De ce?

Îmi este greu să-mi găsesc cuvintele în legătură cu ce s-a întâmplat. În mintea mea se perindă doar imagini pline de sânge şi tristeţe.

Am urmărit cu sufletul la gură şirul evenimentelor de vineri seară. Primul meu gând, atunci când am văzut ce se întâmplă, a fost să intru pe pagina de Facebook a clubului şi să văd ce prieteni din lista de prieteni îl frecventează. 36 dintre ei ar fi putut fi acolo. Dar nu au fost. 

Cu toate astea, au fost prietenii altcuiva. Au fost copii, dar, mai ales, au fost copiii cuiva. Puteam fi chiar eu, dacă locuiam în Bucureşti şi aveam de gând să ies vineri seară, pentru că frecventez genul ăsta de cluburi. 

Partea cea mai tristă este aceea că a fost nevoie de arderea a 30 de suflete pentru a conştientiza răul care ne împresoară în permanenţă şi pe care alegem să îl ignorăm: CORUPŢIA. 

Nu mi-am pus niciodată problema că multe dintre cluburile în care am mers sunt din lemn şi că au o singură intrare. De altfel, cu cât e mai multă lume la un loc, cu atât atmosfera e mai tare, indiferent de cât de mic e spaţiul. Efecte pirotehnice, lumini şi altele de genul sunt mereu, în orice club. Nu a fost nimic extraordinar în spectacolul de la Colectiv. Din pozele pe care le-am văzut, reiese că a fost chiar banal. Am văzut altele şi mai şi. Aşa că pot spune că eu am avut noroc. Însă nu şi cele 30 de suflete.

Într-o ţară în care funcţiile se obţin pe baza partidului din care faci parte şi pe cât de pupincurist eşti, unde competenţa pe care o ai este egală cu 0 dacă nu ai bani să dai partidului şi celor mai sus-puşi, iar cei care vor să facă ceva aleg să plece din ţară pentru că merg pe principiul “ce să facem aici”, a trece cu bine peste o seară de distracţie se pare că a ajuns să ţină de noroc. Ceea ce era inevitabil, având în vedere că în cele mai multe cluburi, personalul este NECALIFICAT, iar uneori nici nu a împlinit vârsta majoratului. Dar cui îi pasă? Ei bine, nimănui, atâta timp cât se fac bani. 

De fiecare dată când merg în cluburi, văd copii, dar nu asta e problema. Problema e că îi văd cu ţigarea-n gură, cu paharul de vodkă la gură şi cu ochii roşii. De unde au toate astea? De la magazinul care are la intrare afiş cum că nu vinde ţigări minorilor, de la barmanul care, de asemenea, nu are voie să vândă alcool minorilor, dar o face, iar ochii roşii îi iau de la ce mai fumează în afară de ţigări şi care se găseşte pe toate drumurile. 

Vinovaţii sunt acolo, liberi şi vor mai fi multă vreme. Pentru asta, vor plăti probabil patronii clubului şi cam atât. Va fi doar o altă întâmplare din multe altele care au mai avut loc şi care au devenit virale şi ne-au marcat pentru câteva săptămâni. După, totul va reveni la normal. Deşi termenul de normal, într-o ţară ca a noastră, este paradoxal. 

Dintotdeauna am avut un anume simţ pentru dreptate. Pe acest criteriu m-am bazat când mi-am ales facultatea şi pe acest criteriu mă bazez când visez la ceea ce vreau să devin. Lungul şir de întâmplări nelalocul lor care au avut loc în ultima perioadă şi care s-a soldat cu sacrificii omeneşti atât de mari vine ca o motivaţie nu doar pentru mine, ci pentru toţi tinerii care au empatizat măcar pentru o secundă cu cei din Colectiv. Pentru că doar noi, tinerii, putem combate corupţia ce sălăşluieşte în ţesutul societăţii româneşti. Noi avem puterea de care părinţii noştri nu s-au putut bucura: aceea a cuvântului. Şi trebuie să ne obişnuim să o folosim mai mult.

Dar acum, mă opresc aici. Nu am ce să mai adaug la cele spuse până în acest moment. Mai multe ar fi oricum de prisos.