În vizită prin suflet

Aş vrea să scriu ceva romantic, dar nu pot. Nu am inspiraţie. Nu pot să scriu despre dragoste, oricât aş încerca. Nu pot să scriu nimic plin de metafore şi comparaţii referitoare la iubire. Nu pot face nimic din toate astea. Sunt inaptă din punct de vedere al romantismului transpus în litere.
Îmi place să citesc romane de dragoste, să empatizez cu personajele şi să mă simt acolo, alături de ele. Am suferit alături de Scarlett atunci când şi-a dat seama că de fapt Rhett e alesul, şi nu Ashley. Mi-a părut rău atunci când Diana din “Pânza de păianjen” a Cellei Serghi a rămas cu dragostea neîmplinită. Cel mai rău mi-a părut de personajele lui Balzac, mereu sortite morţii în goana după iubire. M-am bucurat pentru Jane Eyre că, într-un final, şi-a găsit fericirea alături de cel iubit, în pofida sacrificiilor pe care a fost nevoită să le facă. Ce mai, sunt o romantică incurabilă atunci când vine vorba de literatură! Dar atunci când vine vorba de romantism în propria mea literatură sau, mai bine spus, de propriile mele gânduri, nu le pot transpune în cuvinte…

Pictura-acrylic-pe-panza-dans-cerestru-seria-imposibila-iubire-15487
Şi totuşi, iubesc. Şi cât de mult iubesc! Însă nu iubesc multe lucruri, iubesc doar unul singur şi acela este viaţa. Îmi iubesc viaţa cu tot ceea ce include ea, fie bune sau rele. Iubesc tot ce mă înconjoară, iar acest sentiment este sinonim cu fericirea. Pentru că a iubi este fericire. Nu există altă variantă. Nu poţi spune “iubesc, dar nu sunt fericit”. Este ca şi cum ai spune “respir, dar nu sunt viu”. Dar eu iubesc…
Iubesc tot ce este viu şi imperfect, presărat cu nuanţe din toate culorile. Pentru că perfecţiunea mă plictiseşte.
Iubesc tot ce sună duios şi are o tonalitate caldă. Pentru că omul frumos se cunoaşte după glas.
Iubesc tot ce îmi zâmbeşte sincer. Pentru că zâmbetul este tot ce are omul mai de preţ, iar o astfel de bijuterie, într-o lume atât de săracă în fericire, este cea mai mare bogăţie.
Iubesc să râd oricând, oriunde, dar nu şi de orice. Pentru că a râde de orice nu este fericire. Este prostie.
Iubesc să te privesc şi să îţi spun că eşti un om frumos. Sau să îţi spun ceva de bine. Pentru că nu toţi oamenii au curajul să îţi spună asta. Majoritatea îţi spun ceva despre tine doar atunci când e de rău. De obicei îţi spun despre ei.
Iubesc tot ce are legătură cu omul. Iubesc oamenii. Dar nu pe toţi. Pentru că nu toţi merită să aibă parte de un astfel de privilegiu. Într-o lume în care există violenţă, răutate, prostie, nu toată lumea va putea avea parte de iubire. Şi nu pentru că nu le-o poţi oferi tu, ci pentru că nu vor ei. Dar, lumea este imperfectă, şi la fel şi iubirea. Căci altfel….
De ce te-aş mai iubi atunci când vorbeşti rău despre persoane în legătură cu care eu nu te-am întrebat nimic?
De ce te-aş mai iubi deşi atunci când îţi spun ceva, tu spui că ştii mai bine, dar faci tot ceea ce am spus eu?
De ce te-aş mai iubi deşi spui că eşti alături de mine, dar când am nevoie de tine nu ştiu unde te pot găsi?
De ce te-aş mai iubi deşi ştiu că în faţă îmi spui ceva, dar peste câteva luni ştiu exact că vei face opusul a ceea ce ai spus?
De ce te-aş mai iubi deşi ştiu că dacă îţi întind o mână, e posibil să mă apuci de amândouă?
Te iubesc pentru că eşti om şi eşti imperfect. Iar eu sunt asemenea ţie, un simplu om. Eu sunt tot ce am mai de preţ, iar tu eşti cel care, asemenea bijutierului, mă şlefuieşti pentru a străluci. Pentru că tu, omule, eşti tot ce poate avea lumea asta mai frumos, iar fericirea mea nu depinde de tine, dar aleg să o împart cu tine. Pentru că iubesc.
Am cunoscut şi acel tip de iubire despre care literatura nu se sfieşte să ne vorbească în toată splendoarea ei. Şi încă îl mai cunosc. Am iubit şi asemenea lui Scarlett, în derâdere, pentru ca mai apoi să primesc acelaşi “Frankly, my dear, I don’t give a damn”. Am iubit şi ca personajul Cellei Serghi, Diana, doar o închipuire. Ca Jane Eyre sau personajele lui Balzac nu am iubit şi, mai mult ca sigur, nu voi iubi niciodată. Pentru că, iubindu-mi atât de mult viaţa, nu aş putea percepe să sacrific totul pentru o altă viaţă. Iubirea este tot, de ce aş vrea să mă duc undeva unde nu există nimic?

iubire-cosmica-cald-si-rece-soarele-si-luna-doua-suflete-tinandu-se-de-mana-si-planeta-pamant2
Iubirea, de cele mai multe ori, se manifestă sub forma unui zbucium atât de puternic, încât ai impresia că tu eşti forţa din care ia naştere totul. Dar atunci când sentimentul de iubire se diminuează, dispare, totul se duce de râpă, inclusiv tu. Dacă atunci când iubeai erai Atlas cel puternic, cel care susţinea bolta cerească, după aceea n-ai mai fost nimic. Ai devenit ţărână. Dar, mai târziu, prin intermediul Gheei, zeiţa pământului, ai renăscut sub formă de stea, ba chiar ai devenit constelaţie. Pentru că iubirea multiplică toate simţămintele omului, aducând, odată cu ea, bunătatea. Iar bunătatea este esenţa pur umană. Pentru că ea este o alegere, iar a avea putere de discernământ, înseamnă a fi om.
În prezent, cunosc acel tip de iubire despre care nicio carte nu poate scrie. Nici măcar eu nu aş putea să scriu despre ceea ce simt. E un sentiment mult prea complex şi totuşi, atât de minunat prin echilibrul pe care l-a adus în viaţa mea, prin omul pe care îl reprezintă. Cel mai frumos dintre oameni…
Dar, desigur, cea mai nobilă formă a iubirii este aceea pe care o numim “acasă”. Se spune că acasă este acolo unde îţi este şi inima, şi aşa şi este. Inima mea este cu ea, cea mai minunată dintre toate fiinţele vii, cea mai nobilă dintre toate, cea pe care oricât aş încerca s-o descriu, îmi dau seama că nu există cuvinte atât de frumoase pe care să le transform în atribute alăturate numelui ei, acela de mama. Mama mea. Ea este definiţia întruchipată a iubirii şi a tot ceea ce se poate reda prin acest sentiment. Cum “tata” a fost primul cuvânt pe care l-am rostit, acasă nu poate fi acasă fără a-l pune şi pe el în ecuaţie. De ei, de cei care se bucură mai tare ca oricine atunci când mă văd şi care, deşi nu pot spune decât “ham-ham” sau “miau-miau”, ce pot să vă mai spun decât că ei sunt dovada clară că iubirea este o caracteristică generală a lumii, nu doar a omului. Ei sunt dovada că viaţa înseamnă iubire.
Pentru că nu pot să conchid prin propriile mele cuvinte, fiind obosite şi presărate cu emoţie, îi dau cuvântul domnului poet filosof, Lucian Blaga, care vă poate transmite mai bine decât mine ceea ce aş mai vrea să spun: “Dar ce poate însemna o iubire, cât poate ea dura, nimic nu durează în lumea asta, totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni.”

Aşa că, dragă timp, te rog, lasă-mă să iubesc, să fiu aici, acasă, cât mai mult…

Advertisements

14 thoughts on “În vizită prin suflet

    1. A iubi viața înseamnă să iubești tot ce include ea, însă viața e doar una și doar o dată poți iubi într-un anumit fel…
      Mulțumesc din suflet, asemenea vă doresc și eu!
      P.S.: Bine ați venit! 🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s