Regăsire

Cred că fiecare dintre noi avem momente în care, pur şi simplu, izbucnim şi spunem tot ce ne trece prin cap, fără a ne gândi la consecinţe. Cea mai gravă parte a acestor izbucniri este aceea că ele sunt sincere, iar, de cele mai multe ori, sinceritatea răneşte.

Nu vă voi vorbi despre ceva dramatic în cele ce urmează, ci doar vă voi expune o concluzie la care am ajuns eu în urma unei experienţe neplăcute în acest sens.

Pentru mine, scrisul a reprezentat dintotdeauna o formă de a mă descărca, însă, de multe ori, am refulat în faţa acestei porniri, din teama de a nu fi descoperită. Tocmai de aceea, multe dintre cele pe care le-am scris la nervi, au avut ca destinaţie coşul de gunoi. Am decis că este momentul să îmi asum ceea ce simt în momentul în care mi-am creat acest blog. Înainte de a publica primul articol am stat  aproximativ o oră şi jumătate şi m-am învârtit prin cameră, pe Facebook, prin curte, gândindu-mă dacă e bine sau nu ceea ce fac. Eram extrem de nesigură pe mine şi, mai ales, sufeream de teama de a fi respinsă. Până la urmă, mi-am asumat răspunderea şi am zis că n-am nimic de pierdut dacă încerc. I-am dat link-ul articolului uneia dintre prietene şi ea i l-a dat altcuiva, ambele persoane aducând un feedback pozitiv, iar acest lucru m-a încurajat să fac publică şi pe Facebook înclinaţia mea de a scrie. Credeţi-mă, chiar a fost un act extrem de curajos, având în vedere cât de nesigură pe mine eram.

Cu timpul, “Arta de a fi om” a luat proporţii mai mari şi, prin intermediul acestui blog, am cunoscut o mulţime de suflete minunate, dar, mai ales, am început să mă cunosc pe mine. M-au schimbat din foarte multe puncte de vedere cele scrise aici pentru că, atunci când scriu, lucrez mai mult cu subconştientul, decât cu conştientul, pentru că profunzimea gândurilor mele va fi mereu sinceră, spre deosebire de partea de suprafaţă, care, aşa cum şi sună, este doar… “de suprafaţă”.

Din păcate, noi. oamenii, aşa cum v-am mai spus şi aici, avem tendinţa de a ascunde atât faţă de noi, cât şi faţă de ceilalţi, nu doar sentimente, ci şi gânduri, ori de multe ori, gândurile nespuse şi acumulate pe perioade îndelungate pot avea rezultate nu tocmai benefice. De aceea, omul are nevoie de o formă de terapie pentru a se menţine sincer şi curat, măcar faţă de el, căci sufletul împăcat este cea mai mare comoară a fiecăruia dintre noi şi ar trebui să fie o constantă pe care să ne bazăm în fiecare decizie pe care o luăm.

Astfel că, revenind la cele din începutul acestui articol, fiecare dintre noi trecem prin experienţe neplăcute în raport cu ceilalţi sau chiar în raport cu noi înşine. Tocmai de aceea, avem nevoie de o modalitate de a ne descărca în acest sens. Pentru mine, a scrie, indiferent de balivernele pe care le delirez, este o modalitate de a mă vindeca. De aceea, pe blog-ul meu puteţi observa atât articole care vorbesc cu voce de suflet, de cititor, cât şi articole care vorbesc cu voce de cetăţean bulversat ori elev supărat pe sistem. Însă, toate acestea, fac parte din fiinţa mea şi nu cred că există dovadă mai mare a faptului că scrisul ajută la dezvoltarea personalităţii decât aceea că, de la un articol la altul, am devenit din ce în ce mai sinceră în cele pe care le-am avut de spus.

Am evoluat şi din perspectiva omului de zi cu zi, care, dacă în urmă cu ceva timp se ferea să fie aşa cum simte, astăzi zâmbeşte cu mai multă încredere în forţele proprii şi priveşte viaţa dintr-o mulţime de perspective. Omul din prezent zâmbeşte atât în interior, cât şi la exterior, bucurându-se de fiecare rază de fericire. 

Noi, oamenii, avem nevoie să izbucnim din când în când. Iar ăsta este un lucru bun. Însă a izbucni astfel încât să scoţi la iveală adevăruri ce au nevoie să fie puse în aplicare, este cel mai mare dar pe care şi-l poate face cineva. Eu nu-mi dau sfaturi decât mie, însă dacă cineva m-ar întreba vreodată care este cea mai bună metodă de a te cunoaşte pe tine însuţi, i-aş spune să ia un loc, un pix în mână şi să folosească instrumentul de scris aşa cum simte, căci fiecare dintre noi avem gânduri ce stau ascunse în străfunduri şi care abia aşteaptă să fie scoase la suprafaţă.

Advertisements

Gânduri cu aromă de portocală

Acel moment când mănânci o portocală şi prin minte îţi trec o mie de gânduri fără nicio legătură unele cu altele şi fără relevanţă în contextul procesului de deglutitie…

e17a38376e249944fd4d0558a20aefd6

… Şi te gândeşti că ieri a fost frumos afară, iar azi, din contră, parcă erai undeva pe la sfârşitul lui noiembrie, nu spre sfârşitul lui martie. Totuşi, tu ţi-ai îmbrăcat noile haine de primăvară, că doar n-o să stai să te uiţi la ele până vine căldura. Evident, atunci o să-ţi pară rău pentru că, dacă acum eşti mândru de ele, atunci îţi vor părea vechi şi vei vrea altele noi.

…Te mai gândeşti şi că, tot din cauza vremii, vrei să alergi, că deh, de o lună tot faci asta şi, dacă până acum vremea a fost destul de OK seara, adică atunci când aveai timp şi pentru sport, ei bine, astăzi s-a decis să nu mai fie. Iar acum stai şi mănânci o portocală pentru a alunga ispita calorică, deşi gândul tău e la o Milka cu alune.

Îţi dai seama că ai chef să citeşti, însă ai, totodată, şi de învăţat, că peste 3 luni ai examenul de bacalaureat. Bine, tu, în sinea ta, ştii că eşti pregătită, dar cum eşti născută în zodia leului şi eşti mai perfecţionistă ca noţiunea propriu-zisă de perfect, îţi dai seama că mai bine faci câteva variante la geografie decât să te trezeşti la 5 dimineaţa, aşa cum obişnuieşti în ultima vreme, pentru că te simţi vinovată dacă nu înveţi. Aşa, mai bine faci acum câteva variante şi în felul acesta vei dormi cu o oră în plus! Vei citi după rezolvarea câtorva variante, că doar cele 2 cărţi pe care le citeşti simultan, ca să (cică) mai economiseşti timp, nu pleacă nicăieri.

Pfff! Stai… e deja 22:00 şi mâine e marţi, adică zi de şcoală. Eh, lasă, nu te duci nicăieri că oricum înveţi mai mult acasă decât la şcoală. Ce să faci acolo?! Să stai în gălăgie şi să te rogi să treacă timpul mai repede, un timp pe care, dacă stăteai acasă, l-ai fi folosit în scopuri mai utile?! Lasă, Mărie, stai acasă. Mâine te dedici Evului Mediu, că ştii că încă nu ţi-au intrat bine în cap autonomiile alea locale şi cu ocazia asta le mai repeţi, printre multe altele cărora te vei putea dedica dacă nu îţi vei irosi timpul la şcoală.

Te gândeşti cât de trist e paragraful anterior, prin ideea pe care o promovează, şi anume că faci mai multă şcoală acasă decât la… şcoală. Dar de ce să te minţi singură? Ăsta este adevărul şi chiar dacă doare, tu ştii că până la urmă sistemul ăsta şi-a bătut joc de tine oricum. Dă-i măcar la sfârşit peste nas şi arată-i că nu şcoala te-a ajutat să devii persoana care eşti în prezent, ci tu însăţi ai luptat pentru tine.

Ai ajuns la ultima felie de portocală, dar încă nu te atingi de ea ca să termini ce ai de spus, pentru că gândurile tot curg, o iau la vale şi se varsă aici, în marea reflectărilor tale. De când n-ai mai scris aici… Ţi-era dor! Te bucuri că ai blog. Şi cât de mult ţi-a luat să te decizi să îţi faci unul. Erai nesigură pe tine, ca întotdeauna. Bine, doar tu ştii că erai nesigură pe tine. Cei mai mulţi cred despre tine că eşti foarte sigură pe tine, prin atitudinea pe care o manifeşti. Pari nesuferită şi extrem de plină de tine. Dar această majoritate nu ştie cât de goală pe dinăuntru te simţi uneori şi cât de sleită de forţe şi lipsită de energie, prin empatia pe care o manifeşti faţă tot de tot ceea ce te înconjoară. Te implici atât de mult în tot ceea ce faci, iar acest lucru, de cele mai multe, te face să cedezi. Cândva, când încă nu ştiai, vorba aia, cu ce se mănâncă lumea, stăteai şi plângeai ca fraiera când aveai astfel de perioade. Acum, îţi bagi căştile în urechi şi dansezi până nu mai poţi. E cea mai utilă terapie pentru astfel de perioade. Nu că acum ai avea nevoie de aşa ceva. Doar te gândeşti la asta, în timp ce priveşti ultima felie din portocală.

Dintr-o dată, atenţia ţi se îndreaptă spre pat unde Biţi, pisica ta, îşi trăieşte viaţa de mâţă din plin, întinzându-şi oasele şi ascuţindu-şi ghearele în plapuma ta, după un somn de aproape 6 ore. Categoric, în altă viaţă vreau să fiu pisică! Dar, evident, vreau să fiu o pisică răsfăţată, aşa cum sunt ale mele. Oricine ar vrea o viaţă ca asta, lipsită de griji, în care somnul şi mâncatul sunt activităţile de bază. Dar momentan sunt om, iar asta îmi ocupă tot timpul. Am griji, griji, desigur, mai mici decât ale altora, dar tot griji sunt. Sunt grijile mele şi le tratez ca atare.

…Şi acum, după această revelaţie a ceea ce vrei să fii în viitoarea ta viaţă, cu siguranţă că nu mai poţi răbda în a lăsa singură acea felie de portocală pentru că soarta e mult prea imprevizibilă ca să nu te bucuri de cele lumeşti atâta timp cât poţi. Totuşi, ţi-ar plăcea să mănânci nişte cireşe, nu de alta, dar portocalele astea prea miros a Crăciun, iar tu vrei vară, cu tot cu bac, cu tot cu admitere, pentru că la vară începe noua ta viaţă, în care nu vei fi pisică, vei deveni un adult în toată regula, iar tu ţi-ai propus dacă nu să rămâi în istorie, măcar să scrii istorie. Cam acelaşi lucru, nu? Cuvinte mari şi un spaţiu prea mic pentru a le transpune…

Acum, să vedem ce spun variantele acelea la geografie.