Vasilica

Pe-un picior de plai, pe-o gură de Rai… De fapt, nu. Nu era niciun Rai. Şi nici măcar un plai. Era doar o mare de suflete seci şi impasibile. 

Cum, odată cu timpul, totul capătă o nouă formă şi evoluează, de cele mai multe ori într-un alt sens decât cel iniţial, anumite forme de viaţă din această mare de suflete seci au decis să aleagă un alt drum decât pe acela al turmei. Dar, a nu se interpreta la propriu, ci, aşa, doar la figurat. Sufleteşte, tot alături de semenii lor au rămas, însă viaţa i-a purtat din marea de creaturi seci, direct în ocean, unde, spre nenorocul lor, regulile erau diferite faţă de cele pe care le cunoşteau ele. 

Una dintre formele de viaţă ajunse în ocean, venită tocmai din abisurile mării de suflete seci, era Vasilica. 

Vasilica făcea parte din specia scafopodelor sau, altfel spus, era o moluscă. Obişnuită să stea mereu în crustă şi să nu ia contact cu lumea reală decât prin intermediul televizorului şi Facebook-ului, Vasilica asimilase modele comportamentale nu tocmai potrivite pentru viaţa din ocean. Într-o lume unde rechinii sunt pretutindeni şi sunt permanent în căutare de hrană, Vasilica se credea ea însăşi un rechin, aşa că îşi arăta dinţii de fiecare dată când simţea că i se încalcă drepturile, dinţi care, apropo, erau oricum prea mari pentru o moluscă. 

Pentru că postul de televiziune preferat al Vasilicăi era Antena 3, iar gusturile muzicale se regăseau în grila Radio ZU&Co., nu avea o viziune prea largă cu privire la realitate. Credea că totul se raportează la ea şi, cu toate că era la a doua facultate, şi anume la Drept, avea tendinţa să ia mot-a-mot chiar şi acest lucru, pentru că, prin atitudinea ei, Vasilica avea tendinţa să îşi ceară doar drepturile, fără a-şi exercita obligaţiile. Iar asta, în ocean, nu era tocmai bine. 

Odată cu mutarea, Vasilica s-a gândit să stea în chirie. Aşa că, după mulţi ani în care a mai stat şi cu alte persoane, dar care nu o lăsau să se uite la televizor şi, din cauza asta, era nevoită să se ducă săptămânal acasă, în cochilia din mare, ca să se uite la Mircea Badea, Vasilica a decis să se emancipeze şi s-a mutat undeva mai potrivit pentru ea, unde avea plasmă şi un pat în care să-şi întindă crusta atât cât ar avea ea chef. 

Destinul a făcut ca în noua locuinţă să fie deja cineva instalat. Venită dintr-un recif de corali situat undeva în provincie, M. era un căluţ de mare. Ea se deosebea de ceilalţi căluţi de mare prin faptul că avea atât codiţa, cât şi părul, creţe, creţe. Din fericire, gândirea şi atitudine îi erau drepte. Că doar de-aia şi venise să studieze Dreptul. 

Puţin speriată de Vasilica, M. a încercat să se conecteze în mod amiabil cu molusca, cu toate că accentul ei, din marea de suflete seci, îi cam dădea bătaie de cap. Dar să fie ăsta un impediment pentru M.?! Nee. Ea era un suflet al cuvintelor.

La început a fost destul de bine, Vasilica nu prea stătea acasă, aşa că M. era liniştită şi îşi vedea de ale ei, şi anume de lectură, scris, învăţat etc.. Dar, când Vasilica a început să stea pe-acasă mai mult, cu toate că M. era o fiinţă extrem de pacifistă, începuse să se cam sature să adoarmă pe fundal de Mircea Badea şi Gâdea. De asemenea, după vreo câteva săptămâni, M. a constatat că deja cunoştea întreaga grilă TV. Ştia la ce oră este Măruţă sau Acces Direct şi, de asemenea, emisiunea aia cu Tonciu şi alte pseudo-vedete care cică erau în armată. Nu mai ştiu cum îi zice. De Masterchef să nu mai spun.

Ce să facă M. în cazul ăsta? Ea îşi luase cu ea de-acasă Nietzsche, Platon, ceva beletristică, doctrină juridică… Acum, mnah, îi place să asculte muzică clasică la căşti, dar cât să te poţi concentra în condiţiile astea? Aşa că M. a descoperit baia şi, mai ales, şi-a dat seama că, dacă pui o pernă, WC-ul sau cada pot fi chiar foarte confortabile. Până la un punct, desigur.

Nu peste mult timp, M. a descoperit că fie Vasilica are probleme cu auzul, fie cu bunul-simţ. Ea a tins să creadă că este a doua variantă, nu de alta, dar, de fiecare dată când era rugată să dea teveul mai încet, domnişoara moluscă se făcea că nu aude. De asemenea, cu toate că M. ieşea pe balcon sau pe hol ca să vorbească la telefon, Vasilica ţinea să împărtăşească cu M. conversaţiile ei telefonice, indiferent de oră.

Tot ce voia M. era să plece acasă, în reciful de corali, unde totul era frumos şi liniştit.

Într-o noapte, M. a decis să stea până mai târziu să înveţe şi, evident, avea nevoie de lumină. Cu toate că Vasilica adormea mereu cu teveul aprins şi M. nu îi spunea nimic, Vasilica s-a ofuscat din cauza deranjului luminii la o oră atât de târzie cum este ora 1 noaptea, aşa că a început să invoce dureri de cap şi regionalisme moldoveneşti, pe o tonalitate pe care un căluţ de mare atât de micuţ şi drăguţ ca M. nu prea o agreează. Ea a fost învăţată să vorbească frumos, indiferent de situaţie.

Din fericire, a venit vacanţa de iarnă şi M. a plecat acasă, de unde nu s-ar mai fi întors nici plătită ştiind ce o aşteaptă. Dar, obligată de circumstanţe, a decis, totuşi, să înfrunte situaţia.

Hotărâtă să o întâmpine frumos pe Vasilica, speranţa i-a fost spulberată în momentul în care, intrând pe uşă, a fost întâmpinată cu ţipete şi regionalisme moldoveneşti, pe motiv că lumina de pe hol a rămas aprinsă timp de o oră. De asemenea, Vasilica a venit foarte prost dispusă din vacanţă, aşa că a decis să se ia de M. pe motiv că i-a luat o felie de pâine în data de 45 noiembrie, ora 29:87, fără să o sune să îi spună.

Când a văzut cu cine are de-a face, M. a lăsat mândria de căluţ de mare, şi a atacat-o şi ea, la rândul ei, pe Vasilica, reproşându-i gusturile în materie de televiziune şi chinul prin care a trecut în timp ce încerca să adoarmă pe fundal de Mircea Badea sau să înveţe pe Alex Velea. Şi multe altele. Vasilica o tot ţinea cu felia de pâine, motiv pentru care M., o fire raţională, a decis să pună punct discuţiei. Când n-ai cu cine, n-ai cu cine.

Acum, Vasilica o urăşte pe M., dar M. este împăcată cu ea însăşi. Ah, şi se gândeşte serios la felia aia de pâine. Oare să fi fost o pierdere atât de mare? Mai mare decât neuronii pierduţi privind grotescul canal de televiziune Antena 3? Dar, vorba aia, când eşti mort, nu eşti mort. La fel şi când eşti… sărac cu duhu’. E greu doar pentru cei din jur. 

Vasilico, Vasilico… Acu’ eşti de poveste la propriu. 

 

Advertisements

Alive

Am cam rămas fără cuvinte în ultima vreme. A fost un decembrie confuz, ce-i drept, și nu doar meteorologic. Am trecut așa, de la o stare la alta, pentru ca, până la urmă, să ajung la o stare de lehamite totală. Îmbinată cu lipsa de chef de orice, nu a ieșit ceva prea bun. Câteva săptămâni, viața mea s-a desfășurat din inerție și cam atât. Nu am avut chef de nimic și a fost ciudat tare. Nu am fost tristă, din contră, am avut o stare de spirit chiar foarte bună, însă nu mi-a mai păsat de absolut nimic din jurul meu. Nu știu cum să descriu mai mult de atât, poate ați experimentat sau nu sentimentul, însă, dacă nu, să știți că nu vi-l recomand. Mai trist decât să fii trist este să nu îți pese. Dacă vedeți oameni fără expresie facială pe stradă, oameni care merg fără țintă, care se uită fără să privească și care vorbesc fără să spună nimic, ăia nu sunt niște oameni sunt triști, ci sunt oameni cărora nu le pasă și, vă spun, că-s demni de mila voastră. Omul trist măcar simte, omul căruia nu-i pasă… N-are nimic, n-are pe nimeni. El doar este și atât. 

Din fericire, m-am trezit din starea de lehamite, la timp cât să întâmpin noul an cu aceeași stare de bine cu care obișnuiesc mereu să o fac. Aș minți dacă aș spune că mi-am revenit complet, însă sunt pe drumul cel bun. Mă doare că am pierdut atâta timp în felul ăsta, când puteam să-mi gestionez altfel zilele în care n-am făcut nimic altceva decât să fiu, fără să trăiesc. Mi-am neglijat pasiunile (am o groază de cărți care abia mă așteaptă, dar încă mă uit la ele cu ochii goi), m-am refugiat în materiile pentru examen, ceea ce nu este neapărat rău, dar este trist, că am devenit cam anti-socială din cauza asta, însă, v-am spus, acum totul revine la normal, poate chiar mai bine ca înainte.

Vacanța asta de iarnă a fost de basm, m-am întors pe plai dobrogean și am realizat, pentru a mia oară, că nicăieri nu-i mai bine ca acasă. După ce am fost și pe plai prahovean, am conchis cu certitudine că acasă e cel mai frumos loc din lume. Peste câteva zile, datoria de studentă mă cheamă înapoi pe plai moldovenesc și… Mnah, e greu. 

Ce să mai spun? Trag linie peste 2015 și nu privesc înapoi. A fost un an foarte bun, însă complicat. A adus foarte multe schimbări într-un timp relativ scurt. Ce-i drept, pot spune cu zâmbetul de satisfacție pe buze că a adus și foarte multe realizări, deopotrivă. Mai multe chiar decât îmi propusesem inițial. 

Nu îmi propun nicio țintă pentru 2016. Am câteva planuri, însă știu că va fi totul bine. În cei 20 de ani pe care îi voi împlini în august, dacă am ajuns la o concluzie, ei bine, aceea e că omul se petrece în limită și că a trăi sub spectrul fatalității e doar pierdere de timp. Luna asta, mi-a dovedit încă o dată că grijile sunt inutile. Important este să trăiești. Iar eu… eu obișnuiesc să fac asta din plin. Și nu mă voi mai opri niciodată. Nici măcar pentru o pauză. 

Vă doresc să aveți un an așa cum îl vreți voi. Bun, ușor, fericit… Nici nu mai contează. Important este să fim și să trăim. 2015 ne-a dovedit, mai ales în ultima parte, cât de fragilă e viața. Așa că, în anul ce va să vie, să fim și să trăim mai mult ca niciodată! La mulți ani! 

Dincolo de teorie

Ieri, pentru prima dată, am avut ocazia să asist la o judecată în apel şi la nişte recursuri. Nu ştiu de ce nu am făcut asta mai devreme. În cele 2 ore cât am stat în sălile de judecată, am învăţat nu doar că a fi student la Drept şi, respectiv, viitor justiţiar implică mai mult decât a şti să reproduci cărţi, cât, mai ales, înseamnă să fii om. Am ajuns acolo destul de reticentă cu privire la felul în care se va desfăşura totul. Îmi imaginam o atmosferă sobră, un limbaj poate neinteligibil pentru cineva care studiază Dreptul de aproximativ 3 luni, priviri reci şi alte semnalmente care să-l facă pe omul de rând, aşa, ca mine, să se simtă inferior, iar asta pentru că, la modul general, cam aşa ne este prezentată atmosfera din interiorul instanţelor de judecată. M-am înşelat amarnic. 

În prima sală de judecată în care am fost şi care aparţinea Curţii de Apel, dialogul dintre judecător şi avocaţi decurgea extrem de natural, evident, marcat de cordialitatea specifică, însă era un dialog între oameni, şi nu între profesii. Din păcate, tendinţa generală este de a situa judecătorii “într-un turn de fildeş”, asta ca să citez pe cineva care mi-a spus acest lucru recent, o tendinţă, de altfel, fundamentată pe nimic altceva decât pe baza prejudecăţilor. Un alt aspect care m-a impresionat îndeosebi a fost vârsta avocaţilor, mulţi dintre ei având încă feţe de copii. Ăsta-i un semn bun. Chiar foarte bun. 

Ca student la Drept, încercam să asimilez limbajul părţilor participante, atitudinea lor, însă, dincolo de aspectele ce ţin de profesie, era vorba de emoţiile celor care se prezentau în faţa completului de judecată. Un caz care m-a impresionat îndeosebi a fost cel al unei bătrâne din Vaslui. Cu baticul legat la gât, tipic bunicilor, şorţul pus deasupra unui pulover uzat, un chip marcat de trecerea vremii şi o voce care tremura nu doar din cauza frigului îndurat pe tren, cât, mai ales, din cauza neputinţei, doamna din Vaslui, mai exact, din Huşi, a dat primăria oraşului în judecată din cauză că i-au luat pe nedrept ceea ce era al ei: pământul. În ciuda vârstei, doamna şi-a apărat, aşa cum ştia, ceea ce considera a fi pe bună dreptate al ei, invocând pe ăl’ de Sus, chiar dacă în acel moment salvarea ei stătea, ce-i drept, puţin mai sus, însă în faţa ei. Un alt caz a fost acela al unei femei care, de asemenea, s-a reprezentat singură. Venită şi cu copilul, în vocea femeii se simţea disperarea şi neputinţa de a înţelege de ce are datorii la bancă de care nu avea habar şi de ce, din moment ce ştie că le-a plătit, ele încă mai există. A invocat, de asemenea, divinitatea, iar eu mă gândeam câtă forţă şi tărie de caracter sunt necesare atunci când te afli în situaţia de a hotărî destinele oamenilor în acest fel, ca judecător, şi că, dacă nici asta nu înseamnă să fii divin, atunci ar trebui să redefinim în mod clar sensul cuvântului.  

Experienţa de ieri m-a făcut să realizez încă o dată că, dincolo de orice imagine, este un om şi, implicit, dincolo de orice profesie, există omul care o exercită. De altfel,  credem că trăim ca să supravieţuim, însă, pentru cei aflaţi în situaţii disperate, supravieţuirea este singura modalitate prin care ei trăiesc. Eu îmi trăiesc visul şi, cred eu, asta-i calea cea mai bună spre a-mi asigura supravieţuirea.


A fi om chiar este o artă, poate cea mai complicată din câte sunt. Implică o gamă de culori şi sunete atât de largă, încât niciun tablou, nici măcar viaţa, nu o poate cuprinde. “Arta de a fi om”-blogul-împlineşte 1 an peste câteva ore. Arta de a fi om-ca mod de viaţă-, în schimb, există dintotdeauna şi persistă în sufletul fiecăruia. Tot ce trebuie să facem este să o lăsăm să picteze şi să cânte după bunul plac. Al nostru, evident. 

 

Doar un gând

Noiembrie presărat cu funingine şi speranţă-ai venit pe fundal de flori mortuare şi pleci lăsând în urmă clipe împlinite pe miros de ninsoare. 

Noiembrie… Cel mai bun noiembrie. M-ai învăţat că nu resemnarea e soluţia, ci voinţa. Mi-ai arătat că, dacă vreau, orice e posibil. Totul e posibil, iar totul este doar o parte din ce pot avea. 

Noiembrie. Laşi în urmă semne de întrebare, priviri confuze şi ochi secătuiţi de lacrimi. Laşi în urmă vieţi şi noi începuturi-unele deja sfârşite, altele marcate de puncte de suspensie. 

Decembrie-în care voi face exact ceea ce simt. Iar asta… asta deja se simte bine. 


 

Decembrie de poveste să avem! Iar din acest noiembrie, ei bine, să învăţăm. Şi, mai ales, să nu îl uităm. 

 

 

 

 

“Doar” o notă…?

 

Puncte, puncte. 

Aşa se desfăşoară viaţa mea de când am început facultatea.

Puncte, puncte şi iar puncte. 

Puncte de suspensie. 

Pentru prima dată în viaţa mea, mă simt incapabilă, cu toate că eu cred în mine. Dar nu ştiu dacă pot, iar asta… asta doare.

Sunt omul care mereu le ştie pe toate. Mă întrebi ceva, ei bine, ştiu să-ţi răspund. Corect sau nu, eu tot îţi răspund. Acum, stau şi mă întreb ce mi se întâmplă, şi rămân la nivel de întrebare, căci habar nu am ce să îmi răspund.

După mult timp, îmi este din nou frică. Şi nu mai vreau să îmi fie. Dar… Mă trezesc cu ea lângă mine în fiecare dimineaţă de când sunt departe de casă. Frica de eşec, frica de oameni, frica de a nu dezamăgi… Frica. Este în mine şi nu ştiu ce să-i fac. 

M-am obişnuit să cred le ştiu pe toate. Şi nu pot să spun că asta nu mi-a folosit, aş minţi dacă aş spune contrariul. Dar… Mi-ar plăcea să fi ştiut şi că viaţa nu este constantă şi că imediat se poate întoarce în sens opus, chiar dacă tu rămâi constant.

Mi-ar fi plăcut să ştiu că nu poţi excela în orice şi că există momente bune şi mai puţin bune. Din păcate (sau din fericire?!), eu am avut parte doar de momente bune, iar asta m-a făcut să pierd din vedere faptul că nu întotdeauna va fi aşa. Acum, spre exemplu, pentru o simplă notă care nu ştiu câtă importanţă va mai avea peste ani şi ani, mă consum şi-mi creez tot felul de scenarii. Mă văd ca pe un fail total. Mă consum, mai ales, pentru că nota aceea nu mă reprezintă. Nu reprezintă nici ceea ce ştiu, nu reprezintă nici nivelul meu de inteligenţă. Dar ea este acolo şi vreau doar să nu-mi mai pese de ea.

Când mă gândesc că am ajuns să scriu despre note… Tocmai eu, care întotdeauna am susţinut tare şi răspicat că ele nu contează. Însă, când spuneam asta, vorbeam din perspectiva elevei olimpice care (credea că) le ştia pe toate. Acum, vorbesc din perspectiva studentei în anul I la facultatea de Drept, care a luat nota 6 la un test pentru care s-a pregătit de la începutul facultăţii şi pentru care nu a dormit decât 3 ore pe noapte şi care nu înţelege ce poate să facă mai mult. Da, ni s-a spus de la începutul anului că facultatea e facultativă, că învăţăm pentru noi, că lor nu le pasă. Dar mie-mi pasă şi nu înţeleg ce pot face ca să înţeleg ce mi se cere. Nu înţeleg de ce nimănui nu-i pasă că mie îmi pasă; nu înţeleg de ce mă consum atâta. De fapt, înţeleg, dar aş vrea să nu o mai fac. Mă doare. Mă doare chiar şi fizic.

Ştiu, nu-i capăt de lume. O să spuneţi “ia uite-o şi p-asta, alţii n-au ce mânca şi pe ea o doare o notă”. Da, chiar mă doare, pentru că… Mă rog, nu contează. Ştiu eu de ce mă doare şi e de ajuns. 

Îmi doresc din suflet să râd când voi mai citi treaba asta, poate peste-o lună, poate peste 1 an, dar acum nu am deloc puterea să fac asta.

Imagenes Tristes 2

 

Doare.


Doare. Şi doare tare.

Să simţi totul,  de la cea mai mică împunsătură, până la cea mai puternică; să simţi cum te roade pe dinăuntru neputinţa de a vrea, dar a nu putea…

Doare. Mă doare.

Şi-mi vine să ţip, dar nu pot. Îmi vine să fug, dar nu am unde. Şi mă doare şi mai tare.

Doare să ai suflet. Îmi doresc să scap de el. Să-l abandonez undeva pe stradă şi să-l ia cine se simte în stare să aibă grijă de el. Pe mine mă doare prea tare.

Doare să simţi totul. Fiecare sentiment, fiecare cuvânt, fiecare privire. Te macină şi nu poţi face nimic ca să opreşti durerea. 

Admir omul căruia nu-i pasă, care trăieşte sub egida destinului şi care spune că ce-o fi, o fi. Admir omul care se poate detaşa de propriu-i suflet. E o artă să nu simţi… O artă pe care eu nu o posed. 

Mi-ar plăcea să nu mai doară, să nu-mi mai pese. Dar eu simt totul şi totul mă copleşeşte. Mă doare şi mă sfârşeşte. 

empty-soul-cheppy-japz

De ce nu voi mai merge la proteste

RTEmagicC_the_day_01.jpg

Zilele acestea, am luat parte la protestele care au avut loc în Iaşi. Este minunat câţi oameni s-au moblizat şi au ieşit în stradă. Dacă în prima seară am fost aproximativ o mie, aseară am fost cel puţin 3000. Am mărşăluit prin tot oraşul timp de două zile, scandând şi blamând, escortaţi de jandarmerie, aplaudând de fiecare când trecea o ambulanţă şi strigând în speranţa că suntem auziţi. 

Da, am fost auziţi. Oamenii ieşeau de la balcoane şi ne susţineau. Presa, de asemenea, ne-a înconjurat şi ne-a filmat de parcă erau la spectacol. Şi, dacă stau să mă gândesc bine, chiar erau. 

Cu toate că a fost extraordinară mobilizarea oamenilor şi curajul lor de a ieşi (deşi a fost nevoie de o asemenea tragedie pentru a se întâmpla, într-un final, şi asta), realizez că s-a ieşit degeaba. De fapt, nu s-a ieşit degeaba, ci mulţi au ieşit degeaba. 

Mulţi dintre protestatari s-au alăturat doar ca să fie şi ei acolo. Unii nici măcar nu ştiau de ce este lumea revoltată. În prima seară, când toată lumea striga pentru demisie, aud din spatele meu vocea unui tânăr, întrebându-se pe sine ori pe cei din jur: “Demisia cui?”. M-am uitat la el urât şi m-am uitat degeaba, că el oricum râdea. Era amuzant, din perspectiva lui, să fie acolo. Mulţi dintre protestatari, de asemenea, râdeau. Eu nu am putut să râd. Prea puţin îmi venea să râd. Mă treceau fiorii şi îmi venea să plâng când mă gândeam că a fost nevoie ca atâtea suflete să moară pentru a se face în sfârşit ceva. Dar cu cine să faci? Oamenii nici măcar nu ştiu pentru ce au ieşit. M-a întrebat cineva de ce s-a ieşit abia acum, că doar mor oameni în fiecare zi şi, după părerea sa, nu a fost o aşa mare tragedie ce s-a întâmplat, că doar au murit şi mai mulţi oameni de atât. Nu am putut să-i răspund şi cred că a fost o decizie raţională faptul că m-am abţinut. Pentru că nu ai ce să îi spui unui tânăr care nu cunoaşte ce este aceea empatie. Chiar nu ai. El nu va înţelege, orişice i-ai spune, dacă nu simte ceea ce i-ai spus. 

Şi tocmai asta este. Mulţi dintre cei care au ieşit, nu au ieşit din empatie, nu au ieşit pentru că într-adevăr îi doare ceea ce s-a întâmplat. Mulţi au ieşit pentru că a ieşit Bucureştiul şi s-au gândit să fie solidari, de parcă aşa ceva nu se putea întâmpla oriunde. Dar asta nu e nimic, pe lângă faptul că s-a ieşit, în primul rând, pentru spectacol, iar asta, mai ales, în a doua seară. În prima seară, pot spune că am simţit într-adevăr spiritul unei revolte sincere, dornice de schimbare, pentru că în prima seară nu s-a organizat un eveniment în acest sens. Ne-am mobilizat aproximativ 30 sau 40 de studenţi şi am mers în Piaţa Unirii, de unde am plecat spre celelalte campusuri studenţeşti, unde ni s-au mai alăturat, după cum v-am spus, sute de alte persoane. 

A doua seară, în schimb, cu toate că protestul a luat o mai mare amploare, mulţi oameni erau doar de decor. Nu ştiau pentru ce sunt acolo. Aveau pe faţă celebrele măşti Anonymus, vuvuzele, fluiere, steaguri şi pancarte. Ceea ce este cel mai trist e faptul că, dacă în prima seară se cerea demisia, care, până la urmă, s-a şi înfăptuit, în seara asta oamenii chiar nu mai ştiau de ce sunt acolo. Mulţi dintre tineri vorbeau între ei că “bă, da’ noi pentru ce mai ieşim, că ăla şi-a dat demisia, primaru’ la fel, aşa că care mai e rostu’?”. Vedeţi voi, ei în toată revolta au văzut demisii şi partide corupte. Aşa că nu înţelegeau care mai e scopul. 

De altfel, probabil aţi văzut la TV sau pe feisbuc că se încearcă o manipulare a protestanţilor. Vă spun că este adevărat. A existat un grup de oameni (în prima seară nu era) care a îndrumat întregul protest. Traseul a fost acelaşi ca în seara precedentă, doar că lozincile, de data asta, s-au îndreptat împotriva bisericii. Cred că ştiţi deja că Iaşiul e plin de aşa ceva. La una dintre bisericile din campusul studenţesc, unii dintre protestari au încercat să oprească lumea pentru a huidui biserica. Din fericire, oamenii şi-au văzut de drum şi au mers mai departe. Cu toate astea, lozincile îndreptate împotriva bisericii nu conteneau să se mai oprească: “Vrem catedrale, nu spitale” (şi da, chiar vrem, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i hulim pe cei care mai au credinţă), “Jos Patriarhul” (ceea ce este cam imposibil), “BOR impozitat” (de acord şi aici). Ar fi fost bine dacă oamenii şi-ar fi canalizat ura faţă de BOR doar în mod verbal. Ar fi fost bine. Dar, mânaţi de cei din faţă, protestatarii au mers în faţa mitropoliei (unde se adună lumea la Sfânta Parascheva) şi la una dintre bisericile din oraş, o construcţie superbă care datează de pe vremea lui Ştefan cel Mare, şi care acum este monument istoric, unde au început să huiduie, să fluiere şi să înjure. Din fericire, eu am plecat în momentul în care situaţia a degenerat în ceva urât. Eu nu pentru asta eram acolo.

Oamenii nu au o ţintă anume. Ca de obicei, ei sunt mânaţi spre ceva impus de alţii, nu de propria lor voinţă. Am citit în această dimineaţă un articol cu privire la protestul din Iaşi şi în legătura cu cei care l-au dirijat aseară. Se pare că sunt fiii unor lideri din partidul domnului cu coloană doar oficială. Că o fi aşa sau nu, eu nu voi mai participa, căci eu vreau schimbare, nu dirijare în turmă. 

E frumos că ne-am mobilizat. E extraordinar. Dar atâta timp cât mulţi nu ştiu nici măcar de ce sunt acolo şi nu ştiu nici măcar cu ce se ocupă Guvernul sau Parlamentul şi de ce există această înverşunare împotriva lor, cred că se iese degeaba. Am văzut multe pancarte pe care scria “#Educaţie”. Unde a fost acea educaţie aseară, când lumea s-a lăsat mânată spre a huidui monumente istorice? Faptul că sistemul de educaţie este aşa cum este, adică la pământ, nu înseamnă că şi noi trebuie să ne comportăm în aceeaşi măsură. Tocmai asta se vrea, iar anarhia e ultimul lucru de care România are nevoie. 

Tinerii din Colectiv, poliţistul din coloana oficială, pasagerii elicopterului prăbuşit în Siutghiol, avionul prăbuşit în Apuseni, Ionuţ, copilul mâncat de maidanezi, violatorii, autostrăzile şi drumurile desprinse dintr-un scenariu de război, armata prea puţin instruită, sistemul de învăţământ care mai mult ia decât oferă, spitalele prea puţin dotate cu cele necesare, mentalitatea înapoiată a oamenilor, Mass-Media plină de aparenţe, politicienii cu averi nejustificate şi, mai ales, corupţia: PENTRU ASTA AM IEŞIT. Nu am ieşit pentru patriarh, nu am ieşit pentru că sunt prea multe biserici, că la fel de bine ar putea fi multe biserici şi la fel de multe spitale, dacă banii ăia ar ajunge unde trebuie. Dar nu, corupţia oamenilor din sistem e mult prea mare pentru ca asta să aibă loc şi de aceea avem nevoie de o schimbare. Am ieşit în stradă pentru o schimbare, nu pentru scandal şi, mai ales, nu pentru că nu aveam ce face în casă. 

Din păcate, nu voi mai ieşi până când majoritatea nu va şti ce vrea. Este inutil, atâta timp cât cei mai mulţi care ies se lasă mânaţi de cei din faţă, fără a avea un anume scop. Dar asta nu înseamnă că mă dau bătută. Din contră, lupta abia acum începe. 

“The day we give in is the day we die”-Goodbye to Gravity.