Regăsire

Cred că fiecare dintre noi avem momente în care, pur şi simplu, izbucnim şi spunem tot ce ne trece prin cap, fără a ne gândi la consecinţe. Cea mai gravă parte a acestor izbucniri este aceea că ele sunt sincere, iar, de cele mai multe ori, sinceritatea răneşte.

Nu vă voi vorbi despre ceva dramatic în cele ce urmează, ci doar vă voi expune o concluzie la care am ajuns eu în urma unei experienţe neplăcute în acest sens.

Pentru mine, scrisul a reprezentat dintotdeauna o formă de a mă descărca, însă, de multe ori, am refulat în faţa acestei porniri, din teama de a nu fi descoperită. Tocmai de aceea, multe dintre cele pe care le-am scris la nervi, au avut ca destinaţie coşul de gunoi. Am decis că este momentul să îmi asum ceea ce simt în momentul în care mi-am creat acest blog. Înainte de a publica primul articol am stat  aproximativ o oră şi jumătate şi m-am învârtit prin cameră, pe Facebook, prin curte, gândindu-mă dacă e bine sau nu ceea ce fac. Eram extrem de nesigură pe mine şi, mai ales, sufeream de teama de a fi respinsă. Până la urmă, mi-am asumat răspunderea şi am zis că n-am nimic de pierdut dacă încerc. I-am dat link-ul articolului uneia dintre prietene şi ea i l-a dat altcuiva, ambele persoane aducând un feedback pozitiv, iar acest lucru m-a încurajat să fac publică şi pe Facebook înclinaţia mea de a scrie. Credeţi-mă, chiar a fost un act extrem de curajos, având în vedere cât de nesigură pe mine eram.

Cu timpul, “Arta de a fi om” a luat proporţii mai mari şi, prin intermediul acestui blog, am cunoscut o mulţime de suflete minunate, dar, mai ales, am început să mă cunosc pe mine. M-au schimbat din foarte multe puncte de vedere cele scrise aici pentru că, atunci când scriu, lucrez mai mult cu subconştientul, decât cu conştientul, pentru că profunzimea gândurilor mele va fi mereu sinceră, spre deosebire de partea de suprafaţă, care, aşa cum şi sună, este doar… “de suprafaţă”.

Din păcate, noi. oamenii, aşa cum v-am mai spus şi aici, avem tendinţa de a ascunde atât faţă de noi, cât şi faţă de ceilalţi, nu doar sentimente, ci şi gânduri, ori de multe ori, gândurile nespuse şi acumulate pe perioade îndelungate pot avea rezultate nu tocmai benefice. De aceea, omul are nevoie de o formă de terapie pentru a se menţine sincer şi curat, măcar faţă de el, căci sufletul împăcat este cea mai mare comoară a fiecăruia dintre noi şi ar trebui să fie o constantă pe care să ne bazăm în fiecare decizie pe care o luăm.

Astfel că, revenind la cele din începutul acestui articol, fiecare dintre noi trecem prin experienţe neplăcute în raport cu ceilalţi sau chiar în raport cu noi înşine. Tocmai de aceea, avem nevoie de o modalitate de a ne descărca în acest sens. Pentru mine, a scrie, indiferent de balivernele pe care le delirez, este o modalitate de a mă vindeca. De aceea, pe blog-ul meu puteţi observa atât articole care vorbesc cu voce de suflet, de cititor, cât şi articole care vorbesc cu voce de cetăţean bulversat ori elev supărat pe sistem. Însă, toate acestea, fac parte din fiinţa mea şi nu cred că există dovadă mai mare a faptului că scrisul ajută la dezvoltarea personalităţii decât aceea că, de la un articol la altul, am devenit din ce în ce mai sinceră în cele pe care le-am avut de spus.

Am evoluat şi din perspectiva omului de zi cu zi, care, dacă în urmă cu ceva timp se ferea să fie aşa cum simte, astăzi zâmbeşte cu mai multă încredere în forţele proprii şi priveşte viaţa dintr-o mulţime de perspective. Omul din prezent zâmbeşte atât în interior, cât şi la exterior, bucurându-se de fiecare rază de fericire. 

Noi, oamenii, avem nevoie să izbucnim din când în când. Iar ăsta este un lucru bun. Însă a izbucni astfel încât să scoţi la iveală adevăruri ce au nevoie să fie puse în aplicare, este cel mai mare dar pe care şi-l poate face cineva. Eu nu-mi dau sfaturi decât mie, însă dacă cineva m-ar întreba vreodată care este cea mai bună metodă de a te cunoaşte pe tine însuţi, i-aş spune să ia un loc, un pix în mână şi să folosească instrumentul de scris aşa cum simte, căci fiecare dintre noi avem gânduri ce stau ascunse în străfunduri şi care abia aşteaptă să fie scoase la suprafaţă.