Haz de necaz

Cred că, măcar o dată-n viaţă, fiecare dintre noi a trecut prin momente dintr-alea super penibile, momente în care am simţit că nu vrem decât să ne evaporăm.

Aseară mi s-a întâmplat o chestie de genul şi partea cea mai rea a fost aceea că nici măcar nu eram conştientă de ceea ce se întâmplă, până când nu am realizat că prietenul meu nu se uita aşa de zâmbăreţ la mine pentru că spuneam ceva amuzant, ci pentru că eu însămi eram amuzantă.
Totul a început prin achiziţionarea unei noi pudre, adaptată la noile condiţii dermatologice, piele bronzată, super neagră. Numai că nu eu mi-am achiziţionat pudra, ci maică-mea, care zicea ea în urmă cu câteva zile ceva de schimbatul ochelarilor că nu prea mai vede bine. Dar, cu siguranţă după această întâmplare, e clar că şi vederea mea e dereglată.
Bun, vine seara şi, după o zi lungă în care am stat baricadată în cameră, vine Cristian (prietenul) cu propunerea de a merge la Mc. Or, cum aşa ceva nu se poate refuza, evident că am acceptat să mergem. Încep să mă pregătesc şi, nerăbdătoare să încerc noua pudră, constat că e parcă prea neagră pentru tenul meu. Adică, nu m-am bronzat chiar atât de mult încât să par afro, ci sunt undeva pe la nivelul creolilor. Dar, în fine. Mă apuc să mă dau cu pudră şi, într-adevăr, era cam închisă, dar nu părea ATÂT de închisă la lumina becului din camera mea, aşa că, după ce o aplic, mi se pare că e destul de ok. Parcă era puţin vizibilă diferenţa între faţă şi gât, dar, mnah, deja eram în criză de timp, plus că, mă gândeam eu, nu se va observa atât de tare. Mă apuc să mă îmbrac, tocuri, cămaşă, blugi, arătam super ok, nici nu mai luasem în calcul “micul” detaliu, şi anume culoarea feţei mele.
După ce urc în maşină, plecăm şi, uitându-se la mine, prietenul meu mă întreabă dacă vom coborî din maşină. Mă gândeam că spune asta că probabil nu îi place cum e îmbrăcat sau chestii de genul, nu că aş avea eu ceva. Pe parcursul drumului se mai uita el ciudat la mine, dar tot nu zicea nimic. Eu mă tot uitam în oglindă că, mnah, începusem deja să bănuiesc ceva.
Ajungem la Mc şi, după ce am intrat, am văzut că se uita lumea ciudat la mine, dar m-am gândit că se uită aşa cum se uită orice om când cineva necunoscut intră în local. Stând la coadă, Cristian mă întreabă dacă m-am dat cu ceva pe faţă. Eu, simţindu-mă deja super ciudat, i-am zis că nu, că m-am bronzat, iar el a îngânat un “aha” puţin îndoielnic. M-am dus să mă aşez la o masă şi, tot aşteptând, aud dintr-o dată discuţie între nişte tipi mai “maro” care aşteptau şi ei la coadă, eu având un auz destul de dezvoltat:
-Bă, e o fată la o masă. Bă, e neagră.
-Cum, bă, neagră?
-Neagră, bă, frate, uită-te!
-Nu mă uit, bă, mi-e frică.
Mda, şi cam aici m-am prins eu că este vorba despre mine.
Vine şi Cristian la masă, mie deja îmi venea să plâng, m-am uitat la el, el s-a uitat la mine cu o faţă de-aia de nevinovat, şi îmi spune că i-a fost ruşine să-mi spună, dar am faţa neagră. Mă bufneau şi râsul şi lacrimile în acelaşi timp. Am luat toţi McPuişorii şi cartofii la pachet, şi ne-am urcat în maşină, unde am început să mă şterg nevrotic pe faţă de “funingine”, aşa cum a descris Cristian pudra mea.
Evident, am început să fac scandal că de ce m-a lăsat să mă fac de râs, iar răspunsul lui a fost ceva de genul că a crezut că e o nouă modă şi că eu sunt conştientă, iar pe el îl interesează să fiu fericită.
Au urmat 2 minute de tăcere în care eu am continuat să-mi şterg faţa, iar el mânca din cartofi cu frica pisicii care a furat puiul de pe masă şi ştie că urmează să fie pedepsită. După cele 2 minute, am început să ţip iar în legătura cu felul în care m-am făcut de râs, iar el, după ce m-am descărcat, nu a zis decât că îi pare bine că am revenit la normal, după ce îmi ştersesem faţa şi aveam iarăşi tenul meu, bronzat, dar nu “cărbune”.
Am fost tristă, dar, după vreo 10 minute, stând în parcare la Aqua Magic, parc acvatic situat chiar la intrare în Mamaia, toată tristeţea s-a rispit când a început să cânte în surdină, el, unicul, magnificul, briliantul României, evident, Florin Salam. N-ai cum să fii trist într-o asemenea atmosferă, îţi moare şi ultimul neuron, aşa că nu mai simţi nimic, de-aia e atâta voioşie la petrecerile cu manelele. Ăia nu simt nimic.
Dar, povestea mea nu este despre cocalari. Povestea mea este despre cum am arătat eu ca o piţipoancă proaspăt ieşită de la solar sau din mină, timp de o oră, şi despre cum s-a râs de mine. Acum râd, dar aseară a fost prăpădul de pe lume. Dar, cum eu nu sunt orice “piţipoancă”, ci sunt o piţipoancă cu blog, profit de treaba asta ca să transform ridicolul în zâmbet.

Acum, dacă mai aveţi răbdare 1 minut, vă mai povestesc o întâmplare tot tipic piţiponcească, de pe vremea când aveam aproape 14 ani, în vara anului 2010.
Era o seară de iulie şi, undeva pe la ora 19, trebuia să fiu în Mangalia pentru o ieşire “cu fetele”. Aranjată tun, pantaloni scurţi, platforme, maieu alb, la fel de bronzată ca acum, însă cu nuanţa de pudră potrivită, am plecat spre staţie. Cum tehnologia în materie de telefoane încă se limita la Nokia cu şină sau clapă, eram şi eu mândra deţinătoare a unui Nokia cu şină, bleu cu argintiu. Pfuai, şi ce mă mai mândream cu el. Atât de mult că butonam non-stop, chiar şi în timpul mersului. Şi, cum mergeam eu ţanţoşă pe stradă, spre staţie, cu tocuri şi pletele-n vânt, nu văd că deraiasem de pe trotuar în iarbă şi POC!, impactul cu ditamai panoul pe care scria “Salvaţi delfinii” a fost inevitabil. Că ăla era din lemn şi mă durea de muream, asta era una, dar că m-a văzut toată lumea care se întorcea de la plajă în plin sezon, asta e altceva. Cred că asta m-a durut şi mai tare.

Cu siguranţă că dacă mi-aş scotoci prin amintiri, aş mai găsi ceva demn de povestit în contextul ridicolului. Dar, pentru moment, sper că v-am amuzat cu păţaniile mele şi, evident, aştept să mă amuzaţi şi voi pe mine. 🙂