfel, asa incat amintirile sa aiba alta nuanta, din acesti ani de liceu.
    Dar gandeste-te, poate abia asta te-a impulsionat incat sa stii ce vrei, cum sa ai curajul de a ramane ceea ce esti: un om, nu un numar dintr-o multime.
    Drum bun, an bun, studentie frumoasa iti doresc.

    Liked by 1 person

    1. Bună dimineaţa şi mulţumesc!
      Aşa este. Sunt experienţe care m-au modelat şi au contribuit la formarea personalităţii mele, la maturizarea mea. Însă, a fi matur nu este mereu un avantaj. Uneori îţi doreşti să fii copil şi să nu îţi pese. Nu a fost uşor să fiu un om mare într-un corp de copil. Şi nici acum nu este uşor. Nu cred că devine vreodată uşor, cred că doar… ne acomodăm.
      O zi frumoasă vă doresc!

      Liked by 1 person

  3. Știu foarte bine ce zici! Am învățat într-un liceu-pușcărie în care lipsa uniformei se sancționa cu puncte scăzute la purtare și ieșitul din curtea liceului cam la fel. Țin minte că aveam un magazin în curtea școlii unde vindea o doamnă care se mișca atât de încet încât era de-a dreptul o reușită dacă servea 7-8 elevi în pauza de 10 minute. O cafea oribilă și câteva produse de patiserie la supra-preț și, deseori, destul de vechi. Dacă îndrăzneai să ieși din curtea liceului și să mergi la mini-marketul din colț (e drept, trebuia să traversezi pe trecere, iar tu, ca un elev incompetent ce erai, sigur te-ai fi lăsat călcat de mașini) riscai să-ți scadă directorul două puncte la purtare. O amintire deloc plăcută o am de prin clasa a XI-a când am ieșit la magazin (cu paznicii – da, aveam paznici la poartă! – te înțelegeai să mai ieși) și m-am întâlnit cu directorul. Aveam o cafea în mână și un corn sau ceva asemănător. Colega mea îndrăznea să vină îmbrăcată în blugi negri și o bluză pe gât, tot neagră, pentru că purta doliu după bunică-su care murise de vreo două zile. Am ajuns în biroul lui și au început jignirile: mie mi-a spus că n-are rost să mai mănânc, că am de unde să slăbesc, iar ei că nu are nicio dovadă că bunică-su a murit și că, de fapt, face parada modei (deși, așa slăbuță și cu tenul foarte alb, numai negrul n-o prindea de minune). Eh, până la urmă știu că a intervenit diriga’ şi ne-a iertat că am îndrăznit să mergem să mâncăm în timpul pauzelor. Alte amintiri? La ora de română făceam scenete pe roluri din poezii de-ale lui Cărtărescu și dădeam spectacole de mai mare râsul de Crăciun, Paști, V’Day et. etc. Printr-a IX-a aveam atâtea note de zece promise încât profa le trecea în agenda ei și le programa echitabil, cam una o dată la două săptămâni. Notele erau, de fapt, pentru participarea la concursuri, olimpiade, publicarea în revista școlii etc. Ar mai fi multe, dar n-are sens. Ce contează e că te înțeleg perfect. Ce e și mai tragic e că primul an de facultate m-a ajutat cam în aceeași măsură.

    Liked by 1 person

    1. Mi-ai amintit un episod asemănător cu cel al colegei în doliu şi jignirile cu privire la aspect. În clasa a X-a, o colegă nu tocmai 90-60-90 şi cu o situaţie financiară deloc bună, a îndrăznit să vină la şcoală, într-o zi de iarnă extrem de friguroasă, în cămaşă, pentru a respecta uniforma, şi pantaloni de trening, că avea doar 2 perechi de pantaloni, una dintre ele fiind nişte blugi care erau la spălat. La ora de franceză din acea zi, profesoara de franceză, o tanti destul de tânără, plină de ea, de bani şi, deci, cu haine frumoase, nu a contenit să o jignească spunându-i că arată urât, de prost gust, nu a făcut-o ţărancă, dar a zis că e de pe tarla, deci nu ştiu ce e mai rău. Fata n-a zis nimic, dar până în clasa a XII-a nu am văzut-o la şcoală decât atunci când dădeam teze. Episodul ăsta a demoralizat-o complet, a făcut-o să creadă despre sine că nu are ce căuta la şcoală dacă nu se încadrează tiparelor de frumuseţe, dacă nu este la fel ca ceilalţi. I-a dăunat, nu a intrat la facultate, iar timpul pierdut nu se va mai întoarce vreodată. Pentru că nu a ajutat-o nimeni, copiii au râs, iar profesorii s-au făcut că nu aud.
      Ce-mi spui tu sunt episoade tipice învăţământului românesc, şcolii româneşti, episoade demne de comediile americane proaste. Îmi pare rău că a trebuit să treci prin astfel de lucruri. Îmi pare rău de fiecare copil care este nevoit să meargă la şcoală doar pentru a nu lua absenţe.
      Mă bucur că am scăpat. Mă voi preface că nu am citit ultima frază şi rămân optimistă cu privire la facultate. 🙂

      Like

  4. Citind ceea ce ai scris tu, Maria, m-ai convins si ambitionat sa scriu si eu pe blogul meu cum am fost umilit in scoala, in liceu de acest sistem. Mai mult, vreau sa imi provoc alti colegi sa dezvaluie chinurile acestui sistem!

    Liked by 2 people

    1. Mă bucură mult ceea ce îmi spui. Pe blog nu mă feresc să scriu ceea ce gândesc. Ceea ce a fost cu adevărat greu a fost decizia de a distribui pe Facebook articolul, pentru că acolo e mai marele public şi, mai ales, cei responsabili de cele întâmplate. Abia aştept să citesc ceea ce urmează să scrii. 🙂

      Like

    2. Cu sigurantă nu at trebui să pastrăm tăcerea.Pâna la urmă e vorba de dreptul nostru la o educație mai bună,la cadre didactice competente care să nu ne facă să spunem mai târziu în viață că am trecut prin școală dar nu am rămas cu nimic.Interesul nostru și carierele noastre sunt la mijloc.Îmi era scârba de fiecare data când îi auzeam plângandu-se de salarii.Uni sunt platiți ca să stea la catedră cu tableta în mâna și ocazional să facă avansuri unei eleve.Excepțiile sunt puține.

      Like

    1. Chiar am fost la acelaşi liceu sau te referi la faptul că te regăseşti în cele spuse de mine? :))
      Eu nu am fost mândră că am intrat aici, că, iniţial, aş fi vrut la alt liceu, în Constanţa, dar nota de la examenul la matematică a dăunat planurilor mele.

      Like

    1. Şi eu am fost navetistă, dar eu stau la nici 10 minute de Mangalia, acolo unde e liceul, aşa că nu mă pot plânge. Nu-mi pot imagina cât de greu este să te trezeşti de la ora aia, copil fiind, şi să parcurgi atâta drum pentru nimic.

      Like

      1. Mă săturasem de viața de cămin,nu puteam să dorm noaptea dacă alți trageau beții,sau dacă muzica mergea la maxim la ora două.Am avut probleme mari cu absențele,plus o dirigintă instabilă emoțional care l-a sunat pe tata ca s-ăi spună că eu chiulesc pentru că am impresia că ea o să-mi motiveze absențele pe motiv ca mama lucrează în străinătate si eu sunt “rănită”.Am crezut că înebunesc,

        Like

  5. Tare multe amintiri neplăcute ți-au rămas de pe vremea liceului, și mă gândesc că mulți alți elevi din prezent trec prin astfel de traume (dacă pot să le zic așa). Mă mir, pentru că eu nu-mi amintesc decât de întâmplări plăcute din acea perioadă, dar poate că le-am selectat involuntar și le-am eliminat pe cele nedorite.

    Liked by 1 person

    1. După ce am postat acest articol şi pe Facebook, au ieşit la iveală foarte multe episoade asemănătoare celor prin care am trecut eu.
      Asta este în prezent: o mare de nepăsare care, pe parcurs, se transformă în frustrare.

      Like

  6. nu am dat ‘like’ pt povestea in sine, ci pt ca ai curajul sa o spui. Poate daca ar spune mai multi , s-ar schimba ceva?
    Nu stiu… cert este ( din punctul meu de vedere) ca invatamintul din ziua de azi este la pamint peste tot. NU numai in Romania. ( sora-mea a facut liceul in Spania si nu mi s-a parut ca a invatat mare brinza.). Este unul din motivele pentru care am decis sa homeschool copiii. ( si da, treaba cu nesocializarea si homeschoolingul e un imens mit) . pacat ca nu exista optiunea asta in Europa ( in afara de Anglia si Irlanda, nu prea este legal ).
    Eu una am avut parte de o experienta pozitiva in anii de liceu, dar stiu ca multi nu au avut-o ( am mai auzit si eu povesti de genul povestii tale). este absolut ingrozitor si, mai ales trist. Trist pentru ca oamenii aia isi aleg singuri meseria, nu-i obliga nimeni sa se faca profesori. Trist, pentru ca ei au in miini sufletul si viitorul unor copii, pe care il calca in picioare fara sa se gindeasca o clipa la asta.
    Din suflet imi pare rau pentru experianta ta din anii de liceu si iti doresc sa fii la fel de tare in continuare, la fel de frumoasa sufleteste si la fel de hotarita in privinta lucrurilor pe care le vrei in viata. Hugs!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s