Sufletul de copil şi lectura

Eram clasa a V-a şi ţin minte cât de fericită am fost în ziua în care mama mea s-a întors de la muncă şi mi-a adus o pungă plină de cărţi pe care o colegă i le dăruise pentru mine, cunoscându-mi pasiunea pentru citit. Cred că acea pungă era, de fapt, un sac, pentru că primisem întreaga colecţie de cărţi de Jules Verne, în jur de 12 volume, datând de pe undeva de prin anii de glorie ai naţional-comunismului. Cât m-am mai plimbat prin cărţile respective, “De la Pămând la lună”, iar apoi undeva pe la “20000 de leghe sub mări”. Mai erau prin sacul respectiv şi “Cuore-inimă de copil” a lui Edmondo de Amicis, nemuritoarele “Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru, “La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu, “Laleaua Neagră” a lui Dumas-tatăl, şi câte şi mai câte cărţi ale copilăriei, cărţi care mi-au dezvoltat pasiunea pentru lectură şi pe care “le-am devorat” până la ultima filă. 

În clasa a VI-a l-am descoperit pe Victor Hugo, odată cu deubutul colecţiei de la Adevărul, iar vacanţa de iarnă din acel an a fost marcată de plimbarea prin Parisul lui Quasimodo (Notre-Dame de Paris). Mi-a luat 2 săptămâni să citesc acea carte, însă au fost 2 săptămâni de neuitat. După 7 ani, în intervalul de timp în care am citit povestea Cocoşatului, am ajuns să citesc în jur de 5 cărţi, iar iubirea faţă de lectură continuă să crească.

Şi acum, după o astfel de introducere, să trec şi la subiectul principal. Am dat acum câteva zile peste o lista de lecturi suplimentare pentru clasele V-VIII pe pagina de Facebook a unui cadru didactic.

Vreau să vă spun că lista respectivă pur şi simplu m-a întristat enorm şi m-a făcut să realizez de unde s-a născut această atitudine superficială a elevilor vis-a-vis lectură. Sunt de acord cu recomandarea cărţilor, însă, ca şi cadru didactic, ai obligaţia de a te conforma specificului vârstei copiilor, nu să le recomanzi ce ţi-a plăcut ţie să citeşti la 40 de ani. Voi începe direct cu ce era mai rău pe lista respectivă: PAULO COELHO. S-a ajuns ca în şcoli să se recomande Paulo Coelho, un autor pe care eu îl încadrez categoriei comerciale şi lipsite de orice beneficiu cultural pentru mine, un cititor înrăit. Cărţile lui Paulo Coelho recomandate erau “Alchimistul” şi încă una al cărui nume nu mi-l amintesc, pentru că eu nu citesc aşa ceva. Pe “Alchimist” l-am citit când începuse să fie la modă Coelho, undeva pe când aveam vreo 14 ani. Nu mi-a plăcut atunci, probabil pentru că după ce îl citisem pe Eliade, era ca şi cum aş fi făcut trecerea de la ciocolată Heidi sau Milka la ciocolată “Laura”, lăsându-mi în gură un gust neplăcut.  În viitor, având în vedere ce a ajuns să se recomande în listele de cărţi suplimentare, vom ajunge să recomandăm şi “Suge-o Ramona” (nu, nu am citit-o, nu o voi face) sau “Fluturii” lui Irina Binder. De ce să nu devină obligatorii, până la urmă? Şi că tot recomandăm astfel de truisme, să facem din pagina lui Tony Poptămaş noua Wikipedia, dacă tot ne plac platitudinile.

Următoarea recomandare pe care o consider cu totul nepotrivită pentru gimnaziu a fost cartea lui Hermann Hesse, “Jocul cu mărgele de sticlă”, pe care eu o încadrez în aceeaşi categorie cu lecturarea “Romanului adolescentului miop” (menţionată, de asemenea, în respectiva listă) a lui Eliade, cărţi care deşi au ca principal subiect viaţa de elev,  consider că necesită o bază a lecturii extraordinar de bine fundamentată înainte de a le aprofunda. Nu oricine poate empatiza cu gândurile personajelor din aceste cărţi şi nu oricine poate înţelege ceea ce implică acţiunea prezentată în cele două. Dacă mie cartea lui Eliade mi-a schimbat modul de a privi lucrurile şi m-a ajutat să mă cunosc mai bine şi să înţeleg mai multe, elevilor din ziua de azi a căror bază literară principală e alcătuită din statusurile de pe Facebook, cu siguranţă că li se va părea o carte plictisitoare şi lipsită de orice sens, şi Eliade, din geniu va ajunge să fie numit “drogat” sau “nebun” (părerea unei colege după ce a citit “La Ţigănci”). Deci, dacă tot recomandăm cărţi, să o facem astfel încât toată lumea să priceapă ceea ce se întâmplă în ele, pentru că, oricât ne-am amăgi, în colectivele de elevi nu există egalitate intelectuală, dacă o pot numi aşa, orişice s-ar spune. Unii pot pricepe mai multe, alţii mai puţin, iar Eliade şi Hermann Hesse chiar nu pot fi înţeleşi de toată lumea, mai ales atunci când vârsta ta nu depăşeşte 14 ani şi nu ai citit altceva decât ce impune programa şcolară.

Alte cărţi de pe respectiva listă mai erau “Să ucizi o pasăre cântătoare” (despre care v-am vorbit şi eu aici), “Bună dimineaţa băieţi” şi “Cişmigiu & Comp.” de Grigore Băjenaru, “Maitreyi” a lui Mircea Eliade (după părerea mea, cea mai accesibilă dintre toate cărţile lui Eliade), “Elevul Dima dintr-a şaptea” de Mihail Drumeş şi, tot de acelaşi autor, “Invitaţia la vals”. Şi acum vine iar hopul pentru că, cea din urmă, deşi este o carte frumoasă, având o poveste totuşi tristă, nu este o carte pentru gimnaziu prin acţiunea pe care o are. Da, pare simplă, el se îndrăgosteşte de ea, se iubesc, se căsătoresc, ea îl înşeală, el nu ştie, ea moare, şi totul se sfârşeşte. Dar, tocmai, această simplitate nu-mi inspiră nimic edificator pentru culturalizarea şi formarea copilului. Din punctul meu de vedere, “Invitaţia la vals” este o carte pe care aş recomanda-o cuiva care chiar nu are altceva mai bun de citit. Însă la vârsta la care imaginaţia nu are limite, cu siguranţă nu aş recomanda această carte.

Ce m-a durut cel mai tare a fost să văd lipsa de pe respectiva listă a unor cărţi precum “Cireşarii” lui Constantin Chiriţă, după părerea mea, cea mai minunată carte pentru tineri din literatura română, “Toate pânzele sus!” a lui Radu Tudoran, la fel, o carte care ar trebui să fie nelipsită din portofoliul de lectură al unui cititor tânăr, “La Medeni” a lui Ionel Teodoreanu lipsea, de asemenea, deşi tind să cred că se află pe lista de lecturi OBLIGATORII (scris cu majusucule pentru a fi citit la fel de impunător precum sună), alături de veşnicele “Amintiri…” ale lui Creangă, probabil printre singurele cărţi din literatura noastră citite de majoritatea copiilor. Tot pe lista cărţilor pe care aş fi vrut să le văd pe respectiva listă mai sunt şi cele despre care v-am vorbit în introducere, cele ale lui Jules Verne, Victor Hugo, Edmondo De Amicis şi mulţi alţii, care, prin cărţile pe care le-au scris, au dat viaţă veşnică farmecului copilăriei.

Lectura nu se impune, lectura se oferă, iar cum în mintea unui adolescent, viaţa capătă nuanţe atât de schimbătoare de la o zi la alta, de ce să nu îi oferim nuanţe apropiate sufletului său încă de copil, şi nu pe acelea fade şi lipsite de culoare ale unor autori truişti precum Coelho? De ce să nu-l plimbăm mai întâi prin “Castelul fetei în alb”, iar apoi în jurul lumii cu Jules Verne? De ce alegem să-l plictisim atunci când trece prin cea mai frumoasă etapă a vieţii lui? Ca profesor, îndrumă-l spre nuanţele cele mai vii pentru că platitudinile lui Paulo Coelho sunt uitate după 1 minut, pe când o iubire ca cea dintre Lucia şi Ursu, “faimoşii cireşari”, rămâne veşnic vie în sufletul copilului cititor.

 Vouă ce lecturi din copilărie sau adolescenţă v-au insuflat plăcerea de a citi sau, din contră, v-au diminuat-o?