Silentium

Nimic nu-i mai plăcut într-o după-amiază toridă de vară decât să te bucuri de liniştea şi umbra caisului, citindu-l pe Voltaire, acompaniat de dulcele viers al unei păsări despre care nu ştii nimic, dar te bucuri că este. 

Totodată, nimic nu-i mai neplăcut ca toate acestea să nu fie posibile, din cauză că locuieşti într-o staţiune la mare, unde turiştii vin şi se comportă exact cum nu s-ar comporta la ei acasă, iar tu eşti nevoit să-i suporţi pentru că pur şi simplu nu ai ce altceva să faci. Desigur, toate acestea nu ar fi complete dacă vecinul de peste gard nu s-ar trezi să-şi demoleze casa fix când ieşi tu în curte să te relaxezi şi vecina de pe cealaltă parte ar conştientiza că se poate face auzită şi fără să ţipe. 

De altfel, pe plajă este imposibil să găseşti linişte şi relaxare pentru că ăla din partea dreaptă are cinci copii şi toţi aleargă pe lângă prosopul tău, ăia din faţă şi din spate vorbesc unii cu ceilalţi de parcă ar fi în peşteră, iar în dreapta probabil se află un cârd de adolescenţi care nu mai contenesc să vorbească în limbajul specific hormonal, la un nivel acustic ridicat, fapt care nu prea se îmbină cu ce vrei tu să faci şi anume să te relaxezi şi tu că, mnah, doar eşti în vacanţă. 

Azi-noapte, bucurându-mă în sfârşit de liniştea şi răcoarea din casă, citindu-l pe acelaşi Voltaire, am fost întreruptă de nimeni altul decât Radio 21, dat la maxim la maşina vecinilor, dornici să-şi înece amarul în muzică proastă şi alcool. 

În seara asta, mă duc pe plajă să privesc Perseidele. Dacă şi-acum va fi gălăgie, păi uitaţi-vă voi la mine de nu instaurez eu dictatură militară pe litoral!