Cum l-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt

În mod normal, obişnuiesc să-mi planific lista de lecturi pentru o anumită perioadă. Fie citesc doar o anumită categorie (beletristică, filosofie, istorie,-mai nou-drept), fie le îmbin. Vacanţa de Crăciun a reprezentat, pentru mine, nu doar cel mai frumos Crăciun, pentru că l-am petrecut în compania celor mai dragi oameni, cât, mai ales, a adus prilejul renovării camerei mele şi, implicit, achiziţionarea unei noi biblioteci, pe măsura cuvântului greu care sălăşluieşte printre miile, dacă nu sutele de mii de pagini pe care le adună, cumulativ, cărţile pe care mi le-am cumpărat pe parcursul timpului (şi pe care, desigur, le-am şi citit, atât cât am reuşit până în momentul de faţă). Eh, şi ca să nu mai lungesc atât, cu prilejul renovării şi achiţionării, evident, a venit şi momentul decorării şi, respectiv, aranjării cărţilor în bibliotecă, prilej cu care am descoperit diversitatea autorilor care-mi fac cu mâna de pe raft. Printre aceştia, se numără şi Eric-Emmanuel Schmitt, care-mi face cu ochiul de prin 2014, dar care mi-a atras în mod special atenţia acum, când am analizat mai cu atenţia coperta unicei cărţi pe care o am dintre toate cele pe care le-a semnat (dar aceasta este o chestiune de moment, desigur). 

Pe un fundal de cer albastru cu nuanţe de turcoaz, pe un norişor, stă un copil care scrie. Îmbrăcat în roz, desculţ, cu picioarele încrucişate şi întreaga atenţie concentrată asupra cuvintelor pe care le transpune pe foi, băieţelul (iar asta aveam să aflu abia după ce am aprofundat lectura cărţii) îşi trăieşte, sub spectrul unei crunte boli, ultimele zile din viaţă, scriindu-i lui Dumnezeu. Aceasta este coperta: 

Sursă foto

Diagnosticat cu leucemie, Oscar, un băieţel de 10 zece ani, îşi trăieşte ultimele zile în spital, ajutat de către Tanti Roz, o infirmieră în vârsta de “o sută de ani”, care îl învaţă să trăiască fiecare zi nu doar ca şi cum ar fi ultima, dar, mai ales, să o trăiască de parcă ar însemna 10 ani din viaţa lui. Astfel, în ultima zi a vieţii sale el va avea 100 de ani şi va fi sigur că a trăit din plin. Pe parcursul acestei etape, Tanti Roz îi sugerează băieţelului să învingă singurătatea şi teama de necunoscut prin a-i scrie lui Dumnezeu. Cu toate că nu cunoaşte adresa destinatarului, Oscar îi trimite zilnic scrisori în care îi povesteşte ce face şi îi pune întrebări cu privire la părinţii lui care, aparent, par să nu îl înţeleagă şi se feresc de el. 

Ultimele zile din viaţa lui Oscar îi aduc acestuia prilejul să parcurgă emoţii noi, cum ar fi prima dragoste, starea de gelozie şi chiar decepţia primei despărţiri care avea să fie, de altfel, ultima. Cu toate astea, nu este speriat de moarte. Până la urmă, de ce ar fi? Cum poţi să te temi de ceea ce nu cunoşti? O spune chiar el: De fapt, nu mi-e frică de necunoscut. Doar că mi-e frică să pierd ceea ce cunosc. Presat de timp şi de slăbiciunea cauzată de boală, Oscar învaţă, în doar câteva zile, ceea ce mulţi dintre noi fie învăţăm prea târziu, fie niciodată: arta de a trăi. Entuziasmat de sentimentul pe care i-l oferă dragostea, Oscar decide să iubească. Marcat de neputinţa părinţilor de a putea face faţă dispariţiei mult prea timpurie a propriului copil, el decide să le dovedească faptul că, deşi moartea va învinge în final, atât cât durează, nimic nu se compară cu a fi în viaţă. Oscar iubeşte, urăşte, râde, este curios, se înfurie, iartă. Trăieşte. 

În acest fel, Oscar găseşte răspuns la întrebarea care îl macină cel mai tare: dacă el îi scrie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu citeşte scrisorile sale şi ştie că este bolnav, de ce nu îl ajută? De ce trebuie ca viaţa lui să fie atât de scurtă şi care e soluţia pentru a o îmbunătăţi? În aflarea răspunsului, spre finalul romanului, băieţelul îşi dă singur răspunsul, într-o conversaţie cu Tanti Roz: 

-Cele mai interesante întrebări rămân întrebări. Şi conţin în ele un mister. La fiecare răspuns trebuie să adaugi un “poate”. Numai întrebările fără interes au răspunsuri definitive. 

-Vrei să spui că pentru problema “Viaţă” nu există soluţie?

-Vreau să spun că pentru problema “Viaţă” există mai multe soluţii, deci nici una. 

-După părerea mea, Tanti Roz, singura soluţie pentru viaţă e să trăieşti. 

Prinşi sub greutatea apăsărilor cotidiene, marcaţi de griji care ne acaparează întru totul spiritul, uităm să mai trăim. Alegem varianta cea mai uşoară, aceea de a fi. Cu ce scop? Ce fel de viaţă este aceea trăită doar prin fiinţă şi prea puţin în armonie cu sufletul?

O carte cu o copertă colorată, multe întrebări, povestea unui băieţel care îşi trăieşte ultimele ore din viaţă, cu toate că mai are atâtea de dat şi de făcut-Oscar şi Tanti Roz-transmite în doar 108 pagini un mesaj puternic, aparent banal, dar pe care, cei mai mulţi dintre noi alegem să îl tratăm cu superficialitate: carpe diem.

În timp ce îi scria printre ultimele dăţi lui Dumnezeu, contemplând în jurul său, Oscar ajunge la o concluzie care rezumă întreaga existenţă trăită în armonie cu arta de a fi şi de a trăi: 

 M-am prins că veniseşi. Şi că-mi explicai secretul tău: priveşte lumea în fiecare zi de parcă ai privi-o pentru prima dată. 

 Şi-atunci, ţi-am urmat cuminte sfatul. Pentru prima dată. Contemplam lumina, culorile, copacii, păsările, animalele. Simţeam cum aerul îmi umple nările şi mă ajută să respir. Auzeam vocile care răsunau pe coridor ca-n turla unei catedrale. Simţeam că trăiesc. Şi mă înfioram de bucurie. De fericirea de a exista. Minunat.

Minunat. Într-adevăr, minunat. Oare cât timp a trecut de când ne-am gândit fiecare cât de minunat este faptul că putem să fim în viaţă şi că avem privilegiul de a putea trăi? Gândiţi-vă puţin la asta. O clipă măcar. 

În ultima scrisoare, băieţelul îşi încheie scurta viaţă prin a fi recunoscător pentru privilegiul de a putea fi în viaţă şi de a putea trăi până la venerabila vârsta de “o sută de ani”, în cele 10 zile pe parcursul cărora i-a scris lui Dumnezeu: 

Azi împlinesc o sută de ani. Ca Tanti Roz. Dorm mult, dar mă simt bine. 

Am încercat să le explic părinţilor mei ce-i viaţa, un cadou foarte tare. La început, supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viaţa veşnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârşit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Şi-atunci încercăm să o merităm. Eu, care am o sută de ani, ştiu despre ce vorbesc.

Să fie viaţa, oare, un împrumut? Nu am privit-o niciodată din această perspectivă. Am fost mereu recunoscătoare că sunt în viaţă şi am considerat mereu viaţa ca fiind ceva mai mult decât un privilegiu. Oricum ar fi, Oscar, în cele câteva zile în care a trăit până la 100 de ani, s-a simţit cel mai fericit din lume. A trăit şi, mai presus de orice, a simţit. Indiferent că a trecut prin stări bune sau stări mai puţin bune, el a ştiu să extragă din fiecare experienţă cel mai important lucru: cunoaşterea. În ultimele sale zile, Oscar a învăţat să cunoască şi să privească dincolo de ceea nu ştie. Cu toate că s-a temut, a luptat până la capăt şi, chiar dacă a fost acaparat de boală, în cazul său, viaţa a învins. Pentru că Oscar a ştiu să trăiască. 

---

Prima mea întâlnire cu Eric-Emmanuel Schmitt s-a bucurat de un succes fenomenal. Sunt foarte încântată de descoperirea pe care am făcut-o cu prilejul redecorării. Dacă acesta e rezultatul, ei bine, păi, să tot decorez. Oricum, a fost o lectură edificatoare şi mă bucur că de data asta m-am luat şi după copertă, nu doar după nume. Recomand. Nu e o lectură “frumoasă” sau “bună”, aşa cum se obişnuieşte a fi numită o lectură ca aceasta. Este o lectură care, dacă nu va schimba gândiri, fie va trezi contradicţii, fie va sedimenta idei sau noi perspective. 

Şi, acestea fiind spuse, cred că voi mai “ieşi” la o întâlnire cu domnul Schmitt, că mi-a plăcut tare mult cum a decurs prima.