Nişte gânduri

Când am purces în incursiunea spre arta de a fi om, ştiam că mă va aştepta un drum lung, greu, anevoios. Tocmai de aceea, când am venit pe lume, timp de 10 secunde am ţinut un moment de reculegere pentru liniştea mea veşnic pierdută, şi abia mai apoi am plâns, nu pentru ceea ce s-a desprins de mine, ci pentru ceea ce avea să se lege, şi anume gândul.

Îmi amintesc când eram la grădiniţă şi ni se spunea, după învăţarea poeziei, în timp ce stăteam cu toţii în semicerc, să repetăm în gând poezia spusă de către doamna educatoare. Nu ştiam ce era acela gând. Pentru noi, copii find, gândul era echivalentul şoaptelor. Rosteam tot ceea ce simţeam. Nu aveam conştiinţă, pentru că nu aveam apăsări sufleteşti. Aveam doar sentimente, iar ele nu răneau, ci doar înfloreau.

Atunci când mi-am descoperit latura intrinsecă, nu făceam decât să mă mir cum pot spune lucruri pe care ceilalţi să nu le audă şi, deci, despre care să nu le pese, pentru că nu le cunoşteau. Tot atunci, copilul din mine a avut revelaţia unei existenţe pe cont propriu, a cărei responsabilitate se afla doar în mâinile sale mici, pline de zelul inocenţei copilăriei.

Mai târziu, gândurile s-au amplificat, înecând, treptat, vocea copilului din mine, făcând loc lumii “de la suprafaţă”. Prin mintea mea au început să se perinde feţe, voci, gesturi, care m-au făcut să realizez că, deşi existenţa mea are loc pe cont propriu, acest demers nu ar putea fi posibil fără a mă raporta şi la cele din jurul meu. În acel moment, în mine s-a născut zâmbetul. Am zâmbit pentru că iubeam, am zâmbit pentru că admiram, am zâmbit pentru că doream şi pentru că aveam cui să zâmbesc.

Mai târziu, aceleaşi gânduri mi-au luat totul, pedepsindu-mă pentru că nu le rosteam. Dar ele au uitat că, mai presus de cele ce ţin de suflet şi raţiune, este orgoliul, această armă letală pentru tot ce înseamnă fiinţa gândului.

Orgoliul ucide clipe şi ucide speranţa. El ucide tot ce are omul mai de preţ, şi anume cuvântul. Ori cum putem fi fericiţi dacă nu rostim cuvintele necesare în acest sens? Cum putem înfăptui ceea ce simţim dacă nu ne raportăm la ceea ce gândim? Suntem proprii noştri asasini, iar regretele sunt cei mai aspri judecători, căci ele ne aplică pedeapsa capitală, şi anume ireversbilitatea timpului, incapacitatea de a ne putea întoarce înapoi, spre a îndrepta lucrurile.

Suntem alcătuiţi din contradicţii, iar cea mai mare dintre acestea este cea dintre gând şi sentiment. Căci una simţim, alta facem, una gândim, alta spunem, şi tot aşa.

Trecem pe lângă oamenii pe care îi iubim, pe lângă ceea ce vrem să facem cu adevărat şi pe lângă clipa prezentului, ne abandonăm în profunzimea gândurilor până când renunţăm în faţa fricii de a fi respinşi, de a eşua, de a spune ceea ce simţim. Ne înecăm în lacrimi de regrete şi tot ceea ce putem face este să înotăm în neputinţa de a remedia lucrurile. Spunem adio şi trecem mai departe, îngreunându-ne sufletul cu povara gândului nerostit, iar viaţa ne batjocoreşte şi ne face cu mâna în timp ce trece pe lângă noi.