Pictând cu Dostoievski

Când privim un tablou ce înfăţişează un peisaj, îl asociem fie cu un anotimp, fie cu o anumită stare sau poate chiar cu noi înşine. Apreciem acel tablou în funcţie de ceea ce simţim, în funcţie de ceea ce gândim sau după modul în care ne transpune în universul creatorului său. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele devin culori ce dansează necontenit în mintea mea, transpunând nu doar peisaje, ci şi sentimente, dar, mai ales, oameni. Frazele devin nuanţe ce colorează timpul, iar întreg tabloul capătă viaţă. 

Atunci când citesc o carte, cuvintele se transformă fie în picături de ploaie, fie în căldură toridă sau frunze veştejite. Totul se desfăşoară într-un anotimp, într-o gamă de culori, pe o anumită vreme. 

Aşa se face că venirea toamnei o asociez cu Dostoievski, cu toate că l-am descoperit în toiul primăverii. Aşa se face că atunci când îl citesc pe Dostoievski, totul se desfăşoară în nuanţe de gri şi negru, cu personaje morbide îmbrăcate în haine ponosite şi purtând pantofi stricaţi, găuriţi de ploaia ce cade la nesfârşit pe parcursul lecturii, secătuiţi de viaţă şi de aspiraţii mult prea mari pentru nişte oameni care nu pot fi altfel decât mici. Aşa se face că în universul lui Dostoievski, totul pare negru, iar lumina de la capătul tunelului este doar o iluzie pe care doar cei slabi o pot avea.

 În universul lui Dostoievski, bunătatea este slăbiciune, iar dorinţa de a face bine este echivalentul sinuciderii. “Idiotul” este acela care are un suflet mult prea mare într-o societate dezumanizată de aspiraţiile materiale, “idiotul” este acela care suferă pentru alţii, nu pentru el, “idiotul” este acela care iubeşte necondiţionat şi neinteresat de om, cât de suflet. “Idiotul” este omul care încă are suflet. 

Pentru Dostoievski, orice om care încă mai crede în umanitate merită pedepsit. Tocmai de aceea, totul trebuie pedepsit. Chiar şi intenţiile bune. Dacă intenţiile bune se referă la săvârşirea unei crime, omul acela trebuie cu atât mai mult pedepsit. El trebuie torturat până în străfundurile minţii şi supus celor mai dureroase cazne. El trebuie anihilat lent, dar sigur, pentru a simţi durerea, pentru a simţi ce înseamnă să fii om. El trebuie dezumanizat şi adus în cea mai deplorabilă stare cu putinţă. El trebuie pedepsit pentru dorinţa de a avea suflet într-o lume în care omul nu mai are idealuri, ci doar interese. 

Dostoievski este creatorul omului izolat, legat de familie doar prin nume şi sânge, iar acesta din urmă este discutabil atunci când vine vorba de îndeplinirea anumitor scopuri. Omul dostoievskian cunoaşte ce sunt acelea valori familiale, dar nu cunoaşte ce este aceea morală. Nu cunoaşte iubirea faţă de familie, cunoaşte doar faptul că face parte dintr-o familie în care s-a născut fără dreptul de a alege. De aceea, dacă familia este un impediment în calea propriei sale fericiri, atunci ea trebuie să dispară. De aceea, “Fraţii Karamazov” nu cunosc iubirea fraternă, ci doar obstacolul fratern.

Universul dostoievskian este marcat de freamătul morţii ce se regăseşte în fiecare personaj şi în fiecare gând şi cuvânt. Este un univers bolnav, în care fiecare suferă şi fizic din cauza amalgamului de gânduri negre ce-i domină întregul. Depresia, schizofrenia, epilepsia- sunt doar câteva dintre bolile omului dostoievskian, omul care nu cunoaşte ce este acela suflet, omul care trăieşte cu societatea, dar nu şi în ea. Este omul care nu crede în nimic, dar îl invocă pe Dumnezeu la fiecare pas. Este omul care nu îşi poate închipui o altă existenţă decât cea proprie, dar care, cu toate acestea, se roagă lui Dumnezeu. Este omul ipocrit, omul care nu serveşte cu nimic pozitiv societăţii, dar care totuşi există.

Oricât de întunecate ar fi tablourile pe care Dostoievski le-a pictat prin scrierile sale, el a înfăţişat cititorilor săi nu doar propria sa realitate, ci realitatea luată în mod serios. Cuvintele lui sunt dureroase pentru că însăşi viaţa este dureroasă. El a tratat viaţa în mod serios, el a suferit mai mult decât alţii, aşa că a înfăţişat viaţa prin ochii unui om suferind. Suferinţa ne deschide ochii, mintea sufletul. Suferinţa ne face să privim dincolo de ceea ce ştim şi să aprofundăm cu adevărat ceea ce înseamnă cunoaşterea.

“Suferinţa? Dar este singura cauză a conştiinţei”– astfel a considerat el, cel care a fost Feodor Mihailovici Dostoievski, cel care a pictat lumea în nuanţe de gri şi negru, pe fundal de ploaie torenţială, în seri răcoroase de toamnă; cel care a creat nu doar tipuri de oameni, ci a dat lumii oameni; cel care, prin cuvinte, a deschis ochi şi a cristalizat suflete. Căci, după cum a spus tot el, “Dumnezeu este suferinţa fricii de moarte. Cine va învinge suferinţa şi frica va deveni el însuşi Dumnezeu.”